La trecerea dintre ani

Întru Mulţi Ani!

Doamne ajută!

Rockerii

Unui anonim care şi-a exprimat pe adresa mea de mail o uşoară nedumerire pentru preferinţa mea rockeristă în alegerea cîntecului de stea, varianta formaţiei Cargo. Răspunsul este foarte simplu şi conţine în el şi o povestioară personală.
Simplu, dacă nu vezi ca ortodox, un mod înverşunat de a te încărca cu negaţii şi prejudecăţi că ,,aşa ar trebui... şi aşa nu!..." ci să te uimeşti, să recunoşti că Dumnezeu e nemaipomenit de spontan în relaţia Sa cu omul.

,,Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El

sunt de asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă fiindcă ţine de indisolubila problemă a relaţiilor dintre n corpuri.

În această infinitate de căi sunt -ca şi pe hărţile geografice-

unele mai accentuate sau mai colorate şi care

se întîmplă să poarte şi nume de persoane."

N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Obişnuisem de cîţiva ani ca în ziua Ajunului de Crăciun să fac o călătorie, toate preocupările mele gospodăreşti, pregătirile necesare ce le implica marele praznic al Naşterii, le compactam în aşa fel încît să reuşesc această evadare, ca o detaşare, evident, din rutina inerentă a pregătirilor casnice, ca un interval pregătitor spre slujbele bisericeşti. Uneori, parcă e prea ,,tare" o trecere de la derizoriu la cele ,,înalte", ai nevoie de un asemenea ,,răgaz" sufletesc, pentru a te putea racorda, pentru a rezona mai deplin la sublimul liturgic.

În fapt, parcurgeam o distanţă de 100 km în inima Transilvaniei, între Reghin şi Cluj Napoca, îmi vedeam şi părinţii, satul, rudele dar îmi plăcea mai ales să fiu puţin singură pe drum, să văd freamătul satelor dinaintea sărbătorii, pregătirile, coşuri fumegînde, oameni, copii coloraţi pîlcuri, pîlcuri cu plăsuţe în mîini, porniţi încă de la orele amiezii la colindat. Îmi plăcea să văd natura în aşteptare, dealurile, pădurile, grădinile, casele, acareturile, oratăniile, cîinii, caii, vitele, totul. Viaţa. Să am acel sentiment personal minunat, de aici şi pretutindeni.

Ei, acum vreo doi ani, Dumnezeu m-a surprins/uimit altfel. Mă întorceam spre casă, afară era frig aspru, cerul întunecat parcă prea devreme şi viscolea din ce în ce mai tare. Zăpada începea să se aştearnă. Soşeaua era foarte solicitată, pe contrasens circulau în special foarte multe maşini cu număr străin. Încărcate, aduceau acasă români plecaţi la muncă în străinătate.Cei mai mulţi erau din Moldova, tranzitînd Ardealul, goneau ca să ajungă cît de cît ,,repede" acasă, de Crăciun. Apropierea de Cluj era vizibilă prin circulaţia ce devenea tot mai intensă chiar dacă mai erau zeci de km de parcurs. Cu toate că se circula în coloană, se conducea în viteză, se resimţea o anumită iritare şoferească, un nerv la volan. Se circula nervos. Toţi voiau să ajungă repede la destinaţie deşi depăşiri nu se prea puteau face, contrasensul fiind indisponibil, ocupat ochi. Ningea, umezeală pe şosea, frig pătrunzător, aproape întuneric. Începeam şi eu să mă agit interior, să realizez că nu voi putea în timp util să fac în aşa fel încît să reuşesc tot ce mă aştepta să fac. Puţină ordine în casă, să pregătesc masa de seară, pentru noi şi pentru invitaţii de a doua zi, să pregătesc platouri pentru colindătorii de la biserică, să ajung la vecernie etc. Timpul începea să mă apese.

De-odată, la vreo şase maşini în faţă, un autoturism derapase în viteză, se lovise de un peretele înalt al unui şant şi ricoşase învîrtindu-se prin aer dincolo de contrasens lovind un alt autoturism. Un spectacol halucinant, preţ de cîteva secunde, nici nu reuşisem să mă dumiresc. M-am îngrozit, de felul meu sunt foarte slabă sufleteşte atunci cînd văd accidentaţi, plăgi deschise, sînge, trupuri agonizînd în dureri. Iniţial, simt cum mi se înmoaie genunchii, mă copleşeste un rău generalizat cu transpiraţii reci pe şira spinării ,apoi, totul se strînge într-un punct negru, pînă la pierderea conştiinţei şi se termină cu leşin. Am mai păţit-o. Aşa că, la acordarea primului ajutor, nu sunt deloc bună, mai degrabă am şi eu nevoie de el.

Circulaţia s-a oprit, oamenii au fugit spre locul accidentului, gesturi, ţipete, unii mai stăpîni pe situaţie au sunat la salvare, poliţie, au făcut ceea ce era absolut necesar să se facă în asemenea situaţii. Mulţimi de maşini oprite pe ambele sensuri aşteptau de acum venirea poliţiei. Cu gîndul să ies totuşi din maşina pe care o conduceam să văd ce s-a întîmplat, poate, dacă era cazul să dau şi eu un ajutor deşi, genunchii mei începuseră tremuratul acela necontrolat, fără să realizez ce fac, în timp ce îl sunam pe soţul meu să-i spun grozăvia şi de ce voi mai întîrzia, nu mi-am dat seama că în timp ce vorbeam cu el am închis maşina, aveam o manevră şmecheroasă învăţată de la o prietenă, cum să-ţi blochezi portiera fără să foloseşti cheile de contact.

Aşa că, iată-mă dintr-o dată covîrşită de necazul acelora care sufereau, în drumul mare la propriu, căci maşina nici măcar nu avusesem timp şi nici loc să o trag mai pe dreapta, cu farurile aprinse, cheile rămase în contact, închisă ermetic, căci, zadarnic am încercat să verific vreo uşă sau un geam cît de cît întredeschis prin care aş fi putut să-mi ,,invadez" brutal propriu-mi autoturism. Nimic, eram dintr-o dată neputincioasă. Rămasă afară într-o fustă, cămăşuţă şi un pulovăr, într-un viscol intens, sub ameninţarea întunericului, pe un drum extravilan, cu o maşină încărcată, plină de bunătăţi destinate sărbătoririi praznicului, ameninţată la ceva interval de timp să rămîn cu bateria autoturismului descărcată, în spate cu o coadă de maşini, în minte sub presiunea multor chestiuni ca să nu le numesc faptele bune ale creştinului în prag de sărbătoare, suspendate, suprimate. Timpul meu s-a oprit, sensul celor în care mă aflam cu mintea şi inima s-a schimbat drastic, ad-hoc. Acum eu eram cea care aveam nevoie de ajutor urgent. Ştiam că undeva se întîmplase o eroare, şi începusem să-mi cercetez gîndurile. Ştiam că între atîtea intenţii care trebuiau să le materializez în fapte aşa-zis bune, în planurile mele despre care aveam ,,siguranţa" că le fac pentru Dumnezeu, era un semnal atît de subtil care mă punea pe gînduri. Începeam să trăiesc o întîmplare cu tîlc. Cînd, mai tîrziu într-o conferinţă despre convertire, Klauss Kenneth afirma că într-un moment critic din viaţa sa Dumnezeu l-a salvat venind pe bicicletă, unii s-au amuzat de imaginea plastică iscată în fantezia fiecăruia, eu din contră, l-am înţeles perfect. L-am înţeles că nu glumea. Salvarea, dacă crezi cu adevărat, ţi-o trimite Dumnezeu într-o modalitate aşa cum nici nu te aştepţi. Surprinzătoare.

