În plin postadevăr

Pe rețele

sufletele adorm vii‑întru‑moarte,

consecvent

înșirate,

sugrumate de dârele de imagini și vorbe,

fântâna cu apă moartă.

Acolo totul se acoperă,

se sfărâmă bucăți

și ți se aruncă în față câte-o rămășiță-laimotiv:

„Ia, joac-o pe asta!”

Tărâm de vânătoare cu simulacre vii,

cinice,

am devenit propria noastră durere,

țipând în propria coastă,

pe care o smulgem

și o înfigem în coasta altora.

Atât ne-a rămas,

creativ,

(adicție de scandal)

adamic.

Trezirea - vă spun-

priviți mai bine la ce nu poate fi postat,

ceea ce nu poate fi spus.