cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto Corina Negreanu

luni, 29 iulie 2013

Trei viziuni  convergente despre

un fel de a nu  fi în Biserică:
,, Cei mai mulți oameni, deși sunt botezați, nu nutresc o iubire adevărată pentru Biserică. Acest lucru se dovedește din atitudinea grabnică prin care-i osândesc pe clerici. De fiecare dată când este vorba de vreun scandal adevărat sau închipuit în care este implicat un cleric, interesul lor atinge apogeul și dispoziția de a asculta sau a povesti ei înșiși ceva asemănător este mare. Aceasta este amara realitate și la un moment dat va trebui  să înceteze. Cuvântul Părintelui Porfirie în această problemă este limpede: ,,Să ne pese de Biserică. S-o iubim mult. Să nu acceptăm să fie osândiți reprezentanții ei. În Sfântul Munte, duhul pe care l-am aflat era ortodox, profund, sfânt, tăcut, fără dispute, fără certuri, fără cârteli. Chiar dacă am vedea cu ochii noștri că se întâmplă ceva rău vreunui cleric, să nu credem, nici să cugetăm la asta, nici s-o transmitem. Acest lucru, este valabil și pentru membrii mireni ai Bisericii și pentru fiecare om.
Cu toții suntem Biserica. Cei care învinuiesc Biserica pentru greșelile reprezentanților ei, cu așa-zisul scop de a ajuta la îndreptarea lor, fac o mare greșeală. Aceștia nu iubesc Biserica și nici pe Hristos. Atunci iubim Biserica, când prin rugăciunea noastră  îmbrățișăm pe fiecare membru al ei și facem ceea ce face Hristos.” (Mireasma duhovnicească a Părintelui Porfirie, presb. Dionisie Tatsis, ed. Egumenița, 2012, p. 54)


un alt fel de a nu  fi în Biserică:
Se povestea și un lucru ca acesta: era un bătrân mare și văzător cu mintea și s-a întîmplat ca el odată să șadă cu mai mulți frați la masă și când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul și vedea că unii mănâncă miere, alții pâine, iar alții balegă. Și se minuna și se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleași bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd așa schimbate. Și i-a venit lui glas de sus, zicând: cei ce mănâncă miere, sunt cei ce cu frică, cu cutremur și bucurie duhovnicească șed la masă și neîncetat se roagă și rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine, sunt cei ce mulțumesc pentru împărtășirea celor dăruite de la Dumnezeu iar cei ce mănâncă balegă sunt cei ce cârtesc și zic: aceasta este bună, aceasta este putredă. Deci nu trebuie să zicem acestea sau așa să socotim, ci mai vârtos să proslăvim pe Dumnezeu și laude să-I înălțăm Lui, ca să se plinească cuvântul cel zis de Apostol: ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți.”(Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 282)



și, un alt fel:
,,Unii oameni îmi spun că sunt indignați de faptul că există multe lucruri greșite în Biserică.Atunci eu le spun să întrebe o muscă: „Sunt flori în apropiere?”, iar ea le va răspunde: „Nu ştiu dacă sunt flori, dar acolo în mormanul acela de gunoi poţi găsi toată mizeria pe care o vrei”. Şi va începe să îţi înşiruiască toate locurile murdare pe unde a fost.
Dar dacă întrebi o albină: „Ai văzut vreun coș de gunoi prin zonă?”, ea îţi va răspunde: „Coş de gunoi? Nu, n-am văzut niciunul, pe aici e plin de flori parfumate”. Şi va începe să îţi înșiruiască toate florile din grădină sau de pe pajişte.
Vedeţi voi, musca nu ştie decât unde este mizeria, în timp ce albina ştie unde se găsesc irişii sau zambilele.
Iar eu am realizat că unii oameni sunt asemenea muștelor, iar alții asemeni albinelor.
Cei care se aseamănă cu muștele, găsesc răul în orice și sunt preocupați de el. Aceștia nu văd binele din jurul lor.Dar cei ce se aseamănă cu albinele, nu văd decât bine, oriunde s-ar uita.
Oamenii limitați gândesc și privesc totul într-o manieră greșită, în timp ce aceia care au gânduri pozitive, orice ar vedea, orice li s-ar spune, vor gândi într-o manieră optimistă.” 
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/parintele-paisie-aghioritul-noi-cu-cine-ne-asemanam-cu-musca-cu-albina



vineri, 26 iulie 2013

,,Grădina lui Celebidache”


„Grădina lui Celibidache”- un film regizat excepțional de Serge Ioan Celebidachi- fiul marelui dirijor  român Sergiu Celebidache, preluat de pe YOU TUBE.