Aşa că, rămasă totuşi cu telefonul mobil în mînă, după ce mai sunasem odată pentru încercarea de a mi se trimite a doua cheie, sub presiunea descărcării bateriei, a găsirii unui om binevoitor şi a străbaterii distanţei pînă la mine, timid, am încercat să văd ce se poate face la faţa locului. Să-i rog pe cei cu maşini de aceeaşi marcă să mă lase să le încerc cheia, să încerc absurdul potrivirii cheii lor de contact. Au fost şi vreo cîteva idei din partea unor binevoitori, de deschidere a geamului cu liniarul, în fine, zadarnic. Unii se amuzau de şoferiţa ,,fraieră", înţelegeam atitudinea aceasta din colţul zîmbitor al buzelor lor, alţii rămîneau nepăsători, alţii dădeau din umeri, unii înfricoşaţi că le stric programul cu vreo pretenţie de ajutor. Îi înţelegeam pe toţi atît de bine, nu îmi permiteam cîtuşi de puţin să-i judec. Văzînd reacţiile lor, mi-am recunoscut un gînd pe care l-am avut o fracţiune de secundă, cînd maşina salvării venise mai repede decît poliţia şi ea aşteptată să-şi facă treabă ca mai apoi să poată pleca fiecare la semnalul dat de ,,undă verde", un gînd că ar trebui să încerc să mă strecor cumva printre maşini, că am atîta treabă, că trebuie să ajung la vecernie, iar aici pierd vremea..... Aşa îmi trebuia, o lecţie.

Mi-au rămas involuntar în memoria retinei, atunci cînd încercam să găsesc un ajutor, imaginile multor borduri de maşini dichisite cu cruciuliţe suspendate, sau icoane lipite. Dacă nu erau doar superstiţioşi, sigur erau credincioşi posesorii. Însă, dintre toţi cei de faţă care m-au ajutat pînă peste poate, rămînînd pe loc atunci cînd s-a dat drumul circulaţiei, poftindu-mă la ei în maşină ca să mă încălzesc, a fost un cuplu de rockeri. Erau îmbrăcaţi în haine negre, geci şi pantaloni strînşi pe corp, căciuli negre trase pe frunte şi fumînd des cîte o ţigară printre gesturile şi încercările lor repetate de a găsi o manevră inedită, ca maşina mea să se deschidă. Realizasem cît de ridicol devenise bunul meu simţ, acela al lui: ,,Lăsaţi, vă rog, mergeţi mai departe, nu puteţi să rămîneţi cu mine" gîndindu-mă la traseul lor, la faptul că nu puteam abuza de bunăvoinţa lor, că trebuiau şi ei să ajungă undeva, la o casă, aveau imperativele lor. ,,Cum să te lăsăm doamnă aici?... Fii serioasă!..." sau, reacţionînd uşor iritat la desele mele scuzări: ,,Vă rog să mă scuzaţi...", ,,Lasă doamnă, şi noi mai păţim d-unele, n-are rost să vă cereţi atîtea scuze şi iertări!..." Pesemne că arătau a ,,duri" dar aveau inima bună şi cea mai sensibilă în acel context la necazul meu. Eram atît de diferiţi, eu de ei, îşi dădură seama că sunt din aceea... cu biserica, vedeam în ochii lor că mă cecetează discret dar fără dorinţa de a intra în amănunt. Asta mi-a plăcut foarte mult, nu aveau nevoie să ştie cine sunt, ce fac, ce gîndesc,de unde vin, unde merg, gestul lor rămînea voluntar oricum, deşi, mi-aş fi dorit să ştiu numele lor. Dar cum să-i întrebi dacă nu schiţau nici cea mai mică dorinţă că ar voi să spună cine sunt? Era absurd să-i întreb tot eu, interogatoriu: cum vă numiţi? Nici măcar nu m-au întrebat cum mă cheamă. Povesteam aşa, ca să treacă timpul mai uşor, despre întîmplări şofereşti. Apreciez şi acum delicateţea lor mascată în spatele unor poveşti năstruşnice, ca să-mi atragă atenţia de la supărarea mea, să-mi arate că nu sunt singura ,,fraieră" care a păţit-o astfel. Că ar fi putut fi mai rău.

Îmi vine şi acum să rîd de mine, cum în disperare de cauză şi de ridicol, deşi tot ridicolă era postura mea de indicator, ieşeam să fac cu mîna la maşinile ce se opreau în urma autovehicului meu înţepenit în mijlocul străzii, ca ele să treacă mai departe, căci aveau tendinţa de a se opri strîngîndu-se într-o coadă imensă în spatele maşinii. Mi-era frică să nu mă înjure cineva şi să se enerveze groaznic pe mine dacă nu dădeam un semn, care, oricum rămînea de neînţeles pentru cei mai mulţi dintre ei. ,,Lasă-i doamnă în pace, doar îşi dau ei seama... nu mai sta în frig că-ţi strici sărbătorile!"

A venit şi momentul recuperării celei de-a doua chei. Slavă Domnului! Farurile erau aprinse încă. Îi mulţumesc şi acum lui Radu B. care şi-a lăsat totul şi-a venit să mă ajute. Ne-am salutat sumar, foarte pe scurt, fără sentimente la vedere. Am intrat în maşină şi am pornit. În urma mea veneau ei. La o barieră, oprindu-ne, m-am întors să-i mai privesc odată mulţ-umitor, ne-am zîmbit reciproc şi ne-am făcut cu mîna pentru prima şi ultima oară. Ca un gest de mulţumire suspendat în eternitate. Apoi, m-au depăşit. De atunci nu ne-am mai văzut. Nici nu cred că i-aş mai recunoaşte pe salvatorii mei. Îi pomenesc şi îmi place să-i numesc: rockerii.

Le mulţumesc tuturor celor care mi-au trimis mesaje şi urări pe adresa de mail, anonimilor, îmi cer scuze că nu ajung să răspund tuturor.

