Înger fără aripă

Trecerea. Pe ape, zilele.

Ca apele Stixului ce poartă luntrea lui Caron...

,,Omul nu are casă pe pămînt...”

Pentru Cristina P.

Ελένη Καραΐνδρου -The Weeping Meadow (Film by Theo Angelopoulos) :

Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923)

Născută la 9 decembrie 1923, a crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străinii, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti, Aspazia este ardeleancă prin adopţie şi studentă a Clujului universitar când a fost arestată. Era studenta preferată a lui Lucian Blaga. Performanţele intelectuale au fost brutal curmate de arestare.

Dintre amintirile copilăriei sale îşi aminteşte imaginea de apocalipsă a Bucovinei de Nord când au ajuns acolo comuniştii, identificaţi ca hoarde ale satanei:

„Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşti, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!” („Doamne, strigat-am!”, 2008, ediţia II, p.8)

Arestată în 1948 ca „şefă” de lot, va declara demnă la proces în ultimul cuvânt: „Nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine” (p.134). Va primi 10 ani închisoare, dar la 9 iulie 1958 când trebuia să fie eliberată de la Miercurea Ciuc, mai primeşte încă 4 ani de condamnare. Va trece prin închisorile de femei de la Miercurea Ciuc şi Mislea.

Părintele Arsenie Boca, duhovnicul ei, i-a spus de câteva ori în Joia Patimilor, înainte de a fi arestată: „Dumnezeu să-ţi ajute, copilă!” şi i-a dat cuvânt de învăţătură: „Cine caută să scadă la crucea sa, mai mult îşi adaugă!”. De altfel va consemna o minune petrecută cu părintele Arsenie pe când ea se afla deja în închisoare:

„Într-o noapte mi s-a părut că recunosc vocea tatălui meu. Îngrozită, am îngenunchiat pe betonul rece şi l-am rugat fierbinte pe Iisus să-mi mărească mie surghiunul dar să-l scutească pe tata. După ce m-am liniştit m-am gândit că, totuşi, nu poate să fie tata, nu avea nici un rost să-l aducă la Cluj. Şi poate că rugăciunea mea era trufaşă cerând să ispăşesc eu pentru el, poate că n-am făcut bine. Am adormit şi l-am visat pe părintele Arsenie. A fost singura dată când l-am visat, în toată viaţa mea. Era în biserică, în odăjdii albe, în faţa altarului. Avea chipul luminat de o lumină blândă care venea din cupolă, ca o cernere. Eram singură, la distanţă mare de altar şi eram înspăimântată. Părintele mi-a zâmbit încurajator şi mi-a spus:

„- Ai făcut bine! Aceasta mai trebuia să faci!”.

M-am trezit liniştită, împăcată în sine. Voi primi liniştită tot ce avea să fie. Aveam binecuvântarea părintelui meu duhovnic.” (id., p.78)

În închisoare s-a creat o adâncă şi frumoasă legătură între deţinute, o viaţă intens creştină în mijlocul suferinţei, transformând temniţa într-o veritabilă academie duhovnicească şi intelectuală. Memoriile şi le-a adunat în mai multe volume: „Strigat-am către Tine Doamne...” Ed. Axa, Botoşani 2004, reed. Ed. Platytera, 2008; „Adusu-mi-am aminte”, Ed. Rovimed Publishers, Roman, 2007.

De multe ori era încurajată de un glas tainic care-i vorbea în gând sau în inimă: „Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! În lucrarea ce se face în numele lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate”.

Aflată la izolator printre şobolani, în frig şi foame, are revelaţia unei minuni: „Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-l caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El… Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă”.

În acelaşi izolator cu şobolani, trăieşte iar o minune: „m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: „- Doamne! Nu mă lăsa!”. Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură. Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă”.

În închisoare s-a vindecat de TBC la plămânul stâng şi parţial la cel drept, prin minune dumnezeiască: „eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciuni şi ce vindecă Mântuitorul, vindecat rămâne”. Alt caz de vindecare este al doamnei Lilica, prin rugăciunile colegelor de celulă care s-au rugat continuu timp de 40 de zile pentru ea.