,,Da.  Muzica și religia sunt deja, cumva, legate. În muzică ne servim de o formă de conștiință care este de aceeași natura ce cea care se raportează la conștiința lui Dumnezeu.”(S. Celebidache)


miercuri, 24 iulie 2013

Anunț umanitar

Update: 29 iulie 2013
A venit și această veste că a adormit fratele Costel...
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!
Mâine, 30 iulie, ora 8, la Biserica Studenților  se va oficia special o slujbă de parastas pentru toți cei care au murit în închisorile comuniste, în deportări sau în prigoana românească roșie. Va fi pomenit  și  Costel...

M-am întâlnit cu el în urmă cu câțiva ani, între două anotimpuri. Am coborât trepțile Hașdeului împreună, povestind ca niciodată de de toate. Costel era deschis, cald, duios, plin de compasiune, înțelegere și foarte empatic. Eram derutată în sinea mea pentru că îl știam   mai sinuos și încrâncenat la orice abordare. Mereu punea pe oricine  ,,la punct” după vederile lui. Dar atunci, se schimbase. Ochii lui, privirea era alta. Mi-a spus apoi  fericit că se însoară, că și-a găsit o ,,demnă” aleasă. I-am zis: Costel, chiar-chiar?Nu glumești?
Și, mi-a rămas vie în memorie fermitatea afirmativă a răspunsului lui.
 Și, pe lângă veșnicele cărți, dacă mai avea  în traistă pere sau mere sau pâine, cuteza senin să o împartă cu tine ...îmbia în așa fel că nu  era loc de refuz.
N-am să-l pot uita. E greu să aflii că soția lui- Cezarina, mai așteaptă un copil de la el. E greu pentru cine rămâne.



Veșnică pomenire!


Am primit și dau mai departe această veste tristă  despre Costel Condurache care  se află în mare cumpănă și suferință. Din păcate nu-l pot ajuta cu sânge din cauza unei boli pe care am avut-o la un moment dat.

Costel este unul dintre acei români care au avut curajul să iasă în stradă și să protesteze în zilele de 21-22 decembrie 1989 în fața Librăriei Universității din Cluj Napoca în vreme ce alții stăteau la adăpostul fricii. Pentru aceasta îi port un  respect special.  L-am întâlnit pentru prima oară vânzând cărți în Universitate B.B. Cluj, apoi a plecat la București.   Deși  diferiți în nuanțe de gîndire, avea momente când mi-era foarte simpatic, atât cât l-am cunoscut. Doresc multă putere și întărire familiei, mai ales soției lui.


Costel ConduracheCu durere în suflet vă anunţăm că fratele nostru Costel Condurache, sufletul manifestărilor în memoria Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu, a suferit un accident zilele trecute, în urma căruia a rămas paralizat. Medicii fac tot posibilul pentru îmbunătăţirea stării în care se află la momentul acesta Costel.
De la soţia lui Costel, Cezarina aflăm următoarele:
Avem nevoie mare de sânge. Ideal ar fi A2 rh negativ, dar se poate dona orice tip de sânge la Spitalul Militar la hematologie, dimineaţa de la orele 8 la 11:30. Să spuneţi că donaţi pentru Costel Condurache – internat la Spitalul Bagdasar, la dr. Exergian. O să am nevoie şi de dovada donării ca să o depun la Bagdasar. Mulţumesc.
UPDATE 24 iulie: Costel a suferit noaptea trecută o intervenţie chirurgicală impusă de urgenţa stopării hemoragiilor interne cauzate de leziunile gastrice. Cum hemoglobina nu depăşeşete 4 zile întregi, vă daţi seama cât de mult este nevoie de sânge. Vă îndemnăm să mergeţi să donaţi. Atenţie la consumul de alcool: nu consumaţi 72 de ore înainte de a dona, altfel sunteţi respinşi.
Costel Condurache, originar din Cluj, este un important membru al Asociaţiei PREZENT, în cadrul căruia activează permanent pentru apărarea ţării şi a neamului.
Chiar dacă nu putem dona toţi, putem să ne rugăm pentru sănătatea fratelui Costel.
 autor Marcel-Mihai Bontaş 

marți, 23 iulie 2013

Sfântul -omul cel nou

,,Minunile în  vechile țări ortodoxe, sunt adevărata pâine zilnică a poporului. Dar marea minune prin excelență este că aducerea de mulțumire sfințește fiecare părticică a ființei mele și a lumii întregi pentru o îndumnezeire lentă și, astfel, ea introduce silențios, în această lume a profitului și a nerecunoștinței, a violenței și a fanatismului, scandalul iubirii dezinteresate. Este tot atât de scandaloasă pentru conformismele religioase cât și pentru obscurantismele politice și culturale. Nici unele, nici celelalte, nu au știut să producă un om  nou și să-l conducă spre singurul lucru pe care omul îl așteaptă: bucuria. În ochii lor,  sfântul e inutil, nu ,,servește” la nimic! Și totuși el este  singurul revoluționar, viața sa este un act profetic și politic în sensul cel mai puternic al acestor termeni, ființa sa este de o fecunditate divină care sfidează toate sistemele, el poartă în mod tainic pe umerii lui povara lumii și orientează în secret istoria ei profundă.

Revoluțiile omenești nu au lăsat în urma lor decât monumente pentru morți, dar cine va putea descrie vreodată marile semnături ale unui Francisc de Assisi sau ale unui Serafim de Sarov?  Ei pot fi morți de secole, dar strălucirea lor continuă să ilumineze întunericul nostru. Și, de aceea, pentru a spune împreună cu Leon Bloy: Nu există decât o singură tristețe, aceea de a nu fi sfinți. Aceasta pentru că, în mijlocul acestei lumi și așa cum este ea, sfântul a descoperit adevărata Viață; el este un om în  cotidian dincolo de cotidian, este numit omul celei de-a opta zi, cel ce trăiește eternitatea în efemer. Una din aceste ființe de foc printre Părinții Deșertului, Evagrie Ponticul(sec. IV), l-a descris magnific:

El este despărțit de totul și unit cu totul,
Nepătimitor și cu simțire atotstăpânitoare,
Îndumnezeit, și el se consideră gunoiul lumii.
Mai presus de toate, este fericit,
Dumnezeiește fericit...”

 Pr. Alphonse Goettmann/Bucuria-Fața lui Dumnezeu în om/ trad. Viorica Juncan/ Ed. Herald,  Buc., 2010/ p.207-208.


Pr. Alphonse  împreună cu soția sa Rachel Goettmann
imagine preluată de pe internet

sâmbătă, 20 iulie 2013

Ușa de la intrare






Pe-o insulă din albastra Egee, în labirintul străzilor  înguste cu locuințe lipite strâns între ele, atât în orase cât și în sate, mi-au atras atenția mai mult ca oricând și mi-au stârnit fascinația ușile sau  porțile de la intrare în casele grecilor insulari. Am simțit nevoia măcar pe câteva să le fotografiez ca să-mi rămână amintirea lor. Mii de scuze pentru  calitatea  foto reproșabilă căci sunt făcute cu telefonul mobil. 

