Ritual pentru o chemare nerost(u)ită

Timpul se strânge —

ca o frunză uscată în palma de înger.

Fiecare clipă, precum o ușă închisă

cu cheia uitată în alt veac.

Gândurile se îngrămădesc

ca niște păsări casante,

fiecare în altă direcție,

fiecare cu o rană deschisă 

pe aripa stângă.

Dar chemarea —

geme surd, nu bate,

doar pulsează tăcut

în adâncul unei icoane de copac

nepictate încă 

de mâna omenească.

Poate că nu trebuie să înțeleg,

ci doar să stau —

cu fruntea lipită de piatră,

cu mâinile goale,

cu inima candelă aprinsă

într-un lăcaș cu numele niciodată.

Și poate că sensul nu vine,

răbdarea e naștearea lui,

din mersul desculț prin întuneric,

din acceptarea că unele chemări

nu se strigă la orice încrucișare,

ci se trăiesc.

Pur și simplu.

Simplu și pur.