câteva poezii de Emil Isac

sursa aici

Copiii

Copiii sunt firile lumii.
O, ce-ar fi de n-ar fi copiii?
În ochii lor e veșnicie,
Ca îngerii știu dânșii vorbi.

În cântecul lor este uitarea
Ce sună a aur și-argint-
micuța lor gură e sfântă
Și lacrămile lor nu mint.

Copiii sunt visele noastre
Ce până la viață au crescut.
Sunt solii zărilor albastre
Pe care nu le-am cunoscut.

Copiii sunt mici în furtună
Ce ahtiază după pace.
-Și, o, tacă întreaga lume
Când micul adoarme și tace!...

Lăsați copiii să fie copii,
Lăsați copiii să știe zâmbi.
Lăsați copiii să poată fugi,
Lăsați copiii să fie copii.

Lăsați copiii să crească râzând.
Să nu aibă durere ce-apasă pe gând.
Strălucindu-le ochii de bucurii,
Căci numai odat` sunt dânșii copii!

Noaptea târziu un strein a bătut la poartă
A căutat tinerețea mea moartă,
Și negăsind-o mi-a sărutat copilul pe gură.
Și de-atunci fiul meu cunoaște spaimă și ură.


Cântec


Dormiți, copii mari și mici, dormiți cu toții.
Dorm cerbii în pădure, dorm stelele ce privesc hoții.

Apele dorm. Doarme bunica ce a pândit motanul în
                                                                        noapte.
Dorm morții în cimitir și dorm pe buze ale
                                                    îndrăgostiților șoapte.
Dorm toți și toate, numai eu nu dorm și nu doarme-n
                                                                            mine
Dragostea mea, ce s-a trezit din moarte pentru mine.



Cântecul celor uciși

Sângele care de mii de ani a curs
Se va face un fierbinte și roșu Ocean.
Îngerii îngroziți îl vor privi prin ochian.

Se va numi: Oceanul celor uciși
Și nava nu va îndrăzni să taie valul.
Blesteme și rugăciuni îi vor propti malul.

Dar când o lacrimă de mamă va cădea,
În Oceanul sângelui, adunat de veacuri,
Imensa apă din adânc va tremura.




SOLDAȚII


Soldații tineri care au murit în luptă,
Cu inimă frântă, cu haina ruptă,
Cu fruntea-nsângerată, cu visurile stinse,
Se adună cu toții pe câmpiile ninse:
                  ,,Înainte, unde?”

Acum cu toții pornesc în șir care nu sfârșește,
Sufletul lor cântă și tot mai mare crește,
Au trecut mări, munți, hotar și țări
Și se înalță, tot se înalță, înalță în zări.

Ca o furtună de sânge se urcă convoiul.
                      ,,Înainte, unde?”
I-a ridicat de pe pământ războiul
Și vijelioasa furtună până în cer pătrunde.
                      ,,Înainte, unde?”

Ne ducem să înlocuim îngerii și sfinții,
Să strălucească ochii noștri în stele.
Ne-am lăsat pe pământ părinții
Cu lăcrămi amintirea să ne-o spele,
Din ce-am lăsat, flori roșii să crească
Și primăvara făr de noi să înflorească.
                       ,,Înainte, unde?”

Și diavolul râzînd vă va răspunde:
Mai credeți în răsplata cerească?
                          ,,Înainte, unde?”


postume
În circ

În circ azi seară va fi un nou număr:
Un uriaș va ridica trei oameni pe umăr.

Trei oameni și toate gândurile lor.

Norodul înghesuit bătea încântat din palme.

Năduf ...fețe roșii... priviri aprinse...sudalme.


Trei oameni și toate gândurile lor.

Acum îi ridică! Vedeți ce ușor îi ridică?
Și uriașul și-a aplecat umărul fără frică.

Trei oameni și toate gândurile lor.


Unu ...doi...Când ar fi s-ajungă l-a treia,
Uriașul se prăbuși. Căci multe păcate avusese femeia.

Trei oameni și toate gândurile lor.


Și toate trei erau femei.
Și e deajuns să porți una pe umăr.
S-ar prăbuși întregul circ să le poarte pe trei.

*

**

Pământule, dacă viu în tine
Să fii bun cu mine,
Dă-mi somn fără trezire
Și visuri care n-au împlinire.

Vei simți și tu cât de neagră e durerea ce ți-o aduc
În sicriu.
Și buzele-mi cât de vinete au fost de plâns;
În sufletu-mi dureri am adunat când eram viu
Și-al ochilor foc de lacrămi mi s-a stins.


Primește-mă, pământule, ca pe un prieten bun
Și fă să crească din mine trandafiri
Și de glasu-mi pe care numai tu îl auzi ce-o să-ți spun,
Pământule, simt că o să te miri.

Pământule, ție-ți dau trup, cântec și gând,
Să mă dezbraci pe veci de păcatul greu
Și la mormântu-mi nimeni să nu stea plângând
Numai stelele să nu uite ce-am fost eu.