Da,  am întîlnit case fără ostentație,  cu arhitectură simplă  dar armonioasă  în ansamblul întreg al  străzilor.  Și, parcă  poarta de la intrare în fiecare locuință era elementul acela  de un ,,altcum”, un pic individualizat, cu un mic dichisit( cald, familial, sobru, distant, toate  în echilibru perfect) uneori mai modeste, mai simple, mai smerite,  mai trecute de vreme, mai estompate în frumusețe dar totuși frumoase, din lemn de măslin sau de cedru, niciodată  plastic/sintetic. Chiar simțeai importantă  pentru viața acelor oameni și pentru conviețuirea lor  alegerea acestui  element ce separă  un spațiu comun/ străin  de unul privat/ intim,  de  trecere- ieșire/intrare-  între un afară și un dincolo/ înăuntru.   Alegere  venită din simț, cu  mesaj estetic de întâmpinare, cu semnificație  și grație sufletească. În fond, ușa e o taină și ea  deloc(niciodată!) întîmplătoare. Ușa este trezvia virtuoasă a casei. Ea nu poate fi lasată deschisă aiurea ci se cade a fi închisă și deschisă după cuviință. E taina care protejează o altă taină. Cu rost și frumusețe.  Privindu-le,   fiecare poartă  spunea măcar  o mică mare poveste despre acel dincolo, despre  acel înlăuntru,  despre acel  suflet al casei, despre acea ivire a lui în proximitatea spațială dar  senzitivă și sentimentală ...  Iar mie-mi venea să le tot ascult... privindu-le,  ca pe niște   șeherezade vorbindu-mi  implicit de Dumnezeu...


,,Înaintea uşilor casei Tale stau ...”*
















,,...Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor.”



































,,Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra 
la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. (Apocalipsa 3, 20)





















,,El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii.”(Cântarea Cântărilor,5,2)**












*Rugăciunea a unsprezecea a Sfântului Ioan Damaschin(înainte de împărtășanie)
,,Înaintea uşilor casei Tale stau şi de gândurile cele rele nu mă depărtez. Ci Tu, Hristoase Dumnezeule, Care ai îndreptat pe vameşul şi ai miluit pe cananeanca şi ai deschis tâlharului uşile raiului, deschide-mi şi mie îndurările iubirii Tale de oameni şi mă primeşte pe mine cel ce vin să mă ating de Tine, ca pe desfrânata şi ca pe cea cu scurgerea de sânge...”

P.S.:
Oare există femeie care  nu se lasă sedusă de viața  la firul ierbii? 
Magazinele, micile noastre bucurii!...

















vineri, 19 iulie 2013


Cerul pogorât pe pământ


 Hristos este cu noi,
Hristos Cel înviat,
la fiecare Liturghie este aici, în altar,
în toată lumina
Dumnezeirii Sale
Cutremurați-vă!

Nu este gând,
nu este dor,
este cerul pogorât pe pământ,
cu îngerii mai mulți decât stelele
înconjurîndu-L
o, cristale
prin care inundă
o, vuiet de aripi
neauzit!

Iată, suntem orbi, suntem surzi,
inimile s-au făcut cum e smoala
-piatra Bisericii este sfântă și cântă văzându-L
masa, mormânt Îi cuprinde
înfricoșată vedere.

Iar noi nu știm, noi ne amintim
de zilele noastre ca de sticla pisată,
de spaimele noastre
și nu știm.

Mirul este Numele Lui revărsat,
inundând universul
și noi
nu știm.

Fiți teofori
fiți hristofori
purtați-L, purtați-L în inimă
cum porți lumânarea de Paști
între
palme!

El este Aerul,
El este Viața,
El este Sângele,
îndumnezeindu-ne.
El ne vrea
pe toți
asemenea Lui.

Înfricoșați-vă, inimi de oameni,
cutremurați-vă, inimi de îngeri,
pe noi ne cheamă,
pe noi,
cei ce L-am răstignit!

În fiecare Duminică este Paști
o, de L-am duce acasă
Lumină aprinsă,
în inima inimii,
peste adânc!
Cum nu vom fi vrednici de iad,
când sângele Lui a curs pentru noi,
iar, și iar răstignindu-Se,
în toate Liturghiile anului...
și nu L-am vrut
și nu L-am crezut
și nu L-am urmat
și n-am vrut să fim
fără moarte?
Cerurile se deschid înaintea noastră
și vine potopul de raze
și vine
Dumnezeu, ca roua
                          în potir!




