O prietenie fraternă profund iubitoare între Sf. Benedict de Nursia și Scolastica
Cunoaștem din scrierile hagiografice multe legături de
prietenie adevărată, sinceră și plăcută lui Dumnezeu dintre sfinte și
sfinți. Prietenii frumoase și pilduitoare de care suntem convinși că au
continuat desăvârșindu-se Dincolo, în veșnicie.Nu le enumăr aici...poate altădată.
Există un episod de o frumusețe rarisimă în acest sens, în care, iubirea revărsată din vuietul Duhului Sfânt
acoperă și depășește litera legii și împlinește orice rânduială din viață.
Se știe despre
Sfântul Benedict de Nursia că avea o soră ce se numea Scolastica, care se presupune a fi chiar soră lui geamănă deoarece
anii consemnați nașterii și morții celor doi sunt aceeași 480- 547 d.Hr. Ei au trăit
într-o perioadă istorică extrem de tulbure pentru creștinătate.Viața atât de încercată a acestui
sfânt este scrisă în detaliu de către Sf. papă Grigore cel Mare.
Despre Sfânta Scolastica cunoaștem doar din cele menționate în viața
scrisă a fratelui său. Ambii s-au consacrat vieții monahale încă din tinerețe, nevoindu-se în mănăstiri diferite, totuși, oarecum apropiate. Acești frați aveau
obiceiul ca o dată pe an să se viziteze, astfel că Sf. Scolastica venea ea de fiecare dată ca să-l vadă pe Sf. Benedict. Locul de întîlnire era într-o dependință a mănăstirii de călugări condusă de acesta. Acolo ,,își petreceau ziua aducând laudă
Domnului și în convorbiri duhovnicești, iar când se lăsa seara luau masa
împreună”(Sf. Grigorie Dialogul).
La ultima lor întâlnire s-a întâmplat un lucru minunat de o delicatețe impresionabilă ruptă parcă din Cântarea Cântărilor.
Cuprinși de bucuria întâlnirii, sora își roagă insistent fratele să
rămână peste noapte să mai povestească și să petreacă împreună. Dar fratele o
refuză și o mustră spunându-i că nu poate încălca regula fixă de a petrece noaptea înafara mănăstirii. Citez*:
,,Dar ce făceau oare împreună, într-o zi atât de scurtă, o
dată pe an, aceste două ființe care se iubeau? Își ofereau desigur bucuria de a
trăi câteva momente în comun, dar Grigore aduce precizări în acest sens,
indicându-ne un fel de program al acestei zile: ,,Își petreceau ziua aducând laudă Domnului și în alte convorbiri
duhovnicești, iar când se lăsa seara luau masa împreună”. Această frază simplă
trebuie să ne umple de bucurie! Într-adevăr, nu discutau despre problemele
mănăstirii fiecăruia; nu-și petreceau prețioasele clipe văitându-se de
nenorocirile vremurilor pe care le trăiau, atât de mari, după câte știm; nu
vorbeau despre ei, ci Dumnezeu era subiectul principal al întâlnirii lor întru
lauda și dorința insuflată de Sfântul Duh.(…)
Bucuria întru Dumnezeu îi unea și le umplea inima, dincolo
de ceea ce bănuiește inima că ar fi obișnuit.
Înțelegem de ce, într-o seară, călugărița i-a spus deodată
fratelui ei: ,,Prietene, te rog, nu mă
lăsa în seara asta, ci să rămânem până la ziuă să ne bucurăm de fericirea vieții
ce va să vină.” Ea presimțise subit, în lumina pe care ți-o dă Sfântul Duh, că
seara aceea avea să fie ultima pe care o trăiau împreună pe pământ!
Dar, de data aceasta, lumina îl părăsise pe Benedict, care
nu a văzut în rugămintea ei decât un capriciu de femeie. Și i-a răspuns:
,,Soră, oare nu știi că nu pot să-mi petrec noaptea în afara mănăstirii?”
