Uneori părinții trebuie crezuți pe cuvânt 

Într-o epocă în care introspecția psihologică e la modă, părinții sunt tot mai des transformați în vinovați universali. Dar poate că tocmai imperfecțiunea lor ne poate învăța ce înseamnă iubirea reală.

Pur și simplu. Uneori, dragă adolescentule, în lumea asta, este bine să îi crezi pe cuvânt pe părinți, fără să începi să desfaci analitic și critic firul în 44.

Ca să nu pierzi vremea ta și sănătatea părinților tăi “enervanți”.

Ca să fii și mai deștept decât toți cei care râd de tine că le dai respect.

Ca să ai un avans existențial.

Ca să fii binecuvântat.

Știu, aproape toate curentele psihologice pun pe seama părinților toată vina-vină universală – care dă sens la toată nefericirea ta. Dar hai să privim lucrurile cu mai multă nuanță.

Este sănătos să ne întoarcem spre trecut pentru a înțelege cine suntem. Să găsim rădăcinile răului. Între terapie și spovedanie este o diferență majoră. Spovedania fără asumare e nulă.

Este necesar să recunoaștem rănile, să le numim și să le tratăm. Dar când acest proces se transformă într-o vânătoare de vinovați, pierdem esența vindecării.

Părinții noștri nu sunt  sfinți, dar nici monștri.

Sunt oameni care au iubit, au greșit, au încercat. A-i reduce la greșelile lor contabilizate înseamnă a ignora eforturile, sacrificiile, jertfele contextuale și momentele de sprijin care au modelat caracterul nostru.

Victimizarea perpetuă: o plăcere care devine dependență

Un alt risc al acestei tendințe este victimizarea perpetuă. Ea devine o plăcere, care devine dependență. Hedonismul autovictimizării conduce la stagnarea în rememorarea obsesivă cu adaos ficțional asupra traumelor copilăriei.

Când ne definim exclusiv prin ceea ce ni s-a făcut, rămânem blocați în trecut.

Nevoia de a înțelege nu trebuie să devină o scuză pentru a nu evolua.

Adevărata maturizare începe când ne asumăm responsabilitatea pentru prezentul nostru, cu gândul la ce dorim să ajungem, indiferent de imperfecțiunile trecutului.

În mijlocul anturajelor diverse, al influențelor online și al vocilor care promit libertate absolută, sfatul părintesc pare demodat,  diabolizat. Luarea-aminte-caducă.

Dar tocmai în această epocă a zgomotului, vocea părinților merită ascultată.

Uneori, trebuie să-i credem pe cuvânt. Nu pentru că au mereu dreptate, ci pentru că ne iubesc suficient cât să ne avertizeze.

Și pentru că sunt suportul protectiv cel mai sigur. Lor le pasă cel mai mult de tine.

Refuzul de a-i asculta numai pentru că ești victima propriei tale cerbicii încăpățânate poate duce la experiențe devastatoare, la ani pierduți în relații toxice, alegeri greșite și suferințe care ar fi putut fi evitate cu un simplu „am încredere în tine”.

Există momente în viață când un simplu sfat sau observație părintească poate salva ani întregi de rătăcire, de repetarea istoriei greșite, exact ce disprețuiai sau credeai că tu nu vei proceda eronat precum au făcut-o ei.

Dar pentru că vine „de la oribila de mama” sau „de la tata”, e ignorat, caduc, în favoarea unei opinii din anturaj sau a unei influențe manipulative fie din spațiul online, fie de la rude bine intenționate sau prieteni de conjunctură.

Rezultatul? Experiențe devastatoare, relații toxice, alegeri greșite care lasă urme adânci.

Părinții nu au întotdeauna cuvintele perfecte, dar au radarul format din iubire și experiență.

Neascultarea lor nu e doar o rebeliune trecătoare—poate fi începutul unei suferințe care va cere ani de viață.

Psihologia nu trebuie să fie tribunalul părinților, ci puntea dintre generații.

Vindecarea nu vine din judecată, ci din înțelegere, din iertare, din smerenie, din recunoștință.

Maturizarea nu vine din revoltă, ci din asumare. 

Nici un părinte nu e și nu a fost perfect.

Te-a iubit cum a putut și a știut el mai bine. Nu călca asta în picioare. Că totul se întoarce. Dar poate că tocmai imperfecțiunea asta te poate învăța, te poate căli și  îți va da putere să afli ce înseamnă iubirea reală.

Scris cu gândul la toți adolescenții care caută sens și la toți părinții care nu  sunt reci și nu renunță să iubească.