Manifest pentru suflet/ împotriva etichetărilor psihologice

Sufletul nu se clasifică. El nu e o fișă clinică, ci un câmp viu de lumină și întuneric.

Sentimentele nu sunt niciodată aceleași, ci au intensități și variații complexe. Ele respiră, cresc și se sting ca valurile, purtând în ele misterul contextului.

Omul nu e un caz!... Este o icoană în  latență, în devenire, un mozaic de fragmente ce se unesc spre întreg si armonie.

Eticheta -schema mentală pe categorii- ucide misterul, taina divinului din om. În loc de coduri-coduri de bară, sufletul cere ascultare, tăcere și privire atentă.

 Spiritul e cultură vie. Cine nu-l cunoaște, rămâne la suprafață, pierzând adâncul.

Adevărata terapie e întâlnirea. Nu clasificarea, ci comuniunea, nu catalogul, ci dialogul, dar dialogul real,  nu cel simulat în care ne bălăcim.

Îmi pare rău s-o spun, dar Psihologia   modernă devine  plicticos de clișeistă,  mai ales în forma ei clinică, unde are tendința să simplifice și să standardizeze experiența umană, pentru a o face „gestionabilă” în scheme și manuale. Dar sufletul, așa cum îl văd  nu doar eu— ca un evantai de percepții, intensități și adaptări sau inadecvări contextuale — nu se lasă prins în grile și chestionare rigide.

Psihologia clinică caută să reducă complexitatea la tipare, pentru a putea diagnostica și interveni. E un limbaj al eficienței, dar riscă să devină clișeistic. Cu grave erori reducționiste!

Dimensiunea spirituală și poetică vede omul ca o taină,  ca proces cu flux viu, ca lumină fragmentată ce nu poate fi redusă la etichete. Aici, fiecare sentiment e nuanțat, fiecare trăire e unică și irepetabilă. De fapt, sunt în acord cu o critică pe care o fac și unii filosofi ai psihologiei: că etichetele pot deveni o formă de „colonizare” a sufletului, în loc să fie un sprijin/suport de vindecare. În tradiția spirituală, omul nu e „clasificat”, ci chemat să se descopere, să se transfigureze.

Omul nu este o schemă. El nu poate fi redus la grafice și etichete, căci sufletul său e fluid ca lumina.

Natura umană nu se îngheață, nu se definitivează. Ea se mișcă, se transformă, se înalță și coboară, purtând în sine taina devenirii.

Împietrirea/osificarea în idei  fixe ucide viața. Când conceptele devin ziduri, ele nu mai apără, ci închid.

Psihologia fără spirit și Duh e o carcasă goală. Ea numește, dar nu înțelege; clasifică, dar nu ascultă.

Sufletul cere libertate. Nu grile, ci respirație; nu etichete, ci întâlnire; nu catalog, ci comuniune.

Adevărata cunoaștere e smerită. Ea nu se grăbește să judece, ci se pleacă în fața misterului.

Manifestul nostru  de viață e viu. El nu fixează, ci deschide; nu îngheață, ci încălzește; nu închide, ci dezvăluie. E plictisitor să nu te mai uimești de proximul tău, ci să îl cercetezi prin filtrul precar al lentilei  patologice “profesioniste”.