MOŞUL ŞI MIRELE

Printre sărbătorile publice ale anului, cele ale iernii sunt cele mai prizate şi totodată cele investite cu aura cea mai feerică. Ele beneficiază de o dubla legitimare, religioasă şi seculară. Dar tocmai această ambivalenţă, deja mult prea expusă confuziilor şi neînţelegerilor, glisează mult prea des în ambiguitate. O întreagă panoplie de obiecte de sezon, alături de preparative pentru primirea oaspetelui special, bonomul moş Crăciun, plus cheful dintre ani/revelionul şi, în Occident, noul prilej de daruri în ziua Epifaniei/Adorării magilor (corespunzătoare Bobotezei ortodoxe), mută în surdină reperele propriu-zis creştine. Naşterea după trup omenesc a Fiului lui Dumnezeu, ritualul obişnuit iudaic, la opt zile după aceea, al punerii numelui şi circumciziei, momentul epifanic al începutului misiunii sale profetice lasă loc în zilele noastre unor basme de cu totul altă factură. Probabil instituirea acestor sărbători imediat cu oficializarea creştinismului în Imperiul Roman încă păgîn nu a respectat criteriul strictei cronologii istorice. Nu avem certitudinea că datele alese corespund unor comemorări fidele, iar suprapunerea cu importante sărbători păgîne întăreşte ipoteza unei conjuncturale strategii misionare. Prioritară însă, în noile societăţi încreştinate, a fost dimensiunea teologică, care cultiva o perspectivă inversă, îndatorată mai degrabă misterioasei iniţiative divine şi relativizînd reperele umane obişnuite. Să notăm cîteva mutaţii cronologice şi de accent. Cronologia bizantină o preluase pe cea iudaică, astfel încît prima zi a anului era (şi este în continuare în calendarul ortodox) 1 septembrie. O întreagă teologie a `toamnei` căderii umanităţii din paradisul proximităţii cu Dumnezeu e ascunsă în această succesiune de anotimpuri ce porneşte de la un declin şi culminează cu `vara` eshatologică. În cronologia occidentală mult timp 25 decembrie a jucat rolul de prima zi a noului an. Moş Crăciun, atît de nelipsit astăzi, a apărut tîrziu în `iconografia` creştină, suferind metamorfoze succesive. Cît priveşte Epifania de pe 6 ianuarie, în Occident a glisat spre amintirea unui moment ulterior Naşterii, vizita neobişnuită a magilor călători, cu ofrandele aferente, iar în Răsărit a fost asociată ritualului sfinţirii apei (implicit, în imaginarul popular, în detrimentul unuia din reperele teologiei trinitare). Mai gravă este însă substituţia flagrantă ce are loc prin intermediul altfel benignului moş Crăciun. Mai întîi slăbuţ, apoi gras, iniţial cu mantie episcopală, ulterior în haine zglobii, cînd zburînd peste acoperişuri, cînd conducînd grăbit o sanie, bonomul moş a fost adoptat nu doar de copiii încîntaţi de daruri, ci de toţi, dornici de tihna familială şi de confort casnic, de detaşare de poverile cotidiene şi de vacanţa sub semnul încîntării nepretenţioase. Creştinismul fiind prea des asociat cu o religie a renunţării, a tristeţii penitente şi a suferinţei, ar fi jenantă o demonizare a atmosferei Crăciunului în numele sobrietăţii, altfel uşor taxabile drept resentimentară. Naşterea lui Iisus este un prilej de maximă bucurie: Dumnezeu a făcut un pas decisiv spre relansarea proiectului eshatologic (sub semnul constatării:,,Iată, s-a apropiat de voi Împărăţia Cerurilor!"). Noua iubire eliberează de frici şi crispări, generînd entuziasmul îndrăgostitului. Dar aceasta doar potenţează tensiunea cea bună a conturării noului cuplu, fără a glisa într-o dulcegărie conformistă. Ce rol are bunicuţul simpatic şi sprinţar în raport cu Mirele sufletului? A cauta semnificaţii creştine figurii sale (deşi asocierea cu darnicia sfîntului Nicolae e legitimă) e o pista falsă. Nu moş Crăciun trebuie apărat de falsificările sale comerciale, ci chipul adevărat al Fiul lui Dumnezeu trebuie redescoperit. Nu iubim decît ceea ce ne încîntă. Dumnezeu, creatorul frumuseţii, este frumos prin excelenţă şi astfel dezirabil. Creştinismul este, într-adevăr, filocalie.

publicist Cătălin Bogdan

Deliei Mărincean, acum Popescu,

pentru prietenia ce ne-a legat şi pentru frumoasele versuri pe care mi le-a trimis, pentru acei ani frumoşi plini de muzica la care vibram împreună aproape identic în acea cameră de cămin, pentru lumină şi speranţă...

Mulţi ani Delia, ţie şi familiei tale!

ŢIE

Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?

Tată şi frate-ntâi, apoi bărbat?

Să ştiu că drumul l-am bătut curat, -

Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?

Cum să-i arăt că dorul meu de ea

l-am primenit ca pe un prunc în scaldă?

Că pâinea vrerii mele este caldă?

Că singur am gustat întâi din ea

În faţa ta, să ştii că e curată,

Ca-n faţa voievodului - un şerb?...

Cum să m-arăt iubirii fără pată,

Neliniştit şi splendid, ca un cerb?

Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?

Poate-n cămaşa ce o ţese mama,

Visând că doar în ea voi trece vama,

Visând că e cămaşa nemuririi...

CE SPUI TU DESPRE SUFLETUL MEU

Tu-mi spui: sufletul tău e-o aripă de vânt

ştie zboruri străine de orice pământ

ştie zborul prea sus, ştie zborul prea jos...

Tu-mi spui: sufletul tău este foarte ciudat;

lunecos ca o frunză, mut ca un pat,

mut ca o frunză dintr-un pom lunecos

şi din care se face un pat;

ca o neîmpăcată silabă de gând

într-o limbă în care ostatecă sunt,

uite, rana adâncă pe care ţi-o fac

se închide-ntr-o clipă, cât vârful de ac!

Nimeni nu-mi poate cere să nu ştiu s-aleg!

Aduc uşi fără broască, aduc lanţ să te leg,

arunc pieptene veşnic cu păduri fermecate,

Ochiul tău greu şi fierbinte străbate!...

Tu-mi spui: sufletul tău este foarte amar!

Nor cu nor, îmi spui tu, se-ntâlnesc foarte rar

cal cu cal, şi mai rar, şi mai rar călăreţii

ne-ntâlnim foarte rar, pe la mijlocul vieţii,

nu ne spunem decât mâna pusă pe umăr

şi sporim al tăcerilor repede număr...

Doar cu ochii: eşti teafăr? Eşti viu încă? Poţi?