Tăcerea

ce ușurare în suflet se lasă, cum
tainic lucrează nepătruns
Adevărul,
Fără să știu, fără să înțeleg
iată, acum,
mai presus de fire,
în inimă-mi
grăiește Tăcerea.


Tăcerea,
Logos în Euharistie, izvor
al negrăitei liniști
căruia eu nicicând nu i-am fost vrednic
dar cum, din ce cuvinte vei zidi
vase pentru eternitatea harului?
Există
în mine-acum, și trupul meu îl simte,
haloul netrupesc unit cu trupul
într-o iubire cum doar în altar
Cel ce, jerfindu-Se, iubește
pe cel de care Se jertfește, omul,
pentru ca vieții să-i dea astfel
Zborul.

 autor Daniel Turcea
poezii din volumul ,,Epifania” cele din urmă poeme de dragoste creștină) , Ed. Doxologia, Iași, 2011

                    Părintele duhovnic Arsenie Papacioc (n.13.08.1914- trecut la cele veșnice pe 19.07.2011)


http://corinanegreanu.blogspot.ro/2011/07/parintele-arsenie-papacioc-n.html

Update 23.07.2013: comentariul Părintelui Fabian Seiche primit  prin e- mail:

O poezie liturgică, suavă prin blândețea exprimarii dar profundă și crudă prin descărnarea păcatelor și infirmităților omului contemporan. În timp ce Hristos vine "la fiecare Liturghie" coborând cerul pe pământ, noi cei de azi suntem orbi și surzi, iar inimile "s-au făcut cum e smoala", adică negre de la păcate. 

Tema și cuvintele amintesc de poezia lui Valeriu Anania: "Doamne, tinde-ţi [şi nu ţine-ţi cum greşit se scrie pe bloguri si pe site-uri!!] patrafirul / peste faţa mea de lut. / Sufletu-mi neghiob şi slut / să-l albeşti cu tibişirul" (Confessio). Noi trăim în micimea unei vieți cotidiene care seamănă tot mai mult cu țara roșcovelor, a fiului risipitor; trăim "spaimele" noastre limitate la imanent, la zgură, în loc să ne ridicăm mintea către misterul și mistagogia divină. De aceea îndemnul poetului e: "fiți teofori / fiți hristofori / purtați-L, purtați-L în inimă / cum porți lumânarea de Paști / între palme!". Unirea omului cu Dumnezeu este îndemnul poetic, ce devine un leitmotiv al poeziei lui D. Turcea. Unirea e cu atât mai stringentă cu cât El (Hristos) este Aerul, Viața, Sângele care ne învie din morți. Dar mai mult, El ne vrea îndumnezeiți, adică gradul maxim posibil de unire cu divinul. 
Atunci, cum să nu ne cutremurăm privind marea Lui iubire și marea noastră pacatoșenie? Iubirea arde păcatele, dar tot ea arde conștiințele celor ce-au refuzat-o ceea ce provoacă un chin insuportabil. 
Ideea este exprimată prin negații, repetiții și întrebarea retorică, de ce nu vrem să fim fară de moarte? Fără un moralism scolastic, cuvintele ne învinovațesc de refuzul - până la urmă - al omului în fața invitației la Cină; la masa pascală.                                                            
Poezia se încheie într-un ton optimist, când Dumnezeu vine delicat "ca roua în potir", ce ne duce cu gândul la aratarea lui Dumnezeu pe muntele Horeb lui Ilie: "iar dupa foc va fi adiere de vânt lin, şi acolo va fi Domnul" (3 Regi 19,12). Doar că roua aceasta e chiar Trupul si Sangele Lui, urmare a iubirii Sale. Prin aceasta, poetul dovedește nu doar apartenența la poezia religioasa românească, ci și cunoaștere a dogmelor și a patristicii Bisericii Ortodoxe.




joi, 18 iulie 2013

De nobilă amintire



Regina Maria a României (n. 28.10.1875, Eastwell Park, Kent, Anglia — d.18.07.1938, Sinaia, Regatul României))





