Cinstirea obiectelor sfinte, a Sfintelor Moaște în lumina Scripturii și a Teologiei energiilor necreate

Textul de față își propune să demonstreze, pe baza Scripturii și a Teologiei ortodoxe, legitimitatea cinstirii unor obiecte care au aparținut sfinților sau au fost atinse de ei sau de Sfintele lor Moaște. Sunt analizate exemple biblice din Vechiul și Noul Testament, cu accent pe modul în care Dumnezeu lucrează prin materie și obiectele materiale. Sunt integrate perspectiva patristică și teologia energiilor necreate, care oferă fundamentul dogmatic al acestei practici. Concluzia subliniază că evlavia populară nu este o deviație, ci expresia unei profunde nevoi de vindecare și căutare disperată a sfințeniei într-o lume în care aceasta devine tot mai rar vizibilă ca model în carne și oase.

    Întrebarea privind cinstirea obiectelor sfinte — moaște, veșminte, icoane făcătoare de minuni, papuci, catarame sau alte obiecte considerate  ,,derizorii”, obiecte atinse de acestea — revine constant în dialogul teologic contemporan.

Pentru unii, asemenea practici par arhaice sau superstițioase; pentru alții, ele reprezintă expresia firească a unei credințe întrupate, care recunoaște că Dumnezeu nu disprețuiește materia, ci o transfigurează.

Într-o epocă în care sfințenia pare tot mai greu de întâlnit în viața clericilor sau a comunităților, evlavia populară se îndreaptă spre ceea ce simte că nu minte; poporul credincios caută urmele palpabile ale prezenței lui Dumnezeu și a sfințeniei, după modele vii în această lume. Această evlavie nu este o rătăcire, cum ar părea la prima vedere și după o judecată de survol rationalist,  ci un strigăt  disperat al ființei umane după autentic, după har, după transparență spirituală. Iar Sf. Scriptură, departe de a condamna această sensibilitate, o confirmă cu o forță surprinzătoare această sensibilitate. Credința ortodoxă, așa cum o definea Sf. Ier. Nicolae Velimirovici este indispensabil tactilă.

Materia ca vehicul al harului în Vechiul Testament

 Toiagul lui Moise

    Toiagul devine instrument al minunilor: transformarea apei în sânge, despărțirea Mării Roșii, scoaterea apei din stâncă (Exod 4:2–4; 7:19; 14:16).

Toiagul lui Moise arată cum un obiect material, materia poate deveni purtătoare a lucrării  și puterii dumnezeiești în lume.

 Chivotul Legământului

    Chivotul desparte Iordanul și aduce biruință (Iosua 3:3–17).

Prin Chivotul Legii Dumnezeu își leagă prezența de obiecte materiale și o permanentizează, își face locuință în el.

Oasele profetului Elisei

    Un mort învie prin atingerea oaselor lui Elisei (2 Regi 13:20–21).

Oasele atinse ale Profetului Elisei prefigurează cum moaștele sfinților sunt purtătoare de har chiar și după moarte.

 Cojocul lui Ilie

    Elisei desparte Iordanul cu  cojocul pe care il lasă  Ilie (2 Regi 2:13–14), iar după aceia face foarte multe minuni cu el.

Cojocul Sf. Prooroc  Ilie   arată cum obiectele purtate de sfinți pot transmite harul lor .

Materia ca vehicul al harului în Noul Testament

Haina lui Hristos

    Femeia cu scurgere de sânge se vindecă atingând poala/marginea hainei Mântuitorului(Matei 9:20–22).

Lucrul acesta arată  că  îmbrăcămintea  atinsă și purtată de Hristos devine la rândul ei purtătoare  și transmițătoare de puterea harului dumnezeiec  vindecător.

Mila lui Hristos pentru mulțimi

În Marcu 6:53–56, oamenii aduceau bolnavii pe paturi și îi puneau în piețe la marginea drumurilor prin satele prin care trecea ca să propovăduiască Vestea cea Bună, rugându-L pe Hristos „să le îngăduie să se atingă măcar de poala hainei Lui”, iar „câți se atingeau se vindecau”. Observăm că:

-Hristos nu disprețuiește gestul lor de a se atinge măcar  de veșmintele Lui, ba chia mai mult:

-nu îi ceartă pentru simplicitatea credinței lor, pentru evlavia lor ,,neluminată” și incultă teologic,

-nu le cere o credință mai „pură”, abstractă, fără o bază materială,

-ci vindecă, adaptându-Se  neputinței și disperării lor, nescârbindu-se niciodată de boala și degradarea umană.

Stergarul lui Abgar 

    Vindecarea regelui Edessei prin atingere la trimiterea unui stergar pe care prin stergere a fost imprimată Fața Mântuitorului-prima icoană nefăcută de mână omenească.

Umbra lui Petru

    Bolnavii sunt vindecați prin atingerea de Sf. Ap. Petru, iar cei care nu puteau să ajungă în proximitatea lui din pricina aglomerației, făceau în așa fel încât măcar să aibă parte de trecerea umbrei Sf. Apostol peste ei și se tămăduiau.(Fapte 5:15–16). Și umbra face parte din zona atingerilor care poartă și transmit harul.

