În fiecare zi
străbat un câmp, de fapt e o scurtătură
între casă și atelier, într-un cartier de periferie, printre
șantiere cu blocuri în construcție, gunoaie, paragini, drumuri năclăind de noroaie când plouă, oameni de felurite
soiuri și câini, unde, constat în fiecare zi cum peste noapte gunoaiele aruncate se înmulțesc.Nicidecum
nu se împuținează, după speranța mea tot mai anemică că poate-poate, într-o zi...Mă întreb retoric ce
se întâmplă cu ,,cetățenii” acestei nații că au devenit atât de ,,pasionali" și pasionați să își arunce cu atâta sete mizeria chiar în fața
locuinței/locuirii lor. Parcă un delir straniu a pus stăpânire peste mulți ,,confrați”, un mod nevrotic de azvârlire a gunoiului(privat) în spațiul comun/public, sau pe tarlaua altcuiva. Să fie evident!Să fie cât mai urât între noi! Cât mai mult gunoi la vedere!Și cât mai dezgustător! Ca și cum, suntem într-o
competiție națională a urâțirii, autodistrugerii și degradării.
Dimineața îmi
place să văd cum roua bogată îmi spală
încălțările în timp ce calc iarba pământului reavăn. Apoi, vin pasajele acelea, imposibil de ocolit, în care imaginile preluate și prelucrate de retină
stârnesc senzațiile vegetative, greața,
resimțită mai întâi în cerul gurii cu efecte rapide în stomac, apoi, la inimă, când văd pampersi umezi întinși pe iarbă, trași poate de câini și de
vânt, ciorapi zănateci, tot felul obiecte
personale stricate, de materiale și
rebuturi de șantier sau de gospodărie de apartament.Te miri ce poate absenta în
acest ansamblu/habitat... ca să înțelegi
starea tot mai alterată și dezintegrată a României la
scară mică. Un peisaj dezolant, oglinda
conștiinței în locul și locuirea comună. Românească. Iarba e nevoită să facă față carenței bunului simț.
De pildă, în fața
blocului, văd zilnic cum se întâlnesc tinere mămici scoțându-și
bebelașii la ora amiezii, în grupuri zgomotoase, căutând locurile unde cât de
cât mai pot adăsta la sueta obișnuită, asta în timp ce-și
,,supraveghează” copiii, iar după ce pleacă, rămâne urma animatei întâlniri puzderia de chiștoace împrăștiate sau alte resturi... pe mâine...
Ce pot să le doresc românilor, de ziua lor, ca să pot să le spun din inimă ,,La mulți ani!”? Gesturi mici! Să fim mai atenți și cu natura, să începem de aici!Să nu mai disprețuim nimic din ce e al tuturor, că uneori o facem cu indiferența noastră prin lipsa de atitudine, dacă nu cu fapta. Să nu ne mai batem joc de pământ cu tot ce-i al lui- darul lui Dumnezeu, de alții, de noi înșine, contribuabili la urâțirea noastră, a țării... Țară care începe chiar din pragul
casei fiecăruia! Țară, care, s-ar cădea să fie precum o icoană sfântă, tuturor!
 |
| Ion Andreescu-Iarna |