,,În ,,Țara mea” Maria scrie: ,,Trebuie să vă vorbesc puțin despre  aceste ciudate cruci vechi, pe care le întâlneam pe toate drumurile, pe unde  treceam, și le vedeam în  toate colțurile țării.
Încă înainte de a pricepe sensul lor, le-am îndrăgit. Ele arătau atât de bine, și parcă străjuiau caracterul melancolic al pământului românesc.
De obicei se aflau la marginea drumului, câteodată într-o singurătate măreață, altădată- în grupuri. Câteodată erau cioplite, cu măestrie, în piatră, câteodată erau făcute din lemn, pictat neîndemânatic cu figuri de sfinți vechi.
 Fără îndoială, aceste monumente religioase erau depuse pentru a însemna locul unei întîmplări- pentru moartea unui erou, sau uciderea unui călător singuratic, căruia nu i-a fost sortit să ajungă la capătul drumului său...
Cel mai des se aflau lângă fântâni, legând numele setoșilor, care au ridicat aceste oaze, în locurile depărtate.
Prin farmecul bătrâneților lor, ele atrag privirea. De departe. În fața lor, țăranul își dă jos  căciula, șoptind rugăciuni pentru cei răposați.
La răscrucile de drumuri, câteodată  întîlneam  câte zece cruci, dispuse în rând. Când sunt atât de multe, de obicei sunt făcute din lemn. Formele și mărimile lor sunt diferite. Unele sunt deosebit de înalte și solide, stând sub niște acoperișuri ciudate. De multe ori concepția lor este complicată- câteva cruci se înălțau, una din alta,  formând o compoziție impresionantă, iar culorile primitive cu care sunt pictate, cu timpul sunt transformate de bătaia soarelui și a ploii, căpătând cu trecerea timpului o armonie minunată.
Protejate de crucile mari, crucile mici acoperă pământul de le văd la vad. Cruci rotunde și cruci patrate, cruci subțiri și drepte care par aplecate cu modestie la pământ...
Pe drumurile singuratice, aceste necioplite mărturii ale credinței, sunt deosebit de mișcătoare. Ciudat, oare ce făgăduință a fost făcută, atunci când mâinile pioase și inimile cu credință le-au pus acolo.
Crucile cioplite în piatră mă atrăgrau cel mai puternic.  Le descopeream în locurile cele mai diferite- unele de o frumusețe rară, acoperite de inscripții  împletite cu imagini frumoase.
 Le întîlneam pe câmpiile goale, la capătul pădurilor întunecate, în munții singuratici. Le descopeream lângă apele uitate ale mării, acolo unde numai pescărușii zburau în jurul lor, mângâindu-le tandru cu vârfurile aripilor lor.
Călăream multe mile, numai pentru a vedea încă odată aceste simboluri mistice, care-mi umpleau sufletul de o dorință puternică pentru pace. Erau atât de solemne și de impunătoare, atât de tăcute, atât de nemișcate...
Una dintre ele, era deosebit de scumpă inimii mele. Ea stătea singură, plină de demnitate, în mijlocul unui câmp pustiu, încruntată spre grămada de ciulini, care-și legănau tulpinile țepoase, sub umbra umbrelor sale.
Nu știu nimic despre istoria ei, nici de ce era atât de singuratică. parcă era acolo de la începutul timpurilor. Obosită de priveghea ei inutilă, ea era înclinată într-o parte, și în crepuscul, umbra ei, în mod ciudat semăna cu umbra unui bărbat.”
Fiecare cruce ascunde o taină despre păcat, sau despre vitejie, despre frică, și despre speranță...Taina unei vieți nerealizate sau neistorisite. În grădinile cele mai splendide, crucile se înalță ca o rugăciune spre cer."


