Dacă cartea
domnului Costion Nicolescu ,,HRISTOS Adăpostul, Veșmântul, Hrana,
Doctorul și Leacul omului și al omenirii pe calea mântuirii” reprezintă un adevărat tratat de teologie poetică și mistică aplecat asupra scrierilor Sfântului Efrem Sirul- dintre cei mai reprezentativi teologi
poeți/imnofori și asceți răsăriteni pe
care autorul îl declară ca fiind unul dintre
cei mai iubiți sfinți ai săi), adică un
amplu studiu ce vizează un aspect
mai general al doctrinei și învățăturii de credință răsăritene, trecute
prin filtrul poeticii mistice efremiste, noua
carte ,,Credința, nădejdea și iubirea în
viața și opera lui Andrei Tarkovski”, pare
a fi de data aceasta o anchetă extinsă
,,de identificare” poetică de caz, o minuțioasă ,,cazuistică” culturală și teologică
asupra vieții și operei poetice tarkovskiene. Ambele cărți reprezintă adevărate ofrande de iubire(atenție, nu
idolatrizare!) aduse celor doi poeți doxologi(fiecare la măsura și prin darul său) ai Frumosului și frumuseții umane: Sfântul Efrem Sirul și regizorul Andrei Tarkovski.
Prima impresie când răsfoiești cartea(deși nu vreau să supăr
editorii pentru care am tot respectul și prețuirea) este că tipăritura densă și măruntă nu invită deloc la lectură și aduce un deserviciu prețiosului conținut și laborioasei trude auctoriale. Ar fi meritat pe
deplin o formulă tipografică așa cum este volumul domnului Sorin Dumitrescu ,,Noi și icoana”, pentru a fi pusă corect în valoare. E drept că nu ar mai fi fost atât de accesibilă publicului larg. Poate la o nouă reeditare... Și, s-ar cădea grăbită traducerea cărții în importantele limbi de circulație internațională, cu alte cuvinte, sprijinită cumva publicația, deoarece nu știm să ni-l fi ,,descoperit” cineva pe
Tarkovski în această manieră atât de completă, onestă, coerentă și cu atâta seninătate
creștină. Cu atât mai mult cu cât o face atât de bine un teolog și om de cultură român.
,,Credința, nădejdea și
iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski” este o lucrare înțesată de poezie. Trăirile, sentimentele,
reflectiile personale, unele aspecte ale
vieții, ideile și scenele din filme sunt trecute prin marea poezie a lumii(poezia latină și greacă, poezia clasică franceză,
rusă etc.), dar, și prin cea românească( de ex. Ioan
Alexandru). De-asemenea, volumul
cuprinde o privire consistentă, serioasă și bine documentată, ce leagă viața și opera lui Tarkovski de marea literatură și artă, ambele împărtășite atât de ilustrul regizor cât și
Costion Nicolescu. Parcurgând cartea cu sutele-i de citate(fără ca acestea să dea senzația că
sufocă și îngreunează textul), cu nenumăratele nume și date, cititorul are
sentimentul de confort și uimire bucuroasă să-l descopere și cunoască pe adevăratul Andrei Tarkovski, dar, mai ales, să fie inițiat în hermeneutica, în filosofia concepțiilor
și convingerilor personale care stau la baza filmelor sale. Acest fapt se datorează
iscusinței autorului de a înnoda o serie ,,de fire” și de a crea sinapse între
viața, filmele și cele ce s-au spus critic sau mărturisitor despre regizorul rus. Colectând într-o ,,bază de date” toată
informația importantă și semnificativă despre Tarkovski ca om de artă, plus diferitele mărturii, plus fragmentele decupate din jurnalul său, Costion Nicolescu
verifică, probează (teologic), plasează(
rânduiește)și ră-sădește toată informația în zona fertilă a marilor virtuți și daruri divine necesare mântuirii și sfințirii omului: credința, nădejdea și dragostea. Cu o sensibilă grijă iubitoare, cu o rafinată artă scriitoricească sintetizatoare, dar și cu ochiul agil al teologului (luciditatea
și discernământul dogmatic), autorul
călăuzește abil cititorul în universul tarkosvkian atât de deschis și
prielnic Tainei. Astfel că, odată citită cartea, rămâi cu bucuria
impresiei că te-ai afla în fața unei capodopere de Vermeer von Delft(recunoscut ca pictor poet al luminii), pentru lumina diafană
și subtila perfecție ce răzbate și străbate dintr-o
asemenea sinergică lucrare, prin corespondența și completarea axiologică(creștină)
dintre viața personală și opera acestui cineast de geniu. Cartea este și rămâne o pledoarie pentru regăsirea dimensiunii sacre a
lumii prin artă și filmografia marelui regizor rus, ca o invitație și-o reîntoarcere
la frumusețea tainică a Creației, tălmăcite cu iscusit meșteșug de Costion Nicolescu(cu simțul
bun și grija de a nu forța și ,,epuiza" prin decriptări hermeneutice ). Nu sunt evitate nici
aspectele simbolismelor confuze, eclectice, precum și necooncordanțele dintre gândirea lui Andrei Tarkovski și învățătura
Bisericii Creștine Răsăritene.
