cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Credinţa mecanică


text preluat cu îngăduinţa domnului Paul Curcă de pe http://www.razbointrucuvant.ro, drept pentru care îi mulţumesc.



,,Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte!"

Cea mai ieftină şi mai eficientă metodă de a face icoane este prin tehnica litografiei. Se obţin astfel copii fidele originalului, ba chiar îl pot întrece în calitate pentru că în fotografie pot fi retuşate degradările produse în timp. Este un mod de a imita icoane celebre, de a le avea oricând la îndemână fără prea mare efort. Dacă înainte vreme pentru a vedea icoana cu Hristos Pantocrator de la manastirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai trebuia să faci pelerinaje anevoioase si primejdioase de sute sau mii de km, acum e suficient să le cumperi de la pangarul multor biserici. Acum totul ne este la îndemână şi nu mai ştim să mai apreciem valoarea niciunui lucru. Problema nu este litografierea în sine, procedeu absolut onorabil, si nici icoanele obţinute pe această cale, la fel de bune, la fel de purtătoare de duh ca şi originalele. Vreau doar să arăt că acest procedeu tehnic spune ceva despre lumea noastră si astfel poate fi extrapolat la întregul mod în care se desfăşoară credinţa si căutarea lui Dumnezeu de către mulţi dintre noi.

Astfel, ceva asemănător se întâmplă şi cu viaţa noastră duhovnicească: „litografiem” modele celebre, rămânând însă cu desăvărşire goi pe dinăuntru. Există câteva etape care trebuie parcurse în confecţionarea unei icoane: lipirea pozei, lăcuirea, după care icoana este gata şi arată cel puţin la fel de bine ca originalul. Prin câteva operaţii mecanice simple, la îndemâna oricui, producem fără un efort prea mare icoane ireproşabile din punct de vedere dogmatic. Procedeul îl repetăm şi la nivelul sufletului nostru obţinând, cu maximă satisfacţie, aceleaşi simulacre ale vieţuirii după predania lăsată de strămoşii noştri.

A fost un timp, in secolul XIX şi în prima parte a secolului XX, când în viaţa ortodoxă, în pictură şi în tratatele teologice, se simţea influenţa occidentală. Icoanele din biserici erau pictate în stil renascentist sau baroc, teologia era plină de formulări preluate din tratatele catolice. Acea perioadă a fost, treptat, depăşită, iar ortodoxia s-a reîntors la adevăratele ei izvoare, redescoperind (a câta oară?) Sfinţii Părinţi ai tradiţiei ortodoxe. S-ar părea că lucrurile s-au reîntors pe făgaşul lor firesc şi ne putem bucura de frumuseţea, de profunzimea şi, mai ales, de adevărul ortodoxiei.

Unul din arhiereii Bisericii noastre spunea, nu cu mult timp în urmă, că ortodoxia românească se află în culmea înfloririi sale, enumerând în acest sens multimea de biserici aflate în construcţie, acţiunile caritative şi sociale organizate la nivelul eparhiilor şi al patriarhiei, slujbele din biserici, credincioşii care participă la ele şi, cauză fecundă a acestei propăşiri… activitatea neobosită a Preafericitului nostru Patriarh. Reprezentarea triumfalistă a unora să fie însă şi cea reală? S-ar putea ca, dincolo de o imagine de suprafaţă în care oamenii merg încă la biserică sau fac coadă pentru închinarea la sfintele moaşte, să nu fie prea multe motive de bucurie. Nu cumva ne îngrijim, fariseic, de partea cea de din afară a paharului (Luca 11, 39), neglijând ceea ce se află înlăuntrul nostru?

Diferenţa între autentic şi copie a devenit imperceptibilă, mai ales pentru cei ce nu sunt suficient de exersaţi în treburile duhovniceşti. După o pregătire asiduă la nivelul intelectului, rămânând statornic şi exclusiv la acest nivel, am ajuns ca, dacă dorim, să fim capabili să generăm discursuri care seamănă perfect cu cele ale tradiţiei dreptmăritoare. Auzim, citim astfel de discursuri peste tot unde se exprimă ortodoxia dar, dacă stai să cercetezi pe cei ce le produc, constaţi că nu se deosebesc prea mult de restul societăţii, că viaţa lor nu este pe măsura învăţăturilor pe care le vestesc. Se pot folosi cuvintele tradiţiei adevărate fără să avem, în acelaşi timp, şi duhul adevărului care străbate această tradiţie şi o face să fie vie, să ne vorbească nouă acum.