Şi plecăm, înc-o dată, şi încă o dată,

fiecare în partea de altul visată.

versuri: Adrian Pintea

O scurtă precizare

Domnului Sorin Preda,

În revista Formula As nr. 898 există la pagina de spiritualitate semnată de jurnalistul Sorin Preda, o alăturare a unei mărturii aparţinînd părintelui Ciprian Negreanu. O persoană apropiată ne-a anunţat: ,,Ştiţi părinte, aţi apărut în As, v-am citit!..." Habar nu aveam.Nu suntem genul.

Acum, înţeleg bunăvoinţa jurnalistului de a prezenta pe larg/diversificat un subiect cum este Părintele Arsenie Boca. Dar, ceea ce ne surprinde într-un mod neplăcut, este maniera în care se scriu publicaţiile. Iertaţi-mă dacă generalizez, dar ştiu că există precedente.

Faptul că mi s-a preluat fragmentul unui material de pe blog fără nici o mică semnalare, fără o prealabilă înştiinţare, dacă pare prea mult dorinţa noastră de a ni se cere un acord atunci cînd e cazul de a apărea cu numele la ziar(apreciem fidelitatea redării celor scrise, faptul că nu ni s-au pus cuvinte ce nu ne aparţin în gură), trecem şi peste acest amănunt, de dragul Părintelui Arsenie. Ceea ce ni se pare necinstit, e că se menţionează un neadevăr în această precizare de întîmpinare: ,,imagini ale evenimentului de la Prislop, primite de la un participant: păr. Ciprian Negreanu".

Nici eu, dar mai ales soţul meu, părintele Ciprian Negreanu, nu am făcut-o. Nu suntem dornici de cîştigarea ,,notorietăţii" pe seama Părintelui Arsenie, nu ne simţim măguliţi să apărem cu numele în asemenea publicaţii, ca de fapt în oricare ar fi ea, aşa, de parcă am căuta asta...

Acum, dacă s-a întîmplat, s-a întîmplat, repet însă, nu e cinstit să te foloseşti în felul acesta de un material copiat de pe un blog. Şi mărturisesc că ne face să punem, de acum încolo, sub semnul îndoielii credibilitatea oricărei publicaţii apărute la ziar, cu toate scopurile ei nobile, la vedere.

Vă mulţumesc pentru înţelegere, domnule Sorin Preda.

Gînduri

Brăduţul nostru

,,Nu greşeşte cel care numeşte praznicul acesta maica tuturor praznicelor"

Sf. Ioan Gură de Aur

,,Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din ceruri"

Coborît-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi"(Luca 1,52)

Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa" Apocalipsa

Chipul smeririi de sine , de bunăvoie a lui Hristos, prunc născut în peştera din pîntecele pămîntului precum grăuntele de muştar: mic între toate seminţele, odată îngropat în pămînt devine arbore.

Peştera şi nu cetatea.

Un loc neîndulcit de nici o lumină, de nici o căldură, doar cea a dobitoacelor. Un contrast suficient pentru a înţelege că Dumnezeu nu poate coborî acolo unde plaga orgoliului se întinde precum o lepră peste suflet. Mutilat interior, omul, nu se mai vede, nu se mai simte pe sine. E greu să-l găseşti pe Dumnezeu în discursuri naţionalist patetice, în umoare populistă, în interpretări barocizate ale cuvîntului evanghelic pe de-o parte, iar pe de alta în predici ieftine, stereotipe. Duhul Sfînt caută taina unde să se poate aşeza, conlucra. Poate de aceea icoanele făcătoare de minuni, acelea lipsite de ,,canonicitate" sau de o manieră bizantină, fără rafinament estetic şi teologic, smeresc iconarii. Aşa, ca să nu idolatrizăm ceea ce ni se pare nouă a fi adevăr.

Magii şi păstorii sau Vestea cea Bună dată în mod diferit lumii.

Păstorii călăuziţi de îngeri, magii de la Răsărit călăuziţi de stea, pe-o cale deloc simplă, anevoioasă. Păstorii simbolizînd poporul ales şi chemat să se închine lui Hristos. Magii simbolizînd ceea ce era mai bun în lumea păgînă, ce ,,se înalţă la înţelegerea sensului Naşterii lui Hristos" (Gr. Krug). Căutarea şi a celor dintîi şi a acestora converg în acelaşi loc luminat de stea, sau de înger după Sf. Ioan Gură de Aur, care nu vedea în astru luminător o simplă stea ci un înger ce lumina aidoma unei stele locul de închinare Domnului Hristos.

De aceea azi, se aşează în mijlocul bisericii, în Ajunul Crăciunului, un sfeşnic -preînchipuind steaua Naşterii, ca o taină mare. Ca o nădejde. Acum ca şi atunci după cum spune monahul Gr. Krug cînd o lume veche se preschimba, aflată sub Imperiul Roman(al Cezarului Augustus) ca ,,principiu exterior conservator şi unificator. Şi, în chip abia băgat de seamă, lumea a fost înveşmîntată de un alt principu, de asemenea unificator al lumii: diaspora evreiască. Întocmai ca o plasă fină de aur, această diasporă a îmbrăcat şi legat popoarele. Ea a acoperit pămîntul ca o reţea de nenumărate canale de irigaţie, şi prin albiile acestor canale s-a revărsat apa binevestirii apostolice."

Şi peste timp o altă diasporă creştin-ortodoxă izgonită de Lenin afară din ţară, salva în mod minunat Biserica Ortodoxă Rusă.

Am nădejde în împreună lucrarea tainică a lui Dumnezeu cu omul, într-o veşnică diasporă purtătoare pe mai departe a creştinătăţii întregi.

Crăciun Binecuvîntat tuturor pînă la marginile pămîntului!

Înaltul Bartolomeu- Cuvînt la Praznicul Naşterii Domnului

B A R T O L O M E U din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei si Maramureşului, iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvîntări

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Naşterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viaţa Domnului Iisus. Deşi neînţeleasă de minte, ea are întotdeauna o cale deschisă către inimă, în care se descoperă cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Înainte de a deveni istorie, naşterea pruncului Iisus s-a zămislit în taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea bună pe care arhanghelul Gavriil i-a adus-o. Această prăznuire a bucuriei se leagă tainic de un alt moment din istorie, când Maicii Domnului i se descoperă vestea naşterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat între îndoială şi asumare, despre care vreau să vă vorbesc.

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna‑Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: Bucură‑te! Şi‑i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta. Îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. În faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ.

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? În ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a‑I naşte Lui un Fiu? Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu‑i dă răgaz şi‑i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?... Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să‑l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să‑l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine‑L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal?...

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Buna‑Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşază la unison cu Creatorul şi‑şi restaurează propria‑i libertate, redându‑i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită.

Prin acelaşi cuvânt însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. În această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de‑a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i‑a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră‑şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, – jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i‑a păzit curăţia neîntinată şi l‑a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. În cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria Îl poartă în pântece. Salutarea îngerului: „Bucură‑te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de‑a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i‑a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i‑o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către Însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire. Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat‑o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul Întrupării.

Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne‑am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. În numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! În numele ei, la rându‑ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Vă doresc din toată inima să petreceţi Sfintele Sărbători în pace, sănătate, belşug de lumină şi spor de bucurii duhovniceşti. Amin.

La mulţi ani!

preluare din Foaia Transilvană a Gazetei de Cluj

Conferinţa ,,Tradiţie şi Modernitate în dezbaterea bioetică de azi""

Argument.

Plecăm de la constatarea unui paradox: în ciuda complexității sale sau poate tocmai de aceea, bioetica a devenit în ultimele decenii subiect aproape permanent în mass-media mondială. Indiferent de cercul religios-cultural sau de sistemul valoric de referință, temele bioetice suscită interesul unui public larg și aprind polemici pasionante. Acest fapt nu face altceva decât să confirme percepția potrivit căreia parcă niciodată ca până acum descoperirile despre om nu au provocat atât de mult definiția mai largă a umanului. Cum însă foarte bine avertizează cineva, „chiar dacă este la modă, bioetica nu este o modă”. Și aceasta pentru că, voit sau nu, bioetica joacă rolul unei noi paradigme a umanului, aflată în plină construcție și suferind frecvente modificări. O confirmă și înmulțirea, tot în ultimele decenii, a documentelor politice, filosofice și teologice tratând aspecte din aria din ce în ce mai largă a bioeticii: de la liberalizarea avortului la căsătoriile între persoane de același sex, de la experiențele pe embrioni la patentarea genomului, de la clonare la organismele modificate genetic, de la ecologie la chestiunea momentului final al vieții. Toate aceste teme, oricât de disparate sunt din punct de vedere metodologic, se circumscriu interogației fundamentale privind etica vieții și ca atare provoacă inevitabil multiplele instanțe decizionale sau interpretative. Conferința își propună să aducă în dezbatere o seamă dintre aceste aspecte, analizate din perspectivă social-teologică, plecând de la cazul exemplar al Eluanei Englaro din Italia.

Lector univ. dr. Radu Preda

Praznicul Sfântului Nicolae Arhiepiscop al Mirei Lichiei

Icoana Sfîntului Nicolae de la Stavronikita, o icoană făcătoare de minuni, la care ţin enorm

(o icoană pe care păgînii au aruncat-o în mare după ce au făcut sacrilegiul să lovească în fruntea Sfîntului Nicolae cu o secure, loc de unde a ieşit şi a curs imediat sînge, apoi pe la 1545 călugării athoniţi, în timp ce se aflau la pescuit în apropierea praznicului, au găsit această icoană, iar pe locul vătămat se afla o strea sau o scoică de mare. Odată ce au smuls scoica a ieşit aghiasmă).

Din păcate neavînd timp, aş fi vrut să scriu despre Sfîntul Nicolae şi binefacerile lui din viaţa noastră, dar avînd ocupaţiile Martei, va rămîne pe altădată. Într-un fel e hramul bisericii noastre, apoi, acum nouă ani Sfîntul Nicolae şi Sfîntul Ioan Rusul m-au ajutat să aduc pe această lume pe fetiţa noastră Ilinca Nicola. Şi am încă o mulţime de finuţi cu numele Nicolae cărora le spun:Mulţi ani întru Hristos, harul lui Dumnezeu să se reverse peste şi în viaţa lor! Tuturor celor ce au un asemenea patron şi poartă numele lui, mulţi ani întru Hristos!

Sfîntul Nicolae, bucuria copiilor!

Mare este Sfîntul Nicolae!

Credinţa mecanică

text preluat cu îngăduinţa domnului Paul Curcă de pe http://www.razbointrucuvant.ro, drept pentru care îi mulţumesc.

,,Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte!"

Cea mai ieftină şi mai eficientă metodă de a face icoane este prin tehnica litografiei. Se obţin astfel copii fidele originalului, ba chiar îl pot întrece în calitate pentru că în fotografie pot fi retuşate degradările produse în timp. Este un mod de a imita icoane celebre, de a le avea oricând la îndemână fără prea mare efort. Dacă înainte vreme pentru a vedea icoana cu Hristos Pantocrator de la manastirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai trebuia să faci pelerinaje anevoioase si primejdioase de sute sau mii de km, acum e suficient să le cumperi de la pangarul multor biserici. Acum totul ne este la îndemână şi nu mai ştim să mai apreciem valoarea niciunui lucru. Problema nu este litografierea în sine, procedeu absolut onorabil, si nici icoanele obţinute pe această cale, la fel de bune, la fel de purtătoare de duh ca şi originalele. Vreau doar să arăt că acest procedeu tehnic spune ceva despre lumea noastră si astfel poate fi extrapolat la întregul mod în care se desfăşoară credinţa si căutarea lui Dumnezeu de către mulţi dintre noi.

Astfel, ceva asemănător se întâmplă şi cu viaţa noastră duhovnicească: „litografiem” modele celebre, rămânând însă cu desăvărşire goi pe dinăuntru. Există câteva etape care trebuie parcurse în confecţionarea unei icoane: lipirea pozei, lăcuirea, după care icoana este gata şi arată cel puţin la fel de bine ca originalul. Prin câteva operaţii mecanice simple, la îndemâna oricui, producem fără un efort prea mare icoane ireproşabile din punct de vedere dogmatic. Procedeul îl repetăm şi la nivelul sufletului nostru obţinând, cu maximă satisfacţie, aceleaşi simulacre ale vieţuirii după predania lăsată de strămoşii noştri.

A fost un timp, in secolul XIX şi în prima parte a secolului XX, când în viaţa ortodoxă, în pictură şi în tratatele teologice, se simţea influenţa occidentală. Icoanele din biserici erau pictate în stil renascentist sau baroc, teologia era plină de formulări preluate din tratatele catolice. Acea perioadă a fost, treptat, depăşită, iar ortodoxia s-a reîntors la adevăratele ei izvoare, redescoperind (a câta oară?) Sfinţii Părinţi ai tradiţiei ortodoxe. S-ar părea că lucrurile s-au reîntors pe făgaşul lor firesc şi ne putem bucura de frumuseţea, de profunzimea şi, mai ales, de adevărul ortodoxiei.

Unul din arhiereii Bisericii noastre spunea, nu cu mult timp în urmă, că ortodoxia românească se află în culmea înfloririi sale, enumerând în acest sens multimea de biserici aflate în construcţie, acţiunile caritative şi sociale organizate la nivelul eparhiilor şi al patriarhiei, slujbele din biserici, credincioşii care participă la ele şi, cauză fecundă a acestei propăşiri… activitatea neobosită a Preafericitului nostru Patriarh. Reprezentarea triumfalistă a unora să fie însă şi cea reală? S-ar putea ca, dincolo de o imagine de suprafaţă în care oamenii merg încă la biserică sau fac coadă pentru închinarea la sfintele moaşte, să nu fie prea multe motive de bucurie. Nu cumva ne îngrijim, fariseic, de partea cea de din afară a paharului (Luca 11, 39), neglijând ceea ce se află înlăuntrul nostru?

