prozeliților de orice fel care presează conștiințele semenilor în numele binelui și dreptății ...

,,Nu am sufletul unui partizan. Dacă detest ceva, acesta este spiritul partizan: în așa măsură încât, adeseori, detestând ura, încep și eu să urăsc, să intru în jocul urii. Este oare o infirmitate să dai dreptate tuturor și nimănui? Mai mult sau tot atât celorlalți cât a lor tăi? Este oare o infirmitate intelectuală faptul că nu ai o poziție categorică, mărginită? Ca să nu te limitezi la niște cuvinte de ordine și la niște doctrine, la o pasiune, bine determinate, bine fixate, justificându-ți total acțiunea, resentimentele, canalizându-ți mânia, dând frâu liber unei voințe de a ucide? Sălbăticia răzbunătoare sau ,,justițiară” își depășește nesfârșit de mult țelul ,,rațional”.

Mi se pare că în vremea noastră și în toate vremurile, religiile și ideologiile nu sunt și nu au fost niciodată decât alibiurile, măștile, pretextele acestei voințe de a ucide, ale instinctului distrugător, ale unei agresivități fundamentale, ale urii profunde a omului față de om; s-a ucis în numele Ordinii, împotriva Ordinii, în numele lui Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, în numele patriei pentru a înfrânge o Ordine rea, pentru a se elibera de Dumnezeu, pentru a se dez-înstrăina, pentru a-i elibera pe ceilalți, pentru a-i pedepsi pe cei răi în numele rasei, pentru a reechilibra lumea, pentru sănătatea neamului omenesc, pentru glorie sau pentru că trebuie să trăiești bine și să smulgi pâinea din mâna celorlalți; s-a măcelărit mai ales și s-a torturat în numele iubirii și al milosteniei. În numele dreptății sociale! Salvatorii omenirii au întemeiat Inchizițiile, au născocit lagărele de concentrare, au construit crematoriile, au întemeiat tiraniile. Paznicii societății au făcut ocnele, dușmanii societății asasinează: cred chiar că ocnele au apărut înaintea crimelor.

Nu spun nimic nou dacă declar că mă tem de cei ce doresc cu ardoare mântuirea și fericirea omenirii.

Când văd un bun apostol, o iau la fugă, ca atunci când văd un nebun criminal înarmat cu un pumnal. ,,Trebuie să alegem”, ni se va spune astăzi. ,,Trebuie să alegem răul cel mai mic. Este mai bun ceea ce merge în sensul istoriei”: dar unde este sensul istoriei? Eu cred că avem de-a face cu o înșelăciune nouă, o nouă justificare ideologică a aceleiași permanente porniri asasine: căci ,,te angajezi” în felul acesta și ai un motiv mai subtil de a pactiza sau de a te înscrie în unul sau altul dintre partidele ucigașilor. Aici rezidă cea mai recentă dintre ipocriziile mistificării de ultimă oră. Am văzut limpede acest lucru: cel care îndrăznește să nu urască e izgonit din societate: devine un trădător, un paria.(...)

Dar nu ne îndreptăm toți către moarte? Moartea este desigut încheierea, capătul oricărei existențe. Moartea n-are nevoie să se sprijine pe o ideologie. A trăi înseamnă a muri și înseamnă a ucide: fiecare făptură se apără ucigând, ucide ca să trăiască. În ura omului față de om -care are nevoie, în ce-l privește, de o doctrină îngăduindu-i să ucidă cu conștiința curată- în acest instinct înnăscut al crimei(politic, patriotic, religios, etc.) nu există oare un fel de ură subterană față de însăși condiția omului, față de condiția lui muritoare?

Poate că simțim, mai mult sau mai puțin nelămurit, dincolo de toate ideologiile, că nu putem fi în același timp, decât asasini și asasinați, funcționari și administrați naturali, instrumente și victime ale morții triumfătoare?...

...Și totuși, totuși, suntem aici. Poate că există o rațiune, dincolo de rațiunea noastră, de a exista: și acest lucru este cu putință.”

Eugen Ionesco, Note și contranote, Ed. Humanitas, Buc, 1992 pg. 173-175

Nota mea: Ortodoxia nu este o religie, este însăși firea omului. Pr. Rafail Noica