Cerul pogorât pe pământ
Hristos este cu noi,
Hristos Cel înviat,
la fiecare Liturghie este aici, în altar,
în toată lumina
Dumnezeirii Sale
Cutremurați-vă!
Nu este gând,
nu este dor,
este cerul pogorât pe pământ,
cu îngerii mai mulți decât stelele
înconjurîndu-L
o, cristale
prin care inundă
o, vuiet de aripi
neauzit!
Iată, suntem orbi, suntem surzi,
inimile s-au făcut cum e smoala
-piatra Bisericii este sfântă și cântă văzându-L
masa, mormânt Îi cuprinde
înfricoșată vedere.
Iar noi nu știm, noi ne amintim
de zilele noastre ca de sticla pisată,
de spaimele noastre
și nu știm.
Mirul este Numele Lui revărsat,
inundând universul
și noi
nu știm.
Fiți teofori
fiți hristofori
purtați-L, purtați-L în inimă
cum porți lumânarea de Paști
între
palme!
El este Aerul,
El este Viața,
El este Sângele,
îndumnezeindu-ne.
El ne vrea
pe toți
asemenea Lui.
Înfricoșați-vă, inimi de oameni,
cutremurați-vă, inimi de îngeri,
pe noi ne cheamă,
pe noi,
cei ce L-am răstignit!
În fiecare Duminică este Paști
o, de L-am duce acasă
Lumină aprinsă,
în inima inimii,
peste adânc!
Cum nu vom fi vrednici de iad,
când sângele Lui a curs pentru noi,
iar, și iar răstignindu-Se,
în toate Liturghiile anului...
și nu L-am vrut
și nu L-am crezut
și nu L-am urmat
și n-am vrut să fim
fără moarte?
Cerurile se deschid înaintea noastră
și vine potopul de raze
și vine
Dumnezeu, ca roua
în potir!
Tăcerea
ce ușurare în suflet se lasă, cum
tainic lucrează nepătruns
Adevărul,
Fără să știu, fără să înțeleg
iată, acum,
mai presus de fire,
în inimă-mi
grăiește Tăcerea.
Tăcerea,
Logos în Euharistie, izvor
al negrăitei liniști
căruia eu nicicând nu i-am fost vrednic
dar cum, din ce cuvinte vei zidi
vase pentru eternitatea harului?
Există
în mine-acum, și trupul meu îl simte,
haloul netrupesc unit cu trupul
într-o iubire cum doar în altar
Cel ce, jerfindu-Se, iubește
pe cel de care Se jertfește, omul,
pentru ca vieții să-i dea astfel
Zborul.
autor Daniel Turcea
poezii din volumul ,,Epifania” cele din urmă poeme de dragoste creștină) , Ed. Doxologia, Iași, 2011
http://corinanegreanu.blogspot.ro/2011/07/parintele-arsenie-papacioc-n.html
Update 23.07.2013: comentariul Părintelui Fabian Seiche primit prin e- mail:
O poezie liturgică, suavă prin blândețea exprimarii dar profundă și crudă prin descărnarea păcatelor și infirmităților omului contemporan. În timp ce Hristos vine "la fiecare Liturghie" coborând cerul pe pământ, noi cei de azi suntem orbi și surzi, iar inimile "s-au făcut cum e smoala", adică negre de la păcate.
Tema și cuvintele amintesc de poezia lui Valeriu Anania: "Doamne, tinde-ţi [şi nu ţine-ţi cum greşit se scrie pe bloguri si pe site-uri!!] patrafirul / peste faţa mea de lut. / Sufletu-mi neghiob şi slut / să-l albeşti cu tibişirul" (Confessio). Noi trăim în micimea unei vieți cotidiene care seamănă tot mai mult cu țara roșcovelor, a fiului risipitor; trăim "spaimele" noastre limitate la imanent, la zgură, în loc să ne ridicăm mintea către misterul și mistagogia divină. De aceea îndemnul poetului e: "fiți teofori / fiți hristofori / purtați-L, purtați-L în inimă / cum porți lumânarea de Paști / între palme!". Unirea omului cu Dumnezeu este îndemnul poetic, ce devine un leitmotiv al poeziei lui D. Turcea. Unirea e cu atât mai stringentă cu cât El (Hristos) este Aerul, Viața, Sângele care ne învie din morți. Dar mai mult, El ne vrea îndumnezeiți, adică gradul maxim posibil de unire cu divinul.
Atunci, cum să nu ne cutremurăm privind marea Lui iubire și marea noastră pacatoșenie? Iubirea arde păcatele, dar tot ea arde conștiințele celor ce-au refuzat-o ceea ce provoacă un chin insuportabil.
Ideea este exprimată prin negații, repetiții și întrebarea retorică, de ce nu vrem să fim fară de moarte? Fără un moralism scolastic, cuvintele ne învinovațesc de refuzul - până la urmă - al omului în fața invitației la Cină; la masa pascală.
Poezia se încheie într-un ton optimist, când Dumnezeu vine delicat "ca roua în potir", ce ne duce cu gândul la aratarea lui Dumnezeu pe muntele Horeb lui Ilie: "iar dupa foc va fi adiere de vânt lin, şi acolo va fi Domnul" (3 Regi 19,12). Doar că roua aceasta e chiar Trupul si Sangele Lui, urmare a iubirii Sale. Prin aceasta, poetul dovedește nu doar apartenența la poezia religioasa românească, ci și cunoaștere a dogmelor și a patristicii Bisericii Ortodoxe.