Diferenţa între autentic şi copie a devenit imperceptibilă, mai ales pentru cei ce nu sunt suficient de exersaţi în treburile duhovniceşti. După o pregătire asiduă la nivelul intelectului, rămânând statornic şi exclusiv la acest nivel, am ajuns ca, dacă dorim, să fim capabili să generăm discursuri care seamănă perfect cu cele ale tradiţiei dreptmăritoare. Auzim, citim astfel de discursuri peste tot unde se exprimă ortodoxia dar, dacă stai să cercetezi pe cei ce le produc, constaţi că nu se deosebesc prea mult de restul societăţii, că viaţa lor nu este pe măsura învăţăturilor pe care le vestesc. Se pot folosi cuvintele tradiţiei adevărate fără să avem, în acelaşi timp, şi duhul adevărului care străbate această tradiţie şi o face să fie vie, să ne vorbească nouă acum.

Credinţa noastră este pe măsura vremurilor pe care le trăim, în care preferăm să părem ortodocşi, fără să ne muncim prea mult să şi fim astfel. Ne mulţumim cu o aparenţă a corectitudinii, o corespondenţă părelnică a discursului nostru cu cel autentic ortodox, fără să căutăm o pătrundere în inimă*.

Cea mai mare iluzie în această situaţie este să credem că dacă păstrăm aceste cuvinte ale adevărului, păstrăm automat şi duhul în care au fost ele spuse de strămoşii noştri, păstrăm şi adevărul pe care ele îl poartă.

Neavând o trăire a adevărului, nu putem avea nici o bună păstrare a lui. De aceea pericolul ereziei ne paşte necontenit. Deoarece şi ereticii folosesc aceleaşi cuvinte, cu diferenţe neperceptibile ochiului neexersat duhovniceşte. Şi ei fac apel la tradiţie, la iubire (mai ales iubirea este marota după care se dau în vânt toţi), chiar la canoanele şi dogmele ortodoxiei. E greu să nu pari, într-un asemenea context, un fanatic înapoiat, numai bun de trimis în Evul Mediu.

Există o cunoaştere a dogmelor şi a tradiţiei, folosită însă selectiv şi distorsionat pentru a demonstra ceva anume. Dar, la un prim nivel, te găseşti derutat şi incapabil să alegi cuvântul de răspuns potrivit.

„Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; Căci scris este: “Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”; Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“”. (Luca 4, 9-12)

În această ispitire diavolul vine cu un citat din Scriptura, de la Iezechiil şi din Psalmi, astfel că ar fi putut fi lesne crezut. Iar dacă nu ar fi vorbit cu Fiul lui Dumnezeu, pesemne că ar fi reuşit să convingă, aşa cum altă dată a convins-o pe Eva. Diavolul ştie ce să aleagă ca să ne ducă pe noi în ispită, folosind toate mijloacele posibile, inclusiv Scripturile şi scrierile ortodoxe, trunchiate sau răstălmăcite, ca să ne dea iluzia adevărului, şi totodată să-i impresioneze pe ascultătorii slabi duhovniceşte. Noi mai ştim să-i răspundem, să-i opunem adevărata învăţătură, să ne descotorosim de amăgirea lui? În lipsa unei vieţi autentic creştine, cu siguranţă că nu, oricâte cunoştinţe de specialitate am acumula.

Suntem cu atât mai puţin în stare să rezistăm ispitelor şi ereziilor cu cât suntem mai supuşi duhului lumesc, dar avem o credinţă mai calchiată, „litografiată” după cea autentică. Duhul lumesc ne face să purtăm chipul lumii acesteia chiar şi atunci când ne apropiem de Dumnezeu. Am văzut, cu strângere de inimă, că rămânem la fel de individualişti, de egoişti şi înăuntrul bisericii ca şi în afara ei. Diferenţa între un credincios şi un necredincios este că primul face mai des drumul la biserică şi spune, în camera sa, rugăciuni după cărţi. Dar starea sufletului lor este aceeaşi, dipoziţia de a-şi deschide inima în iubire către Dumnezeu şi către aproapele la fel de mare.

Mai mult de atât, putinţa de a reproduce mecanic cuvintele adevăratei credinţe ne adoarme conştiinţa, ne face să nu ne mai dăm seama de starea jalnică în care ne aflăm, să ni se pară că totul este în regulă, să încercăm să umplem golul inimii noastre avide de Dumnezeu cu cuvinte goale. Dintotdeauna a existat putinţa unei credinţe inautentice, mai mult sau mai puţin conştientizate. Acum însă, prin procedee tehnice simple, această lipsă de autenticitate se poate transforma, înfiorător, în fenomen de masă. Asta ne face „apţi” la orice apostazie şi la orice erezie posibilă, căci nemaiexistând un contact direct cu Duhul, în ciuda faptului că repetăm cuvintele corecte, nu mai putem face diferenţa între adevăr şi fals.

Când va veni Antihristul nu va găsi necredinţă pe pământ. El va fi şi un conducător religios care se va propune pe sine ca Mesia în locul celui vestit prin Scripturi, deci va avea nevoia de credinţa noastră. Dar va fi o religiozitate falsă, asemenea celei de pe acum, pe care o va putea folosi şi deturna în favoarea lui. Iar lumea i se va închina pentru că nu va mai şti să facă diferenţa între adevăr şi minciună, între Mesia şi Antihrist.

Să ne rugăm aşadar la Dumnezeu să fim din ceata celor puţini care vor păstra credinţa cea bună până în sfârşit.

* Nu ştiu cine se regăseşte în această descriere a mea, şi nici măcar dacă se regăseşte cineva, eu însă am făcut-o privind, în primul rând, la mine.

publicist Paul Curcă

dedicaţie unei prietene internaute

azi, de Sfînta Mare Mucenică Varvara

De ziua României

Azi, 1 decembrie 2009, de ziua României m-am gîndit cel mai mult la Mircea Eliade, la o definiţie pe care a dat-o patriotismului. Fără să fiu exactă, în cartea sa Oceanografia citisem cîndva un enunţ mai explicit despre patriotism, cu care am fost absolut de acord şi pe care îl găsesc foarte pertinent azi. Mircea Eliade spunea ceva de genul că a fi patriot(termen mai profund decît naţionalismul) este atunci cînd nu scuipi pe stradă, nu înjuri, acorzi respectul cuvenit altor persoane, cedezi locul unei alte persoane în tramvai, eşti politicos cu toată lumea, nu arunci gunoaiele în spaţiu public, ştii să dai bineţe celuilalt, îţi pasă de nevoile lui, nu sapi la rădacinile binelui semenului tău etc...