  Ștergarele și șorțul lui Pavel

    Obiectele atinse de trupul Sf. Apostol Pavel și purtate de acesta în timp ce muncea, propovăduia sau se ruga, vindecau bolnavi și mulțime de popor, dar aveau și puterea de a alunga  duhurile rele (Fapte 19:11–12).

Sfânta Scriptură arată deci în mod explicit eficacitatea obiectelor sfințite. Iar Sfânta tradiție e plină de asemenea exemple. De pildă, Sf. Antonie cel Mare s-a bucurat să primească de la Sf. Pavel Tebeul un sakos foarte simplu cu care a și fost îngropat, prin care prietenul său i-a trasmis ca o moștenire testamentară harul lucrării sale duhovnicești.

Punerea mâinilor

-puterea dezlegătoare de păcate a preotului

-Taina Hirotoniei în toate treptele ei

-vindecarea bolnavilor la Sf. Maslu prin punerea mâinilor

-Untdelemnul pentru vindecare

    Sf. Ap. Iacov poruncește folosirea unui element organic-untdelemnul în Taina vindecării (Iacov 5:14–15).

Materia nu este omisă ci integrată în economia harului, a Tainelor  și ierurgiilor Bisericii.

Cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul:

    În Matei 3:11 și Marcu 1:7, Sf Prooroc Ioan Botezătorul - „cel mai mare între cei născuți din femei” (Matei 11:11) afirmă: „Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei.”

Sf. Prooroc Ioan Botezătorul nu vorbește despre atingerea Trupului lui Hristos, ci despre un obiect material. El afirmă  astfel că obiectele care ating Trupul Domnului sunt atât de sfinte, încât el însuși nu este vrednic să le atingă.

Dacă este arată o asemenea evlavie față de un obiect legat de Hristos, atunci  Biserica se poate îndreptăți atunci când se manifestă o anumită evlavie pentru a  cinsti și anumite obiectele legate de sfinții ei. Dacă Proorocul arată o asemenea evlavie față de un obiect legat de Hristos, cum am putea noi disprețui obiectele legate de sfinții Lui?

Dacă materia care atinge Trupul lui Hristos devine vrednică de venerație, atunci materia care atinge trupurile celor uniți cu Hristos prin har (sfinții) devine, prin analogie, purtătoare de sfințenie.

 Teologia energiilor necreate: fundamentul dogmatic al cinstirii obiectelor sfinte

Distincția palamită dintre ființa lui Dumnezeu (inaccesibilă) și energiile Lui (participabile) explică modul în care materia poate deveni purtătoare de har fără a deveni idol. Energiile necreate sunt: reale, necreate, dumnezeiești, vindecătoare, sfințitoare. Ele nu sunt simboluri, ci prezența reală a lui Dumnezeu în lume. De aceea: lumina de pe Tabor este necreată, harul din Taine este necreat, sfințenia din moaște este necreată, puterea din icoane este necreată.

Materia devine transparentă energiilor necreate, însă nu materia vindecă, ci Dumnezeu prezent în materie. Aceasta explică: de ce oasele Proorocului Elisei învie un mort și tămăduiesc bolnavi, de ce ștergarele iSf. Ap. Pavel vindecă, de ce umbra Sf. Ap. Petru alungă bolile, de ce obiectele puse pe Sfintele Moaște pot devini purtătoare de har. Energiile necreate nu se „evaporă”, nu se retrag ci sunt active după credință; ele rămân acolo unde Dumnezeu voiește.

    Așa se explică evlavia pentru obiectele care au atins Sfintele Moaște, pentru unele icoane făcătoare de minuni sau pentru lucrurile care au stat o vreme în preajma sfinților. Ortodoxia nu este o credință irațională, care să ignore mintea. Dar nici raționalistă, care să reducă totul la concepte abstracte. Ortodoxia este întrupată, căci harul nu este o idee abstractă, ci o realitate cât se poate de reală care se poate atinge, care poate vindeca și tămădui: Dumnezeu Se face om, harul se împărtășește prin materie, sfințenia se imprimă (și) în lucruri, trupurile sfinților devin temple ale Duhului Sfânt, iar obiectele care îi ating devin purtătoare ale energiilor necreate.

Concluzie: ce exprimă evlavia populară?

Evlavia populară nu este o deviație cum poate fi superficial și raționalist catalogată, ci expresia unei profunde nevoi de sfințenie, o foame de autentic, setea de prezență a lui Dumnezeu,  un reflex, ca un instinct vital, o dovadă de iubire pentru sfinți,chiar și prin atingerea de obiectele purtate și care le-au aparținut, sau atinse de moastele lor.

Corina N.

Note bibliografice

1.     Sfânta Scriptură, ediția Sinodală (București: IBMBOR).

2.     Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23 (București: IBMBOR, 1994).

3.     Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în PSB 12.

4.     Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a IV‑a, cap. 15–16.

5.     Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3 (București: IBMBOR, 1997).

6.     Andrew Louth, Introducing Eastern Orthodox Theology (SPCK, 2013).

7.     Jaroslav Pelikan, The Spirit of Eastern Christendom (University of Chicago Press, 1974).