Vălul și Taina

 despre acoperirea capului în/la rugăciune

În Biserică, femeia nu intră doar cu trupul,

ci cu taina ei întreagă —

cu memoria Maicii, cu tăcerea sfinților,

cu pașii care nu strivesc lumina.

Ea își acoperă capul nu din rușine,

ci din cinstire.

Nu pentru că e mai puțin,

ci pentru că poartă în sine mai mult:

misterul vieții, al nașterii, al înțelegerii care nu țipă..

Vălul nu este zid, ci fereastră.

Prin el, femeia se retrage din privirea lumii

ca să fie văzută de Dumnezeu.

Este un gest de smerenie,

dar și de noblețe tăcută —

căci fiicele cerului nu se împodobesc cu strigăt,

ci cu discreție.

Acoperământul capului este o rugăciune în sine:

o rugăciune a trupului,

o liturghie a feminității care nu se expune,

ci se consacră.

Este semn pentru îngeri,

care râvnesc  nu moda, ci inima.

Este semn pentru Maica,

care zâmbește când o fiică îi urmează chipul.

Este semn pentru lume,

că există o frumusețe care nu se vinde,

o demnitate care nu se negociază,

o libertate care se exprimă prin alegere,

nu prin revoltă.

Femeia acoperită în Biserică

nu este ascunsă,

ci revelată.

Ea nu fuge de lumină,

ci o păstrează în vasul tăcerii.

Și când se roagă,

vălul ei devine norul prezenței,

ca în Sinai,

ca în cortul mărturiei,

ca în inima care știe că Dumnezeu vine

acolo unde omul se retrage.