din zicerile Pr. Arsenie Boca valabile pentru orice creștin aflat în Biserică
Mulţi vin la călugărie cu o părere bună despre
ei înşişi, părere pe care nemărturisit şi-o păstrează şi în mănăstire. Părerea
sau iubirea de sine e o formă subţire a mândriei. În mănăstire visează sfinţiri
şi litanii şi viaţă fericită, iar când aici dau de severitatea luptelor cu
patimile, de tăierile dureroase ale pedepsirii întru toată fapta bună, visul se
destramă şi începe dezamăgirea şi nemulţumirea, camuflările mândriei. Dacă cel
în cauză îşi închide sufletul de către povăţuirea duhovnicească, pentru că
aceasta taie amăgirea de sine din care creşte dezamăgirea, bobul de grâu se
schimbă în tăciune şi se crede grâu nedreptăţit. Aceasta este iubirea de sine
pe care o menţine mândria şi punctul de vamă al diavolului.
Sufletele
slăbănogite de mândrie stau totuşi pururea încordate în legitimă apărare de
către orice îndregători, gata să-şi apere dreptatea şi să-şi justifice
întristarea, să-şi explice ei mai bine cauza şi niciodată nu simt trebuinţă să
asculte şi să urmeze, dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Aşa se
explică îndepărtările, împuţinările şi chiar întunecările de la rostul luminos
al călugăriei.
Monahul leneş de mântuirea sa începe să uite înţelesul celor
ce are de făcut, se mulţumeşte numai cu intrarea în călugărie, ca şi cum cu
aceasta şi-ar fi ajuns scopul. Potoleşte râvna de războire cu slăbiciunile
firii patimilor, îmbrăcămintea sa de luptător al duhului pierde însemnătatea ei
de la început. Sandalele nu mai aleargă pe calea gătirii evangheliei păcii,
calea duhului, ci o iau iarăşi pe calea pământului. Nici nu observă monahul
molatic de minte când a fost scos din luptă şi redus la un simplu cuier de
haine călugăreşti. Cu alte cuvinte nu vede că a ajuns o mizerie căzută între
tâlhari, un mincinos al Domnului Hristos.
Dacă monahul se complace într-o
călugărie de uniformă şi nu-l doare stingerea luminilor sufletului său –
întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse – înseamnă că a dat în micime
de suflet şi a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptări el caută altă
hrană sufletului său: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povătuiţorii
săi se desparte sufleteşte, judecându-i şi găsindu-le tot felul de pricini. Aşa
se cuibăreşte viclenia în suflet şi îl face pe monah om cu două feţe, morminte
văruite pe dinafară, neîngrijit pe dinăuntru, ipocrit.
Când monahul a
realizat făţărnicia, a ajuns pe punctul de a părăsi călugăria. În ochii lui
toţi sunt făţarnici, e o victimă nevinovată a nedreptăţilor, de aceea,
osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede că mândria
singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e
tăiată din rădăcini, e în stare să risipească din suflet toată viaţa după duh.
Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea, când te crezi bun, să ştii că eşti
nebun şi să aştepţi ocara ca să te curăţeşti. Întunecarea aceasta însă ne aduce
aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce făţărniceau
virtutea.