Text citat din cartea ,,...Balcic”,ediție bilingvă, aut. Rosita Malceva-Zlatcova;
Este scris violet- acesta fiind culoarea preferată a Reginei Maria.

http://corinanegreanu.blogspot.ro/2011/08/de-prin-balcic.html
http://corinanegreanu.blogspot.ro/2009/11/foto-o-alta-lume.html
http://corinanegreanu.blogspot.ro/2009/08/la-balcic.html



marți, 16 iulie 2013

,,Bobul de grâu se schimbă în tăciune şi se crede grâu nedreptăţit"


din zicerile Pr. Arsenie Boca valabile pentru orice creștin aflat în Biserică


Mulţi vin la călugărie cu o părere bună despre ei înşişi, părere pe care nemărturisit şi-o păstrează şi în mănăstire. Părerea sau iubirea de sine e o formă subţire a mândriei. În mănăstire visează sfinţiri şi litanii şi viaţă fericită, iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tăierile dureroase ale pedepsirii întru toată fapta bună, visul se destramă şi începe dezamăgirea şi nemulţumirea, camuflările mândriei. Dacă cel în cauză îşi închide sufletul de către povăţuirea duhovnicească, pentru că aceasta taie amăgirea de sine din care creşte dezamăgirea, bobul de grâu se schimbă în tăciune şi se crede grâu nedreptăţit. Aceasta este iubirea de sine pe care o menţine mândria şi punctul de vamă al diavolului. 
 Sufletele slăbănogite de mândrie stau totuşi pururea încordate în legitimă apărare de către orice îndregători, gata să-şi apere dreptatea şi să-şi justifice întristarea, să-şi explice ei mai bine cauza şi niciodată nu simt trebuinţă să asculte şi să urmeze, dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Aşa se explică îndepărtările, împuţinările şi chiar întunecările de la rostul luminos al călugăriei.
 Monahul leneş de mântuirea sa începe să uite înţelesul celor ce are de făcut, se mulţumeşte numai cu intrarea în călugărie, ca şi cum cu aceasta şi-ar fi ajuns scopul. Potoleşte râvna de războire cu slăbiciunile firii patimilor, îmbrăcămintea sa de luptător al duhului pierde însemnătatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargă pe calea gătirii evangheliei păcii, calea duhului, ci o iau iarăşi pe calea pământului. Nici nu observă monahul molatic de minte când a fost scos din luptă şi redus la un simplu cuier de haine călugăreşti. Cu alte cuvinte nu vede că a ajuns o mizerie căzută între tâlhari, un mincinos al Domnului Hristos.
Dacă monahul se complace într-o călugărie de uniformă şi nu-l doare stingerea luminilor sufletului său – întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse – înseamnă că a dat în micime de suflet şi a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptări el caută altă hrană sufletului său: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povătuiţorii săi se desparte sufleteşte, judecându-i şi găsindu-le tot felul de pricini. Aşa se cuibăreşte viclenia în suflet şi îl face pe monah om cu două feţe, morminte văruite pe dinafară, neîngrijit pe dinăuntru, ipocrit. 
Când monahul a realizat făţărnicia, a ajuns pe punctul de a părăsi călugăria. În ochii lui toţi sunt făţarnici, e o victimă nevinovată a nedreptăţilor, de aceea, osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede că mândria singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini, e în stare să risipească din suflet toată viaţa după duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea, când te crezi bun, să ştii că eşti nebun şi să aştepţi ocara ca să te curăţeşti. Întunecarea aceasta însă ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce făţărniceau virtutea. 
  

duminică, 14 iulie 2013

Soră, să priveghezi...


Teresa de Avila
trad.  Viorica S. Constantinescu


Să priveghezi, soră,
ți-a-ncredințat vălul un Zeu,
cerul ți l-a dat, în zi, în oră,
așa să aibi grijă mereu.


Vălul acesta, cu tine,
să stai de veghe-n tării
îți cere, pază să fii,
până când Mirele vine.
Ca hoț se furișează, când
nici nu-ți trece prin gând;
așa să aibi grijă mereu.


Nimeni nu știe-n ce oră,
la privegherea dintâi,
la a doua, la a treia să fie,
asta nimeni n-o știe.
Tu veghează, soră,
să nu-ți fure din ce e al tău;
așa să aibi grijă mereu.


În mâinile tale, aprinsă,
ține mereu o lumină,
de priveghere să-ți țină
mijlocul bine încins;
somnul să-l lepezi`nadins
simte-te ca-n primejdie prinsă,
așa să aibi grijă mereu.


