Printre sărbătorile publice ale anului, cele ale iernii sunt cele mai prizate şi totodată cele investite cu aura cea mai feerică. Ele beneficiază de o dubla legitimare, religioasă şi seculară. Dar tocmai această ambivalenţă, deja mult prea expusă confuziilor şi neînţelegerilor, glisează mult prea des în ambiguitate. O întreagă panoplie de obiecte de sezon, alături de preparative pentru primirea oaspetelui special, bonomul moş Crăciun, plus cheful dintre ani/revelionul şi, în Occident, noul prilej de daruri în ziua Epifaniei/Adorării magilor (corespunzătoare Bobotezei ortodoxe), mută în surdină reperele propriu-zis creştine. Naşterea după trup omenesc a Fiului lui Dumnezeu, ritualul obişnuit iudaic, la opt zile după aceea, al punerii numelui şi circumciziei, momentul epifanic al începutului misiunii sale profetice lasă loc în zilele noastre unor basme de cu totul altă factură. Probabil instituirea acestor sărbători imediat cu oficializarea creştinismului în Imperiul Roman încă păgîn nu a respectat criteriul strictei cronologii istorice. Nu avem certitudinea că datele alese corespund unor comemorări fidele, iar suprapunerea cu importante sărbători păgîne întăreşte ipoteza unei conjuncturale strategii misionare. Prioritară însă, în noile societăţi încreştinate, a fost dimensiunea teologică, care cultiva o perspectivă inversă, îndatorată mai degrabă misterioasei iniţiative divine şi relativizînd reperele umane obişnuite. Să notăm cîteva mutaţii cronologice şi de accent. Cronologia bizantină o preluase pe cea iudaică, astfel încît prima zi a anului era (şi este în continuare în calendarul ortodox) 1 septembrie. O întreagă teologie a `toamnei` căderii umanităţii din paradisul proximităţii cu Dumnezeu e ascunsă în această succesiune de anotimpuri ce porneşte de la un declin şi culminează cu `vara` eshatologică. În cronologia occidentală mult timp 25 decembrie a jucat rolul de prima zi a noului an. Moş Crăciun, atît de nelipsit astăzi, a apărut tîrziu în `iconografia` creştină, suferind metamorfoze succesive. Cît priveşte Epifania de pe 6 ianuarie, în Occident a glisat spre amintirea unui moment ulterior Naşterii, vizita neobişnuită a magilor călători, cu ofrandele aferente, iar în Răsărit a fost asociată ritualului sfinţirii apei (implicit, în imaginarul popular, în detrimentul unuia din reperele teologiei trinitare). Mai gravă este însă substituţia flagrantă ce are loc prin intermediul altfel benignului moş Crăciun. Mai întîi slăbuţ, apoi gras, iniţial cu mantie episcopală, ulterior în haine zglobii, cînd zburînd peste acoperişuri, cînd conducînd grăbit o sanie, bonomul moş a fost adoptat nu doar de copiii încîntaţi de daruri, ci de toţi, dornici de tihna familială şi de confort casnic, de detaşare de poverile cotidiene şi de vacanţa sub semnul încîntării nepretenţioase. Creştinismul fiind prea des asociat cu o religie a renunţării, a tristeţii penitente şi a suferinţei, ar fi jenantă o demonizare a atmosferei Crăciunului în numele sobrietăţii, altfel uşor taxabile drept resentimentară. Naşterea lui Iisus este un prilej de maximă bucurie: Dumnezeu a făcut un pas decisiv spre relansarea proiectului eshatologic (sub semnul constatării:,,Iată, s-a apropiat de voi Împărăţia Cerurilor!"). Noua iubire eliberează de frici şi crispări, generînd entuziasmul îndrăgostitului. Dar aceasta doar potenţează tensiunea cea bună a conturării noului cuplu, fără a glisa într-o dulcegărie conformistă. Ce rol are bunicuţul simpatic şi sprinţar în raport cu Mirele sufletului? A cauta semnificaţii creştine figurii sale (deşi asocierea cu darnicia sfîntului Nicolae e legitimă) e o pista falsă. Nu moş Crăciun trebuie apărat de falsificările sale comerciale, ci chipul adevărat al Fiul lui Dumnezeu trebuie redescoperit. Nu iubim decît ceea ce ne încîntă. Dumnezeu, creatorul frumuseţii, este frumos prin excelenţă şi astfel dezirabil. Creştinismul este, într-adevăr, filocalie.
publicist Cătălin Bogdan
interesant...chiar imi place...
RăspundețiȘtergere