Benedict își iubea sora; îi plăceau aceste dialoguri care-L
slujeau pe Dumnezeu, în primul rând; dar se voia a fi și acela ce veghează la
respectarea regulilor monastice pe care
le impunea călugărilor(…).,,Cerul
era atunci foarte senin, fără nici un nor. Dar călugărița, la refuzul
fratelui ei, și-a împreunat mâinile pe masă și și-a plecat capul să se roage
lui Dumnezeu. Când și-a ridicat privirile, s-a pornit o asemenea urgie de
tunete și fulgere, un asemenea potop, încât nici venerabilul Benedict, și nici frații, veniți cu el, nu au
putut ieși. Plecându-și capul, călugărița își revarsase șuvoiul lacrimilor și
adusese ploaia cerului. Nu trecuse nici o clipă între rugăciunea ei și ploaia
torențială.”(…)
,,Omul lui Dumnezeu, în mijlocul fulgerelor, al tunetelor și al
ploii torențiale, și-a dat seama că nu se putea întoarce la mănăstire și s-a
plâns surorii lui: ,,Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic să te ierte! Uite ce-ai
făcut, sora mea dragă!”
Faptul că un sfânt se plânge altui sfânt de minunea pe care
acesta a înfăptuit-o, luându-l drept martor pe ,,Dumnezeu cel Atotputernic”,
ține, evident, de cel mai straniu
paradox. Grigore îndrăznește totuși să menționeze acest lucru până la capăt.
De fapt, călugărița îi poate răspunde fratelui său cu
subtilitate și umor(căci el este de aceeași parte cu ea, luminos, vesel, uneori
teribil, atât de apropiat de Dumnezeu): ,,Pe tine te-am rugat, frate, dar tu
n-ai vrut să-mi răspunzi! L-am rugat pe Stăpânul meu și El m-a ascultat. Acum
pleacă, dacă vrei, întoarce-te la
mănăstire!”
N-avea, desigur, rost să încerce să plece; și cel ce nu
voise să rămână de bunăvoie a trebuit să accepte până la urmă invitația făcută
prin aceste mijloace.(…) Au rămas să vegheze toată noaptea, vorbind pe săturate
de cele din Ceruri”.
Victoria era de partea celui mai iubitor, căci, notează
Grigore, ,,Dumneze este iubire și deci a putut mai mult cea care a iubit mai
mult.”(…)
Recitind acest episod al întâlnirii dintre Benedict și
Scolastica, încheiat, seara, cu o cină frățească, în chip de Cină de taină, ne
gândim la masa de seară acceptată de Iisus la un notabil fariseu, când, dintr-o
dată, își face apariția o prostituată din oraș.
Această femeie nu spunea nimic, nu exprima nici o dorință;
nu avea, asemeni Scolaticei, nimic altceva decât lacrimile și imensa ei
dragoste.
Și, de aceea, i-a fost dat să audă din gura Domnului:
,,Iertate sunt păcatele ei cele multe, că mult a iubit.”
Fără s-o știe, fără măcar s-o dorească, Benedict și
Scolastica rescriau astfel Cântarea Cântărilor:
,,Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca
pe-o brățară! Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă e gelozia.
Săgețile ei sunt foc și flacăra ei e ca fulgerul din cer.”
Câteva zile mai târziu, Scolastica se stingea din viață
departe de fratele ei, dar el, ,,aflându-se în chilia sa, ridicându-și ochii, a
văzut afară sufletul surorii lui desprinzându-se de trup și înălțându-se către
lăcașul tainic al cerurilor, ca un porumbel”. (C.N.)
 |
| ,,Viziunea Sf. Benedict" - Arh. Zenon |
Se spune că după patruzeci de zile de la moartea Scolasticei, Sfântul Benedict de Nursia avea să o urmeze pe sora lui dragă și iubită, să treacă și el la
Domnul …
*,,Viețile Sfinților Augustin, Benedict, Bernard, Francisc de Assisi, Ioan al Crucii”,aut. Paul Aymard, trad. din fr. de Ileana Busuioc, Ed. Humanitas, Buc., 1996.