Uleiuri să ai în ulcele
de fapte bune, să ți să cuvină
în candelă să torni din ele.
ca nu cumva să fie stinsă;
Nu-L vei vedea, dacă nu va fi aprinsă,
ulcica de ulei să fie plină;
așa să aibi grijă mereu.


Ulei nu-ți dă nimeni vrodată
și de-i pleca să-l cumperi , soră,
te poate prinde-n drum târzie oră,
iar Mirele-i tocmai la tine
să intre și-i ușa-ncuiată,
oricât L-ai striga, nu mai vine;
așa să aibi grijă mereu.

Să fii mereu cu paza în gând,
să-ți împlinești sufletul blând
iar povața de astăzi o ține
până-n ziua morții senine;
de-i veghea-n toate zilele lunge,
la Mirele tău vei ajunge;
așa să aibi grijă mereu.



sâmbătă, 13 iulie 2013

Dulce Pontes -Ondeia-Agua-Apa-

Postez aici fotografia mea pentru cei doritori s-o mai vadă  numită ,,prin așternuturile ființei”- de inspirație  stănesciană.






Revista ARTHOS la primul număr



 ,,Arthos” este o publicație lunară care a apărut după o mai îndelunga tatonare în sânul comunității Bisericii studenților clujeni ortodocși cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Andrei, grație d-lui Bogdan Herțeg- redactorul șef al noii reviste și a unui grup de tineri din biserică. Este un prim număr, de 60 de pagini , asemenea unui copil care începe să facă primii pași.   Lansarea oficială   se lasă puțin așteptată, ea  se va avea loc în luna octombrie din motive lesne de înțeles.  Duminică -14 iulie 2013- după Sf. Liturghie   se va face o scurtă  prezentare în biserică ,,Arthosului”.
Îi felicit pe toți ,,lucrătorii” revistei și doresc viață întru lungime de zile rodului  și  osârdiei muncii lor.
În scurt timp voi adăuga aici  cuprinsul cu subiectele conținute.




Coperta 1









De ce  ,,Arthos”?
erminii

            ARTHOS este un cuvânt cu implicaţii multiple, ce poate fi citit prin mai multe chei interpretative. Este un cuvânt tot mai rar folosit în greacă pentru pâine. În română a ajuns sub forma artos, pe cale liturgică, putând fi întâlnit în textele vechi. Această ancorare într-un univers de discurs vechi şi aparte devine semn al încercării de refacere a legăturii cu un logos ce se destramă în noi. De asemenea, arthos (artos) este pâine dulce a serii, o pâine sfinţită în rugăciunile Litiei. Vedem în acest punct semantic legătura cu Adevărul, cu Biserica, cu comunitatea creştin-ortodoxă. Raportându-ne la această esenţă, cuvintele pot fi asemănate cu firimiturile din pâinea frântă spre fiinţă, întru fiinţă.
            Şi termenul arthos se frânge în alte înţelesuri. ATHOS denumeşte Sfântul Munte, culmi duhovniceşti, îndreptarea ochilor şi a inimii înspre cele nevăzute. ART pune în lumină conexiunea cu artaca o transfigurare a artei dinspre cultură înspre credinţă, dinspre joc creativ înspre creaţie.
            Alte înţelesuri ale proiectului Arthos sunt captate în reprezentarea grafică. Literele R şi O reprezintă neamul românesc. Corabia este Biserica. Litera H semnifică faptul Domnul Hristos este centru al vieţii noastre. Neamul românesc este în Biserică, acceptând drumul Crucii; ridicându-ne astfel crucea, neamul nostru va ajunge la Domnul Hristos.   În plus, literele A, S fac trimitere la Asociaţia Studenţilor, la suflul tineresc care străbate velele corabiei, paginile revistei.
Cercul este lumea. De asemenea, cercul descrie potenţialul şi firescul fiecărui om. Apropierea omului de potenţialul său şi de firescul existenţei sale se poate obţine, se poate primi doar plasându-l, recunoscându-l pe Iisus Hristos drept centru şi Adevăr al lumii. (Bogdan Herțeg )