Cartea este
structurată pe trei capitole/piloni- oglinda celor cele trei daruri dumnezeiești și virtuți omenești-așa cum reies
chiar din titlu: credința, nădejdea și iubirea. Capitolul III ,,Iubirea”, cum
era de așteptat, este cel mai extins și cuprinde aproape două treimi din
carte. Iubirea ca virtute și dar dumnezeiesc,
considerată de Sfântul Apostol Pavel -un poet epistolar al iubirii- a fi cea mai edificatoare atât ,,umanizării” cât și îndumnezeirii
omului. Astfel că, între eros și agape, autorul numește și analizează toate tipurile, modurile și valențele creștinești
ale iubirii, atât la eroii din filme cât și cele manifestate în viața personală a lui Tarkovski. Nu fără
importanță este legătura pe care o constituie cele trei virtuți cardinale între
viața și opera regizorului, o corespondență
ce se reflectă ca într-o oglindă. Nu e neglijată nici definirea iubirii de patrie, o iubire-calvar, ca o
cruce grea purtată de Tarkovski până la
moarte, odată ce a fost forțat de către regimul ateu al vremii aflat la conducerea iubitei sale patrii să aleagă exilul.
În capitolul
,,Credința” se face referire la iconicitatea
artei tarkovskiene și se arată profunda legătură
a cineastului cu icoana ortodoxă bizantină, prezentă discret în toate filmele sale,
culminând cu filmul ,,Andrei Rubliov”, dedicat
integral marelui iconar rus și celebrei icoane Sfânta Treime zugrăvită de acesta. Icoana
are un rol misionar pentru regizor, este un factor de
recalibrare și echilibru pentru sufletul rătăcit al omenirii. Andrei Tarkovski
recunoaște în icoana bizantină un topos concomitent al întâlnirii omului cu Dumnezeu,
al înălțării omului spre Dumnezeu dar și al ,,venirii/coborârii” lui Dumnezeu ca
prezență circumscrisă în ființa, inima
și sufletul omului. (Îndrăznesc să spun că Andrei Tarkovski pledează pentru o reîntoarcere la icoană și pledează în filmele sale pentru regăsirea chipului iconic al lumii.) Mai mult, explică autorul, atât personajele din filme cât și curgerea timpului poartă în și cu sine o ,,amprentă bizantină”.
Oricine citește
această carte, indiferent de preocupările sale, chiar dacă nu are legătură prin natura profesiei
sau a zonei lui de interes cu lumea artei în general și cu arta
cinematografică în special, găsește în
ea ceva care să-i folosească, ori să-i aducă răspunsuri la întrebările de viață pe care
poate nici nu a conștientizat că este cazul să și le pună... Dincolo de acribia
culturală și acrivia teologică, este și rămâne o carte de suflet, caldă. Și acest fapt este
foarte important, grație credinței, nădejdii și iubirii de care dă dovadă autorul. (C. N.)
imagine din filmul ,,Călăuza”, Andrei Tarkovski
