Rockerii

Unui anonim care şi-a exprimat pe adresa mea de mail o uşoară nedumerire pentru preferinţa mea rockeristă în alegerea cîntecului de stea, varianta formaţiei Cargo. Răspunsul este foarte simplu şi conţine în el şi o povestioară personală.
Simplu, dacă nu vezi ca ortodox, un mod înverşunat de a te încărca cu negaţii şi prejudecăţi că ,,aşa ar trebui... şi aşa nu!..." ci să te uimeşti, să recunoşti că Dumnezeu e nemaipomenit de spontan în relaţia Sa cu omul.

,,Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El

sunt de asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă fiindcă ţine de indisolubila problemă a relaţiilor dintre n corpuri.

În această infinitate de căi sunt -ca şi pe hărţile geografice-

unele mai accentuate sau mai colorate şi care

se întîmplă să poarte şi nume de persoane."

N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Obişnuisem de cîţiva ani ca în ziua Ajunului de Crăciun să fac o călătorie, toate preocupările mele gospodăreşti, pregătirile necesare ce le implica marele praznic al Naşterii, le compactam în aşa fel încît să reuşesc această evadare, ca o detaşare, evident, din rutina inerentă a pregătirilor casnice, ca un interval pregătitor spre slujbele bisericeşti. Uneori, parcă e prea ,,tare" o trecere de la derizoriu la cele ,,înalte", ai nevoie de un asemenea ,,răgaz" sufletesc, pentru a te putea racorda, pentru a rezona mai deplin la sublimul liturgic.

În fapt, parcurgeam o distanţă de 100 km în inima Transilvaniei, între Reghin şi Cluj Napoca, îmi vedeam şi părinţii, satul, rudele dar îmi plăcea mai ales să fiu puţin singură pe drum, să văd freamătul satelor dinaintea sărbătorii, pregătirile, coşuri fumegînde, oameni, copii coloraţi pîlcuri, pîlcuri cu plăsuţe în mîini, porniţi încă de la orele amiezii la colindat. Îmi plăcea să văd natura în aşteptare, dealurile, pădurile, grădinile, casele, acareturile, oratăniile, cîinii, caii, vitele, totul. Viaţa. Să am acel sentiment personal minunat, de aici şi pretutindeni.

Ei, acum vreo doi ani, Dumnezeu m-a surprins/uimit altfel. Mă întorceam spre casă, afară era frig aspru, cerul întunecat parcă prea devreme şi viscolea din ce în ce mai tare. Zăpada începea să se aştearnă. Soşeaua era foarte solicitată, pe contrasens circulau în special foarte multe maşini cu număr străin. Încărcate, aduceau acasă români plecaţi la muncă în străinătate.Cei mai mulţi erau din Moldova, tranzitînd Ardealul, goneau ca să ajungă cît de cît ,,repede" acasă, de Crăciun. Apropierea de Cluj era vizibilă prin circulaţia ce devenea tot mai intensă chiar dacă mai erau zeci de km de parcurs. Cu toate că se circula în coloană, se conducea în viteză, se resimţea o anumită iritare şoferească, un nerv la volan. Se circula nervos. Toţi voiau să ajungă repede la destinaţie deşi depăşiri nu se prea puteau face, contrasensul fiind indisponibil, ocupat ochi. Ningea, umezeală pe şosea, frig pătrunzător, aproape întuneric. Începeam şi eu să mă agit interior, să realizez că nu voi putea în timp util să fac în aşa fel încît să reuşesc tot ce mă aştepta să fac. Puţină ordine în casă, să pregătesc masa de seară, pentru noi şi pentru invitaţii de a doua zi, să pregătesc platouri pentru colindătorii de la biserică, să ajung la vecernie etc. Timpul începea să mă apese.

De-odată, la vreo şase maşini în faţă, un autoturism derapase în viteză, se lovise de un peretele înalt al unui şant şi ricoşase învîrtindu-se prin aer dincolo de contrasens lovind un alt autoturism. Un spectacol halucinant, preţ de cîteva secunde, nici nu reuşisem să mă dumiresc. M-am îngrozit, de felul meu sunt foarte slabă sufleteşte atunci cînd văd accidentaţi, plăgi deschise, sînge, trupuri agonizînd în dureri. Iniţial, simt cum mi se înmoaie genunchii, mă copleşeste un rău generalizat cu transpiraţii reci pe şira spinării ,apoi, totul se strînge într-un punct negru, pînă la pierderea conştiinţei şi se termină cu leşin. Am mai păţit-o. Aşa că, la acordarea primului ajutor, nu sunt deloc bună, mai degrabă am şi eu nevoie de el.