Da, iubirea de ţară şi grija noastră faţă de ea înainte de toate începe de la lucrurile elementare...

Dumnezeu să vă binecuvinteze fraţi români oriunde vă aflaţi!

La Mulţi Ani România!

Impresiile pelerinilor de la Prislop, 28 noiembrie 2009

,, sînt ţări, dar mai ales locuri

aşezări la marginea apelor

un om

gata să intre

şi-n casă

icoana

sau numai un gest

o mirare

numai descrierea

întregii lumi

ar putea fi

începutul

martor splendorii

vad, în adîncul tău

simţi, sub oglinda

oricărui lucru, de neatins

dar cine poate a-ngropa lumina

ce-nconjură cu apele-i un cer

ca pe un nufăr care îşi deschide

mulţimea lui de pleoape înăuntru"

Daniel Turcea

Vă rog pe cei care aţi participat la Parastasul după douăzeci de ani de la moartea trupească a Părintelui Arsenie Boca scrieţi-mi impresiile dvs. despre ce aţi simţit, trăit acolo. Haideţi să le strîngem.

Vă sunt recunoscătoare şi vă mulţumesc.

Spunea părintele: "Focul va veni de la Prislop", tălmăcesc părinţii că se face vorbire despre Sfîntul Duh. Anul acesta s-a simţit din plin acest "Foc" care ne-a adunat pe toţi. Vedeam cum "curgeau" oamenii de toate vîrstele pe dealuri din toate direcţiile pentru că maşinile erau blocate în acea coadă imensă şi ma bucuram in inima mea de lucrarea părintelui. Pot să spun că m-am bucurat ca a trebuit să las maşina acolo în coadă, în felul ăsta chiar m-am simţit în pelerinaj. Cînd am plecat de acasă m-am gîndit că va fi lume dar atît de multă nu mi-am imaginat. Adevărat că părintele este viu şi are putere chiar mai mare acum în viaţa veşnică. Aş spune că părintele nu este numai sfînt cuvios ci şi sfînt mucenic la cît a pătimit. Pentru Rugăciunile Părintelui Arsenie DOAMNE IISUSE HRISTOASE Miluieşte-ne pe noi!

Cristian din Piteşti

La sfârşitul săptămânii trecute, Fundaţia Creştina Părintele Arsenie Boca a organizat un pelerinaj la Prislop, cu ocazia comemorării a 20 de ani de la plecarea la Domnul a Sfântului Părinte Arsenie Boca.

La acest pelerinaj ne-au însoţit 20 de membri şi prieteni ai Fundaţiei, oameni care au dorit să fie prezenţi la manifestările care au avut loc la Manastirea Prislop şi să treacă pe la mormântul celui care este numit Sfântul Ardealului.

Astfel, vineri, 27 noiembrie, către seară, am reuşit să trecem cu toţii pe la mormântul Părintelui, nu îndrăznesc să spun la Părintele acasă, pentru că Sfinţia Sa are locul sus în ceruri, alături de Dumnezeu, de unde poate veghea asupra întregii ţări şi astfel poate interveni pentru fiecare dintre credincioşii care îi cer ajutorul, după cum ne-a îndemnat chiar Părintele Arsenie înainte de a pleca la Domnul, în anul 1989.

A fost o seară frumoasă, în care fiecare dintre noi s-a rugat şi s-a recules la mormântul Părintelui, iar o parte dintre pelerini, în pofida întunericului, au reuşit să ajungă şi la Peştera Sfântului Ioan de la Prislop, unde s-a aşternut o pace desăvârşită peste fiecare dintre cei prezenţi acolo.

Ceea ce s-a întâmplat însă a doua zi a depăşit orice închipuire.

Întrucât oamenii se îndreptau în numar foarte mare către mănăstire, după ora 6 dimineaţa circulaţia a fost întreruptă în Silvaşul de Jos, astfel că pelerinii a trebuit să parcurgă pe jos distanţa de 7 kilometri şi chiar mai mult, urmând ca, în mod evident, să parcurgă aceeaşi distanţă şi la întoarcere.

Am fost astfel nevoiţi ca în plină epocă modernă să trăim experienţa pe care o trăiau în urmă cu 50 – 60 de ani românii care doreau să-l vadă şi să-l audă pe Sfântul Ardealului.

Întregul drum a fost impresionant. Am văzut oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale, mulţi copii ţinuţi de mână de părinţi sau bunici, care se bucurau de încercarea de a parcurge o distanţă cu care nu sunt obişnuiţi, considerând-o ca pe o mică jertfă, ce cu siguranţă a fost compensată din plin de înaltele trăiri pe care le-au avut apoi în timpul Liturghiei şi slujbei de pomenire la care au participat.

Mult mai impresionante însă au fost imaginile din incinta mănăstirii, unde numai în timpul Liturghiei au fost prezenţi între 40.000 şi 50.000 de oameni.

În jurul bisericii era o mare de oameni, care participau la Sfânta Slujbă, în timp ce mai sus oameni dispuşi pe mai multe rânduri, într-o coadă de câteva sute de metri, aşteptau să treacă pe la mormântul Părintelui Arsenie. Alte zeci de oameni ocupau dealurile din curtea mănăstirii, cu lumânari aprinse în mână.

Au fost momente de emoţie sublimă şi multe lacrimi au curs în timp ce mii de oameni se rugau într-un glas şi cântau, demonstrând că în primul rând credinţa e cea care ne face să fim uniţi.

Sâmbătă, 28 noiembrie, am primit o lecţie importantă: deşi noi oamenii facem lucrurile după înţelegerea noastră, Dumnezeu le aşează după ştiinţa Sa divina. Astfel, la 50 de ani de când Părintele Arsenie a fost împiedicat să slujească şi la 20 de ani de la plecarea Sa la Domnul, oamenii continuă să vină tot mai mulţi spre locul din care în urmă cu zeci de ani românii îşi luau hrana spirituală.

Totodată, ca o ironie a sorţii, dacă în urmă cu 50 – 60 de ani jandarmii şi securitatea îl chinuiau pe Parintele Arsenie, ieri cele două instituţii erau reprezentate de un număr destul de mare de oameni prezenţi de-a lungul traseului între Haţeg şi Prislop şi în incinta mănăstirii, pentru a veghea la buna desfăşurare a evenimentului. Mai mult decât atât, îi ajutau pe prelaţi şi pe maici şi chiar i-am văzut pe unii închinându-se în timpul slujbei.

În ciuda celor aproape 15 kilometri parcurşi pe jos (trebuie să menţionez că în grupul nostru am avut şi persoane în vârstă de 70 de ani şi cu probleme de sănătate, care prin rugăciune către Părintele Arsenie au reuşit să parcurgă cei 15 kilometri) şi a oboselii acumulate, drumul de întoarcere către Bucureşti a fost extrem de lin şi parcă am plutit pe parcursul celor 400 de kilometri.