Credinţa noastră este pe măsura vremurilor pe care le trăim, în care preferăm să părem ortodocşi, fără să ne muncim prea mult să şi fim astfel. Ne mulţumim cu o aparenţă a corectitudinii, o corespondenţă părelnică a discursului nostru cu cel autentic ortodox, fără să căutăm o pătrundere în inimă*.

Cea mai mare iluzie în această situaţie este să credem că dacă păstrăm aceste cuvinte ale adevărului, păstrăm automat şi duhul în care au fost ele spuse de strămoşii noştri, păstrăm şi adevărul pe care ele îl poartă.

Neavând o trăire a adevărului, nu putem avea nici o bună păstrare a lui. De aceea pericolul ereziei ne paşte necontenit. Deoarece şi ereticii folosesc aceleaşi cuvinte, cu diferenţe neperceptibile ochiului neexersat duhovniceşte. Şi ei fac apel la tradiţie, la iubire (mai ales iubirea este marota după care se dau în vânt toţi), chiar la canoanele şi dogmele ortodoxiei. E greu să nu pari, într-un asemenea context, un fanatic înapoiat, numai bun de trimis în Evul Mediu.

Există o cunoaştere a dogmelor şi a tradiţiei, folosită însă selectiv şi distorsionat pentru a demonstra ceva anume. Dar, la un prim nivel, te găseşti derutat şi incapabil să alegi cuvântul de răspuns potrivit.

„Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; Căci scris este: “Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”; Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“”. (Luca 4, 9-12)

În această ispitire diavolul vine cu un citat din Scriptura, de la Iezechiil şi din Psalmi, astfel că ar fi putut fi lesne crezut. Iar dacă nu ar fi vorbit cu Fiul lui Dumnezeu, pesemne că ar fi reuşit să convingă, aşa cum altă dată a convins-o pe Eva. Diavolul ştie ce să aleagă ca să ne ducă pe noi în ispită, folosind toate mijloacele posibile, inclusiv Scripturile şi scrierile ortodoxe, trunchiate sau răstălmăcite, ca să ne dea iluzia adevărului, şi totodată să-i impresioneze pe ascultătorii slabi duhovniceşte. Noi mai ştim să-i răspundem, să-i opunem adevărata învăţătură, să ne descotorosim de amăgirea lui? În lipsa unei vieţi autentic creştine, cu siguranţă că nu, oricâte cunoştinţe de specialitate am acumula.

Suntem cu atât mai puţin în stare să rezistăm ispitelor şi ereziilor cu cât suntem mai supuşi duhului lumesc, dar avem o credinţă mai calchiată, „litografiată” după cea autentică. Duhul lumesc ne face să purtăm chipul lumii acesteia chiar şi atunci când ne apropiem de Dumnezeu. Am văzut, cu strângere de inimă, că rămânem la fel de individualişti, de egoişti şi înăuntrul bisericii ca şi în afara ei. Diferenţa între un credincios şi un necredincios este că primul face mai des drumul la biserică şi spune, în camera sa, rugăciuni după cărţi. Dar starea sufletului lor este aceeaşi, dipoziţia de a-şi deschide inima în iubire către Dumnezeu şi către aproapele la fel de mare.

Mai mult de atât, putinţa de a reproduce mecanic cuvintele adevăratei credinţe ne adoarme conştiinţa, ne face să nu ne mai dăm seama de starea jalnică în care ne aflăm, să ni se pară că totul este în regulă, să încercăm să umplem golul inimii noastre avide de Dumnezeu cu cuvinte goale. Dintotdeauna a existat putinţa unei credinţe inautentice, mai mult sau mai puţin conştientizate. Acum însă, prin procedee tehnice simple, această lipsă de autenticitate se poate transforma, înfiorător, în fenomen de masă. Asta ne face „apţi” la orice apostazie şi la orice erezie posibilă, căci nemaiexistând un contact direct cu Duhul, în ciuda faptului că repetăm cuvintele corecte, nu mai putem face diferenţa între adevăr şi fals.

Când va veni Antihristul nu va găsi necredinţă pe pământ. El va fi şi un conducător religios care se va propune pe sine ca Mesia în locul celui vestit prin Scripturi, deci va avea nevoia de credinţa noastră. Dar va fi o religiozitate falsă, asemenea celei de pe acum, pe care o va putea folosi şi deturna în favoarea lui. Iar lumea i se va închina pentru că nu va mai şti să facă diferenţa între adevăr şi minciună, între Mesia şi Antihrist.

Să ne rugăm aşadar la Dumnezeu să fim din ceata celor puţini care vor păstra credinţa cea bună până în sfârşit.

* Nu ştiu cine se regăseşte în această descriere a mea, şi nici măcar dacă se regăseşte cineva, eu însă am făcut-o privind, în primul rând, la mine.

publicist Paul Curcă




Un comentariu: