Mănăstirea Lupșa

“Doamne al munților și al liniștii,

Tu, care ai sădit biserica aceasta ca pe un pom al veșniciei”

 

 Viclenia feminină și golirea sufletului în țesătura lumii (I)

    Există o tăcere grea care se așterne peste sufletul femeii atunci când, în căutarea comuniunii, descoperă că apropierea de ceilalți nu aduce lumină, ci o umbră subtilă, o contaminare lentă a conștiinței. Într-o lume în care chiar și cei ce se numesc creștini par să joace roluri, să poarte măști, să țeasă intrigi cu zâmbetul pe buze, femeia simte că trebuie să mintă, să se prefacă, să se adapteze unei coregrafii sociale care o înstrăinează de sine. 

Viclenia feminină nu este doar o trăsătură morală, ci o strategie de supraviețuire într-un spațiu în care vulnerabilitatea este pedepsită, iar sinceritatea devine o monedă rară. Ea se naște din frică, din nevoia de a fi acceptată, din presiunea de a fi plăcută, admirată, integrată. În cercurile femeilor, unde ar trebui să domnească sororitatea, se strecoară adesea comparația, gelozia, invidia, ura acoperită de ,,dragoste”, subtila manipulare. Complimentele devin arme, tăcerile devin verdict, iar adevărul se dizolvă în convenții.

Cu cât stai mai mult printre oameni, cu atât simți cum sufletul se goleşte. Nu pentru că ceilalți ar fi răi în mod intenționat, ci pentru că sistemul relațional e construit pe aparență, pe frică de respingere, pe nevoia de control. Intrăm în țesătura intrigilor fără să vrem, fără să știm, ca niște fire trase de o mână invizibilă. Și când ne trezim, conștiința e pătată, murdară, obosită. Ne întrebăm unde am pierdut sinceritatea, unde am uitat să fim curate, simple, adevărate.

Rar găsești onestitate între femei. Nu pentru că ele nu ar fi capabile de ea, ci pentru că au fost învățate să se protejeze prin viclenie. Sinceritatea cere curaj, cere renunțarea la imagine, la control, la putere. Dar în lumea noastră, femeia e adesea învățată să fie frumoasă/virtuoasă, nu adevărată; să fie admirată, nu înțeleasă; să fie dorită, nu ascultată/acceptată.

        Și totuși, există o cale. O cale a purificării, a retragerii, a regăsirii. O cale în care femeia se întoarce la sine, la grădina interioară, la rugăciune, la tăcere. Acolo, în spațiul genuin al singurătății alese, aparențele se dizolvă, iar sufletul se încarcă din nou. Acolo, sinceritatea nu mai e o armă, ci o lumină. Acolo, femeia nu mai joacă roluri, ci poate deveni iconică.

Hiatusul dintre mască și icoană

    Între mască și icoană se întinde un spațiu fragil, aproape invizibil, dar plin de tensiune. Este locul unde femeia se oprește, ezită, se întreabă cine este cu adevărat. Masca o protejează, o face acceptabilă, o învelește în convenție. Icoana o cheamă, o dezvăluie, o arde cu lumină. Dar între cele două nu există o punte ușoară. Există un hiatus — o ruptură, o  mare durere.

       În acest spațiu, femeia simte că nu mai aparține nici lumii, nici cerului. Nu mai poate juca rolul, dar nici nu e încă transfigurată. E în proces, în travaliu, în neputința rugăciunii/firii curate. E în acel moment în care conștiința se trezește și vede cât de mult s-a murdărit, cât de mult a mințit fără să vrea, cât de mult s-a prefăcut din nevoia de a fi iubită. Și totuși, nu poate încă renunța la toate măștile. Ele sunt lipite de piele, de trecut, de frică.

        Icoana nu cere perfecțiune, ci transparență, lipsă de viclenie,  cere onestitate cu sine. Nu cere să fii desăvârșită, ci să fii sinceră. Dar sinceritatea doare rău. Ea dezvăluie rănile, rușinea, trădările, vicleniile. Ea cere să te vezi așa cum ești, fără aură. Și tocmai aici e riscul: să rămâi blocată între cele două stări, să nu mai poți juca, dar nici să nu poți “străluci” fără sclipici. Să devii o femeie suspendată, o ființă în criză, o inimă în exil.

       Iată cum este clamată viclenia în rugăciunile psalmice:

Psalmul 139:1-3„Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean și de omul nedrept mă izbăvește,

Care gândeau nedreptate în inimă, toată ziua îmi duceau război.

Ascuțit-au limba lor ca a șarpelui; venin de aspidă sub buzele lor.” 

• Psalmul 36:9„Cei ce viclenesc, de tot vor pieri.” 

• Psalmul 91:11„Pe cei vicleni ce se ridică asupra mea, îi va auzi urechea mea.” 

• Psalmul 5:9„Că nu este în gura lor adevăr; inima lor este deșertăciune; mormânt deschis este gâtlejul lor, cu limbile lor viclenesc.”

• Psalmul 52:2-4„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu. Stricat-au oamenii, urâți s-au făcut întru fărădelegi; nu este cel ce face bine.

Dumnezeu din cer a privit spre fiii oamenilor, să vadă de este cineva priceput sau cel ce caută pe Dumnezeu.

Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul.”

       Dar poate că acest hiatus nu e un eșec, ci o dumirire pe cale. Poate că tocmai în acest spațiu intermediar se naște adevărata metanoia. Poate că aici, în golul dintre aparență și revelație, femeia începe să se roage cu lacrimi, să tacă cu sens, să iubească fără strategie meschină. Poate că aici, în acest spațiu de criză, se aprinde lumina icoanei — nu ca o imagine ideală, ci ca o prezență vie, smerită, iubitoare.  Dar știu că această perspectivă poate părea grăbită, poate chiar falsă, dacă e trăită închipuit.

       Severitatea înțeleaptă față de sine și cu sine, și cu ceilalți, nu e  întotdeauna o condamnare, ci o formă de iubire exigentă. O iubire care nu te lasă să te complaci, care te cheamă mereu mai adânc, mai curat, mai adevărat. Și poate că în această duritate se ascunde o rugăciune: „Doamne, nu mă lăsa să mă mint. Chiar dacă doare, arată-mi cine sunt cu adevărat.”

 Vălul și Taina

 despre acoperirea capului în/la rugăciune

În Biserică, femeia nu intră doar cu trupul,

ci cu taina ei întreagă —

cu memoria Maicii, cu tăcerea sfinților,

cu pașii care nu strivesc lumina.

Ea își acoperă capul nu din rușine,

ci din cinstire.

Nu pentru că e mai puțin,

ci pentru că poartă în sine mai mult:

misterul vieții, al nașterii, al înțelegerii care nu țipă…

Vălul nu este zid, ci fereastră.

Prin el, femeia se retrage din privirea lumii

ca să fie văzută de Dumnezeu.

Este un gest de smerenie,

dar și de noblețe tăcută —

căci fiicele cerului nu se împodobesc cu strigăt,

ci cu discreție.

Acoperământul capului este o rugăciune în sine:

o rugăciune a trupului,

o liturghie a feminității care nu se expune,

ci se consacră.

Este semn pentru îngeri,

care râvnesc  nu moda, ci inima.

Este semn pentru Maica,

care zâmbește când o fiică îi urmează chipul.

Este semn pentru lume,

că există o frumusețe care nu se vinde,

o demnitate care nu se negociază,

o libertate care se exprimă prin alegere,

nu prin revoltă.

Femeia acoperită în Biserică

nu este ascunsă,

ci revelată.

Ea nu fuge de lumină,

ci o păstrează în vasul tăcerii.

Și când se roagă,

vălul ei devine norul prezenței,

ca în Sinai,

ca în cortul mărturiei,

ca în inima care știe că Dumnezeu vine

acolo unde omul se retrage.