Circulaţia s-a oprit, oamenii au fugit spre locul accidentului, gesturi, ţipete, unii mai stăpîni pe situaţie au sunat la salvare, poliţie, au făcut ceea ce era absolut necesar să se facă în asemenea situaţii. Mulţimi de maşini oprite pe ambele sensuri aşteptau de acum venirea poliţiei. Cu gîndul să ies totuşi din maşina pe care o conduceam să văd ce s-a întîmplat, poate, dacă era cazul să dau şi eu un ajutor deşi, genunchii mei începuseră tremuratul acela necontrolat, fără să realizez ce fac, în timp ce îl sunam pe soţul meu să-i spun grozăvia şi de ce voi mai întîrzia, nu mi-am dat seama că în timp ce vorbeam cu el am închis maşina, aveam o manevră şmecheroasă învăţată de la o prietenă, cum să-ţi blochezi portiera fără să foloseşti cheile de contact.

Aşa că, iată-mă dintr-o dată covîrşită de necazul acelora care sufereau, în drumul mare la propriu, căci maşina nici măcar nu avusesem timp şi nici loc să o trag mai pe dreapta, cu farurile aprinse, cheile rămase în contact, închisă ermetic, căci, zadarnic am încercat să verific vreo uşă sau un geam cît de cît întredeschis prin care aş fi putut să-mi ,,invadez" brutal propriu-mi autoturism. Nimic, eram dintr-o dată neputincioasă. Rămasă afară într-o fustă, cămăşuţă şi un pulovăr, într-un viscol intens, sub ameninţarea întunericului, pe un drum extravilan, cu o maşină încărcată, plină de bunătăţi destinate sărbătoririi praznicului, ameninţată la ceva interval de timp să rămîn cu bateria autoturismului descărcată, în spate cu o coadă de maşini, în minte sub presiunea multor chestiuni ca să nu le numesc faptele bune ale creştinului în prag de sărbătoare, suspendate, suprimate. Timpul meu s-a oprit, sensul celor în care mă aflam cu mintea şi inima s-a schimbat drastic, ad-hoc. Acum eu eram cea care aveam nevoie de ajutor urgent. Ştiam că undeva se întîmplase o eroare, şi începusem să-mi cercetez gîndurile. Ştiam că între atîtea intenţii care trebuiau să le materializez în fapte aşa-zis bune, în planurile mele despre care aveam ,,siguranţa" că le fac pentru Dumnezeu, era un semnal atît de subtil care mă punea pe gînduri. Începeam să trăiesc o întîmplare cu tîlc. Cînd, mai tîrziu într-o conferinţă despre convertire, Klauss Kenneth afirma că într-un moment critic din viaţa sa Dumnezeu l-a salvat venind pe bicicletă, unii s-au amuzat de imaginea plastică iscată în fantezia fiecăruia, eu din contră, l-am înţeles perfect. L-am înţeles că nu glumea. Salvarea, dacă crezi cu adevărat, ţi-o trimite Dumnezeu într-o modalitate aşa cum nici nu te aştepţi. Surprinzătoare.

Aşa că, rămasă totuşi cu telefonul mobil în mînă, după ce mai sunasem odată pentru încercarea de a mi se trimite a doua cheie, sub presiunea descărcării bateriei, a găsirii unui om binevoitor şi a străbaterii distanţei pînă la mine, timid, am încercat să văd ce se poate face la faţa locului. Să-i rog pe cei cu maşini de aceeaşi marcă să mă lase să le încerc cheia, să încerc absurdul potrivirii cheii lor de contact. Au fost şi vreo cîteva idei din partea unor binevoitori, de deschidere a geamului cu liniarul, în fine, zadarnic. Unii se amuzau de şoferiţa ,,fraieră", înţelegeam atitudinea aceasta din colţul zîmbitor al buzelor lor, alţii rămîneau nepăsători, alţii dădeau din umeri, unii înfricoşaţi că le stric programul cu vreo pretenţie de ajutor. Îi înţelegeam pe toţi atît de bine, nu îmi permiteam cîtuşi de puţin să-i judec. Văzînd reacţiile lor, mi-am recunoscut un gînd pe care l-am avut o fracţiune de secundă, cînd maşina salvării venise mai repede decît poliţia şi ea aşteptată să-şi facă treabă ca mai apoi să poată pleca fiecare la semnalul dat de ,,undă verde", un gînd că ar trebui să încerc să mă strecor cumva printre maşini, că am atîta treabă, că trebuie să ajung la vecernie, iar aici pierd vremea..... Aşa îmi trebuia, o lecţie.

