Am ajuns la vârsta — poate la limpezimea — în care îmi plac/aleg doar oamenii serioși, cei care își locuiesc viața cu gravitate bună/senină, fie că sunt în centru, fie la margine. În fond, pentru mine, centrul nu e un loc, ci o stare de conștiință, de onestitate, de loialitate principială: acolo unde omul își ține legea morală în el, nu în discurs. Marginea poate ține centrul, dar și centrul poate ține marginea atunci când e locuit de oameni cu politețe organică, cu caracter de o verticalitate nonistrionică,  care nu mai are nevoie de spectatori.  Aleg oameni care au un nucleu, o gravitație proprie. Oameni care nu sunt superficiali, care nu trăiesc în țesături relaționale de conjunctură, fără conținut- de teamă și dorință de stăpânire/împlinire, ci în căutare, în lucrare, în adevăr. Sună idealist, știu, dar realitatea e acum tot mai absurdă și (di)simulativă. Iar timpul (meu) tot mai împuținat.