Sursa:Pinterest

Sursa:Pinterest

 

Sfântă Parascheva, floare de taină

Sfântă Parascheva, floare de taină,

Cu trupul în odihnă, dar inima plină,

Tu porți în veșmântul tău fir de lumină,

Și lacrima lumii o schimbi în hodină.

Ai lăsat lumea, cu tot ce-i mărunt,

Pentru cerul smerit, pentru pâinea din gând,

Pentru rugă ce arde și nu se sfârșește,

Pentru sufletul care tăcut se jertfește.

Tu nu ai strigat, dar ai fost auzită,

În genunchi ai zidit o cetate sfințită,

Pe obrazul tău curge o rouă de har,

Și din tăcerea ta se naște altar.

Cei ce vin cu dureri, cu poveri și cu teamă,

Îți ating racla sfântă și pleacă cu mamă,

Cu răspunsuri în suflet, cu pace în piept,

Cu o cruce mai dreaptă, cu un drum mai înțelept.

Sfântă Parascheva, mult folositoare,

Tu ești rugă aprinsă în nopți fără soare,

Tu ești mângâierea ce nu se rostește,

Tu ești cel floarea ce slujește și nu știe de ea cât de frumoasă este.

In Memoriam Preasfințitul Vasile Someșanul 

 

 

 Ceruri siciliene-

septembrie 2025 photomobile Corina Negreanu

 

 "Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul își făurește semenii proporțional cu încrederea pe care le-o acordă și le-o dovedește. 

Neîncrederea e ucigătoare ca și pruncuciderea; desființează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuși, făurit de Dumnezeu, își transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel)" - din cartea Jurnalul fericirii/Nicolae Steinhardt

Uneori părinții trebuie crezuți pe cuvânt 

Într-o epocă în care introspecția psihologică e la modă, părinții sunt tot mai des transformați în vinovați universali. Dar poate că tocmai imperfecțiunea lor ne poate învăța ce înseamnă iubirea reală.

Pur și simplu. Uneori, dragă adolescentule, în lumea asta, este bine să îi crezi pe cuvânt pe părinți, fără să începi să desfaci analitic și critic firul în 44.

Ca să nu pierzi vremea ta și sănătatea părinților tăi “enervanți”.

Ca să fii și mai deștept decât toți cei care râd de tine că le dai respect.

Ca să ai un avans existențial.

Ca să fii binecuvântat.

Știu, aproape toate curentele psihologice pun pe seama părinților toată vina-vină universală – care dă sens la toată nefericirea ta. Dar hai să privim lucrurile cu mai multă nuanță.

Este sănătos să ne întoarcem spre trecut pentru a înțelege cine suntem. Să găsim rădăcinile răului. Între terapie și spovedanie este o diferență majoră. Spovedania fără asumare e nulă.

Este necesar să recunoaștem rănile, să le numim și să le tratăm. Dar când acest proces se transformă într-o vânătoare de vinovați, pierdem esența vindecării.

Părinții noștri nu sunt  sfinți, dar nici monștri.

Sunt oameni care au iubit, au greșit, au încercat. A-i reduce la greșelile lor contabilizate înseamnă a ignora eforturile, sacrificiile, jertfele contextuale și momentele de sprijin care au modelat caracterul nostru.

Victimizarea perpetuă: o plăcere care devine dependență

Un alt risc al acestei tendințe este victimizarea perpetuă. Ea devine o plăcere, care devine dependență. Hedonismul autovictimizării conduce la stagnarea în rememorarea obsesivă cu adaos ficțional asupra traumelor copilăriei.

Când ne definim exclusiv prin ceea ce ni s-a făcut, rămânem blocați în trecut.

Nevoia de a înțelege nu trebuie să devină o scuză pentru a nu evolua.

Adevărata maturizare începe când ne asumăm responsabilitatea pentru prezentul nostru, cu gândul la ce dorim să ajungem, indiferent de imperfecțiunile trecutului.

În mijlocul anturajelor diverse, al influențelor online și al vocilor care promit libertate absolută, sfatul părintesc pare demodat,  diabolizat. Luarea-aminte-caducă.

Dar tocmai în această epocă a zgomotului, vocea părinților merită ascultată.

Uneori, trebuie să-i credem pe cuvânt. Nu pentru că au mereu dreptate, ci pentru că ne iubesc suficient cât să ne avertizeze.

Și pentru că sunt suportul protectiv cel mai sigur. Lor le pasă cel mai mult de tine.

Refuzul de a-i asculta numai pentru că ești victima propriei tale cerbicii încăpățânate poate duce la experiențe devastatoare, la ani pierduți în relații toxice, alegeri greșite și suferințe care ar fi putut fi evitate cu un simplu „am încredere în tine”.

Există momente în viață când un simplu sfat sau observație părintească poate salva ani întregi de rătăcire, de repetarea istoriei greșite, exact ce disprețuiai sau credeai că tu nu vei proceda eronat precum au făcut-o ei.

Dar pentru că vine „de la oribila de mama” sau „de la tata”, e ignorat, caduc, în favoarea unei opinii din anturaj sau a unei influențe manipulative fie din spațiul online, fie de la rude bine intenționate sau prieteni de conjunctură.

Rezultatul? Experiențe devastatoare, relații toxice, alegeri greșite care lasă urme adânci.

Părinții nu au întotdeauna cuvintele perfecte, dar au radarul format din iubire și experiență.

Neascultarea lor nu e doar o rebeliune trecătoare—poate fi începutul unei suferințe care va cere ani de viață.

Psihologia nu trebuie să fie tribunalul părinților, ci puntea dintre generații.

Vindecarea nu vine din judecată, ci din înțelegere, din iertare, din smerenie, din recunoștință.

Maturizarea nu vine din revoltă, ci din asumare. 

Nici un părinte nu e și nu a fost perfect.

Te-a iubit cum a putut și a știut el mai bine. Nu călca asta în picioare. Că totul se întoarce. Dar poate că tocmai imperfecțiunea asta te poate învăța, te poate căli și  îți va da putere să afli ce înseamnă iubirea reală.

Scris cu gândul la toți adolescenții care caută sens și la toți părinții care nu  sunt reci și nu renunță să iubească.

 

…precum în cer așa și pe pământ…

CETĂȚILE DE SCĂPARE

De Ioan Barb

Ori scăpăm ori crăpăm
în vremurile astea tulburi
medita tata în timp ce freca
cu usturoi
o felie de pâine prăjită
pe soba de tuci
o ungea tacticos și privea
gânditor cum se topește untura
tot așa se transformă și viața
noastră în apă
se prelinge prin crăpăturile
oaselor
până când nu mai rămâne
decât sufletul
sărman și singur
obrazul lui arăta ca o hartă
cenușie
cu râuri și drumuri pe care
le trecuse Isus
în vremea când umbla
pe pământ
dar ce e sufletul tată
un împrumut de două grame
din Dumnezeu
pe care El ni-l dă când venim
în lume
de aceea mintea omului
nu are început și nici sfârșit
nu poate fi închisă într-un cufăr
și păstrată pentru trecerea
vămii
o ia razna și îți topește
în suflet smoală
și fiecare zi miroase a putregai
îți oblojești viața cu rugăciuni
ca pe o rană ce nu se vindecă
niciodată
și înțelegi cum răzbunătorul
sângelui te adulmecă pe furiș
îți cere prețul pierdut
din mâna ta
când pumnalul lucește
înaintea somnului
îți înjunghie liniștea pe stânci
– alergi disperat spre cetățile
de scăpare
poate vei ajunge după zidurile
înalte până în zori
și nu vei mai simți Îngerul
așteptând la ușa ta 

Sursa: https://romanialiterara.com/2021/03/poezii-de-ioan-barb/