Afirmația unui distins teolog pe o rețea socială potrivit căreia „expozițiile de icoane sunt forme extreme de autosecularizare” pornește de la o vedere ,,circumspectă” deloc precaută și de la o premisă eronată: aceea că icoana ar fi un obiect strict liturgic, a cărui prezență în afara cultului ar diminua caracterul ei liturgic. O asemenea premisă nu se regăsește în Tradiția Bisericii. Icoana este, în mod constitutiv, mărturie vizuală a Întrupării, teologie exprimată în limbajul culorii, mijloc de cateheză și fereastră către Împărăție. Funcția ei nu se epuizează în spațiul liturgic, iar expunerea ei nu o „secularizează”, ci îi permite să-și împlinească vocația de a face prezentă realitatea harului în lume. Cum ar fi ca preoții să nu mai vorbească decât strict în spațiul de cult? Despre calitatea/eficiența vorbirii/picturii/propovăduirii dezvoltăm altă dată.
Secularizarea presupune ruperea de sfințenie. Or, o expoziție de icoane nu rupe icoana de sfințire, nu o instrumentalizează estetic, nu o transformă în obiect decorativ și nu o golește de conținut teologic. Dimpotrivă, ea creează un cadru în care icoana poate fi întâlnită ca mărturie a credinței, într-un dialog fertil între artă și teologie, între tradiție și contemporaneitate, între Biserică și societate. Un asemenea cadru nu este o formă de secularizare, ci o extensie firească a misiunii ecleziale.
Pentru mulți oameni care nu frecventează spațiul liturgic, icoana expusă devine primul contact cu frumusețea teologică a Ortodoxiei. Expoziția poate funcționa ca o anticameră a Bisericii, ca un spațiu de întâlnire cu chipul lui Hristos și cu sfinții, acolo unde accesul la viața liturgică este absent sau timid. Aceasta reprezintă o formă de evanghelizare prin frumusețe, nu o diminuare a sacralității harice.
Atmosfera unei expoziții de icoane – marcată de liniște, bucurie, reflecție, dialog și comuniune între iconari și vizitatori – este profund consonantă cu ethosul eclezial. Ea devine un loc de formare, de împărtășire a darurilor și de mărturisire a credinței, nu un spațiu al desacralizării.
În ceea ce privește vizibilitatea iconarului, aceasta nu trebuie confundată cu vanitatea. Iconarul este un slujitor al frumuseții și un purtător al tradiției. A face cunoscută lucrarea sa nu înseamnă autopromovare, ci asumarea responsabilității de a pune în circulație darul primit. Tradiția Bisericii nu a ascuns numele marilor iconari; vizibilitatea lor nu a condus la secularizare, ci la întărirea credinței comunităților.
A califica expozițiile de icoane drept „autosecularizare” înseamnă a ignora Teologia Icoanei, rolul ei catehetic, dinamica misionară a Bisericii și experiența reală a acestor evenimente. Expozițiile nu sunt o formă de diluare a sacralității, ci o formă de mărturisire a Întrupării în spațiul public, în continuitate cu însăși logica iconicului.
 |
| O masă rotundă și fructuoasă cu iconarii tineri și mai puțin tineri după un vernisaj/Biserica Studenților din Hasdeu, 2024 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.