La momentul de trecere între sâmbătă şi duminică am încheiat un pelerinaj de 2 zile minunate, care cu siguranţă se vor întipări în memoria fiecăruia dintre participanţi.

Fie ca să ne întărim şi să creştem în credinţă, să căutăm şi să urmăm învăţăturile Sfântului Părinte Arsenie şi poate că astfel vom ajunge şi noi să urcăm pe “Cărarea Împărăţiei” !

Mariana Bogdan

Şi pe mine m-a ajutat Bunul Dumnezeu să-mi îndrept paşii anul acesta spre Prislop. Am fost de 4 ori. Încă de la primul pas spre mănăstire am simţit că mă aflu într-un colţ de rai.Cînd am plecat prima dată am ştiut deja că îmi doresc să mă întorc. S-a împlinit şi am reuşit să merg de 4 ori anul acesta.
Sigur că şi ziua de 28 noiembrie a fost o chemare pentru mine. Am ajuns la Prislop din seara zilei de 27 si am plecat în 28 după parastas. A fost minunat. Am stat noaptea, alături de mai mulţi credincioşi la mormîntul Părintelui Arsenie Boca. Nici nu ştiu cum a trecut timpul şi s-a făcut ora 3 dimineaţa. Grupuri de credincioşi cîntau colinde iar lîngă mormînt erau părinţi care ne mărturiseau întîmplări din viaţa Sfîntului. Fiecare mărturisire se transforma în învăţături pentru mine. Sufletul meu era cuprins de o linişte, este un sentiment pe care nu poţi să-l descrii în cuvinte.Doar cei care merg acolo pot înţelege această stare minunată.
Din multitudinea cuvintelor spuse acolo, mi-a rămas întipărită în minte ca un ecou această propoziţie care ar trebui să primeze în viaţa noastră... "Medicamentul cel mai bun este LINIŞTEA SUFLETEASCĂ". Hrănindu-ne cu linişte sufletul, viaţa noastră va fi minunată. Uneori este greu de realizat...dar stă în puterea noastră să realizăm această stare.
Dumnezeu să ne ajute!

Elena

28 Noiembrie 2009: am urcat la mormîntul Părintelui Arsenie pentru a cere putere, înţelepciune, dreaptă socotinţă, pentru că de deciziile noastre depind vieţile altor oameni. Vasile Pîrvan spunea: "după noi rămîn faptele noastre... şi acestea pier, dar, rămîne...un ecou de armonie în sufletele celorlalţi". Rugăciunile şi mijlocirile Părintelui Arsenie să ne aducă armonia de acum pentru armonia cea dintîi. C.C.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această şansa de a mă afla printre acele şuvoaie de pelerini care au luat parte la parastasului Parintelui Arsenie de la Mănăstirea Prislop. Pentru mine a fost pentru prima dată cînd am ajuns la Prislop, fiind o dorinţă mai veche a mea.Emoţiile că avea să mi se îndeplinească o astfel de dorinţă,au făcut să nu dorm de vineri dimineaţă pînă sîmbată seara la ora 12 şi nici de mîncare nu aveam nevoie,dar efectiv nu am simţit deloc oboseala sau vreo slăbire fizică.Cînd am ajuns şi ne-au lăsat autocarele şi am auzit că este mult de mers pe jos,mi-am spus că dacă asta trebuie să fac pentru a ajunge la Mănăstire la Părintele o voi face. Aproximativ jumătate din drumul pe care l-am avut de parcurs pe jos,l-am făcut alături de grup,dar apoi la un moment dat m-am dezlipit de el şi oarecum am mărit pasul. Din momentul în care am mers "singură" şi pînă la Mănăstire, am mers doar cu rugăciune şi cu o linişte interioară deosebită. Pentru mine a fost prima dată în viaţă cînd am mers aşa distanţă mare pe jos fără a mă opri vreo secundă.Cu cît mă apropiam de mănăstire, aveam senzaţia că nu-mi mai simt picioarele, că merg de la sine,dar nu mă înfricoşam, ştiind că la capătul acestui traseu pe jos voi ajunge la mormîntul Părintelui Arsenie Boca, şi că într-adevăr merita acest efort.Pe întreg drumul mă auto-încurajam printre rugăciunea care nu încetam a o spune. Am ajuns la Mănăstire cînd începuse Sfînta Liturghie, pe parcursul căreia în jurul meu simţeam miros de tămîie în continuu şi linişte totală, o stare greu de descris în cuvinte.Era o parte a iubirii mai deosebite faţă de Dumnezeu şi slujitorii Săi.Cît timp PS Daniil a vorbit în faţa şuvoaielor, am fost cuprinsă de nişte emoţii deosebite şi nu mă puteam opri din plîns, dar un plîns mai aparte. Această stare a persistat şi după Sfînta Euharistie şi la mormîntul Părintelui Arsenie. De cînd am ajuns la mănăstire şi pînă la plecare m-am simţit "acasă", că aparţineam acelor meleaguri şi nu mai vroiam oarecum să plec niciodată de acolo. Dar nu mai vreau să vă reţin cu ceea ce a însemnat pentru mine acest pelerinaj.În orice caz în cîte pelerinaje am fost prin ţară şi nu numai, acesta a fost cel mai deosebit din toate punctele de vedere. Şi sunt de acord cu cuvintele "inima duhovnicească a Ardealului" cînd ne gîndim la acest loc binecuvîntat de Dumnezeu şi atît de primitor.

Poate par fantezii sau neexprimare corectă, dar aşa am simţit acest eveniment deosebit pentru nevrednica de mine.

Oana Pop

Deja cei care mergem ani de-a rîndul la Părintele Arsenie ne cunoaştem după lumina de pe faţă. Scrierile Părintelui poartă cu sine o schimbare la faţă pentru cei care se apleacă cu osîrdie să le împlinească. Se vede acest fapt. Suntem ca o mare familie duhovnicească. Iar anul acesta a fost ceva ce nu a mai fost nici într-un alt an. Părintele Arsenie e sprijinul nostru neîncetat .

Ciprian T.

Anul acesta a dat Dumnezeu să ajung de 4 ori la Prislop. Adevărul e că de cîte ori merg la Prislop simt o mare pace care nu se compară cu nimic. M-am regăsit cel mai bine în afirmaţia ps. Daniil Stoenescu cum că Părintele ARSENIE este cel lîngă care ne liniştim cu toţii. Oboseala şi efortul atîtor kilometrii făcuţi pe jos nu a contat, nu le-am simţit. Şi m-au impresionat oamenii bătrîni, în bastoane şi cei cu copii în braţe care au străbătut toată acea distanţă fără să se plîngă.

M-am îndrăgostit de plaiurile hunedorene care mi se par foarte încărcate de spiritualitate. Spun aceasta chiar dacă sună enfatic. Simt o puternică dorinţă de reîntoarcere."

Cosmina Tămas