Kitsch-ul socio-emoțional ajuns până și în măduva trăirilor materne/paterne aduse și puse la vedere  precum nuditatea afișată cu ostentație. Ba devine criteriu de ghidaj existențial. De pildă, kitsch-ul acesta “matern” l-a portretizat succint  I. L. Caragiale în  sceneta ,,D-l Goe", unde toate mamițele își dau concursul calității ieftine în educație(verticalitate umană!), în iubiri edulcorate   ,, în treținute” prin emisii de minciuni plăcute și piruete admirative/măgulitoare înșirate ca pe ață. Clișee verbale rostite din inimi falsificate ele însele de atâta manipulare emoțională, de (auto)amăgire, de “inimi” de plastilină, de imitații, de idolatrizare. Până la sufocare.

Dar, precum kitsch-ul artistic,  felul acesta de manifestare aduce profit. Profitul de a-și dependentiza proximii cu falsuri sentimentale măgulitoare/pozitive, care acoperă la bază nevoia perversă de a controla viețile acestora, fuga de angoasa reflectării în  apele oglinzii reale a adevărului. Părinții care mi-au dat din senin” lecții/sfaturi/sugestii cum să empatizez, am observat că   sunt cei ai căror copii nici măcar nu se sinchisesc să dea binețe semenilor. Critici pe la spate, intriganți în țesătura socială, pe față amabili și foarte de treabă. “Perfect” creștini.  Nu mai prididesc cu ,,nevoia" de a-și lăuda și aprecia în public progeniturile, sau de a se ascunde după asta. Au nevoie ca să se vadă asta.  De fapt, se laudă pe sine.

E de prost gust acest spectacol ieftin care falsifică profund existența noastră. Viața reală/adevărată se manifestă/se citește/se trăiește într-un plan mai adânc. Precum descifrarea nestereotipizată a unei opere de artă.   Dar asta presupune efortul/riscul de a rata simpatia, de a nu fi pe placul nimănui.  Sau prea puțin înțeles.