Mi-au rămas involuntar în memoria retinei, atunci cînd încercam să găsesc un ajutor, imaginile multor borduri de maşini dichisite cu cruciuliţe suspendate, sau icoane lipite. Dacă nu erau doar superstiţioşi, sigur erau credincioşi posesorii. Însă, dintre toţi cei de faţă care m-au ajutat pînă peste poate, rămînînd pe loc atunci cînd s-a dat drumul circulaţiei, poftindu-mă la ei în maşină ca să mă încălzesc, a fost un cuplu de rockeri. Erau îmbrăcaţi în haine negre, geci şi pantaloni strînşi pe corp, căciuli negre trase pe frunte şi fumînd des cîte o ţigară printre gesturile şi încercările lor repetate de a găsi o manevră inedită, ca maşina mea să se deschidă. Realizasem cît de ridicol devenise bunul meu simţ, acela al lui: ,,Lăsaţi, vă rog, mergeţi mai departe, nu puteţi să rămîneţi cu mine" gîndindu-mă la traseul lor, la faptul că nu puteam abuza de bunăvoinţa lor, că trebuiau şi ei să ajungă undeva, la o casă, aveau imperativele lor. ,,Cum să te lăsăm doamnă aici?... Fii serioasă!..." sau, reacţionînd uşor iritat la desele mele scuzări: ,,Vă rog să mă scuzaţi...", ,,Lasă doamnă, şi noi mai păţim d-unele, n-are rost să vă cereţi atîtea scuze şi iertări!..." Pesemne că arătau a ,,duri" dar aveau inima bună şi cea mai sensibilă în acel context la necazul meu. Eram atît de diferiţi, eu de ei, îşi dădură seama că sunt din aceea... cu biserica, vedeam în ochii lor că mă cecetează discret dar fără dorinţa de a intra în amănunt. Asta mi-a plăcut foarte mult, nu aveau nevoie să ştie cine sunt, ce fac, ce gîndesc,de unde vin, unde merg, gestul lor rămînea voluntar oricum, deşi, mi-aş fi dorit să ştiu numele lor. Dar cum să-i întrebi dacă nu schiţau nici cea mai mică dorinţă că ar voi să spună cine sunt? Era absurd să-i întreb tot eu, interogatoriu: cum vă numiţi? Nici măcar nu m-au întrebat cum mă cheamă. Povesteam aşa, ca să treacă timpul mai uşor, despre întîmplări şofereşti. Apreciez şi acum delicateţea lor mascată în spatele unor poveşti năstruşnice, ca să-mi atragă atenţia de la supărarea mea, să-mi arate că nu sunt singura ,,fraieră" care a păţit-o astfel. Că ar fi putut fi mai rău.

Îmi vine şi acum să rîd de mine, cum în disperare de cauză şi de ridicol, deşi tot ridicolă era postura mea de indicator, ieşeam să fac cu mîna la maşinile ce se opreau în urma autovehicului meu înţepenit în mijlocul străzii, ca ele să treacă mai departe, căci aveau tendinţa de a se opri strîngîndu-se într-o coadă imensă în spatele maşinii. Mi-era frică să nu mă înjure cineva şi să se enerveze groaznic pe mine dacă nu dădeam un semn, care, oricum rămînea de neînţeles pentru cei mai mulţi dintre ei. ,,Lasă-i doamnă în pace, doar îşi dau ei seama... nu mai sta în frig că-ţi strici sărbătorile!"

A venit şi momentul recuperării celei de-a doua chei. Slavă Domnului! Farurile erau aprinse încă. Îi mulţumesc şi acum lui Radu B. care şi-a lăsat totul şi-a venit să mă ajute. Ne-am salutat sumar, foarte pe scurt, fără sentimente la vedere. Am intrat în maşină şi am pornit. În urma mea veneau ei. La o barieră, oprindu-ne, m-am întors să-i mai privesc odată mulţ-umitor, ne-am zîmbit reciproc şi ne-am făcut cu mîna pentru prima şi ultima oară. Ca un gest de mulţumire suspendat în eternitate. Apoi, m-au depăşit. De atunci nu ne-am mai văzut. Nici nu cred că i-aş mai recunoaşte pe salvatorii mei. Îi pomenesc şi îmi place să-i numesc: rockerii.

Le mulţumesc tuturor celor care mi-au trimis mesaje şi urări pe adresa de mail, anonimilor, îmi cer scuze că nu ajung să răspund tuturor.