Mărturii despre o viată profund spiritualizată a sa mai găsim în alte locuri ale cărţilor. „Privind în trecutul nostru de veterane ale temniţelor comuniste constat că, încetul cu încetul, am reuşit să ne însuşim câte ceva din aceste minunate culori ale dragostei. Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut, dar până la urmă, am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea”.

O iubire şi o dragoste jertfitoare „te împlineşte şi te face desăvârşit”. Cu înţelegere şi cu o oarecare toleranţă îi tratează şi pe anchetatori sau gardieni, pe care îi vede ca pe nişte „roboti programaţi să-şi exercite regimul inuman, la care erau supuşi vechii politicieni români. Înarmaţi cu câteva clase de alfabetizare şi cu câteva lozinci proletare, de o intransigenţă absurdă, aceşti supraveghetori nu erau decât o parodie jalnică al gradului pe care îl purtau”. De altfel se înţelegea bine şi cu directoarea Diri de la Mislea, care de multe ori aprecia munca şi corectitudinea legionarelor deţinute în faţa altor colege invidioase pe el sau informatoare. Simpatia lui Diri a ajuns la urechile mai marilor tartori care o vor înlocui din această funcţie ca pedeapsă pentru umanismul acordat „banditelor” şi „duşmanelor clasei muncitoare”.

Bună înţelegere a aflat şi la unii gardieni buni la suflet, ba chiar la „Musolini”, gardianul rău de la Miercurea Ciuc, care scurta mereu minutele de plimbare. Mişcat că plăpânda fiinţă Aspazia va avea de executat încă 4 ani de temniţă (deci în total 14!), o lasă să se plimbe în voie pentru ultima oară: „Îngândurat, părea ostenit, observam pe chipul lui aspru ars de soare, o urmă de blândeţe. M-a lăsat în boii mei, iar eu m-aş fi învârtit în cerc o mie de ani cu paşi ce păreau a nu fi ai mei… I-am mulţumit frumos pentru plimbarea acordată. I-am mulţumit din inimă, merita. El care nu vorbea decât strict ceea ce îl obliga funcţia lui de miliţian, spre uimirea mea mi-a răspuns: „De la noi măcar atât, de la Dumnezeu mai mult”. Vocea lui, referirea lui la Dumnezeu, în condiţiile unui penitenciar ca cel de la Miercurea Ciuc, m-au înfiorat”.

Mai fermă şi neiertătoare în afirmaţii este Aspazia în cuvântul său la sfinţirea Crucii de laGherla, când a spus: „Un ocean de cuvinte nu ar fi de ajuns să spele de sânge şi de lacrimi această fiară cu ziduri mute şi reci, ce s-a hrănit cu oase şi cu trupuri sfârtecate”.

După 1990 este prezentă la toate comemorările închisorilor de la Miercurea Ciuc şi Mislea – mai ales la parastasele din 8 septembrie de la Mislea. Actualmente trăieşte la Roman.

Prin talentul său oratoric şi în scris, evocă mereu scene din trecutul de suferinţă şi portrete de luptători anticomunişti. Ea scrie astfel despre neînţelegerea jertfei lor de către cei laşi, mulţi şi cuminţi, dar şi îndemnul de a continua lupta lor şi a nu-i uita.

„Să ne rugăm pentru binemeritata odihnă a tuturor victimelor acestui iad, să nu-i uităm niciodată şi să ne trudim să le urmăm exemplul, căci şi acum parcurgem un deşert imens de uitare şi indiferenţă. Cei care sunt indiferenţi, denigratori şi impostori de tot felul, nu încetează să împroaşte cu insulte, multe din adevărurile sfinte pentru care şiruri nesfârşite de morţi stau temelie şi mărturisesc. Confuzia dintre adevăr şi minciună îşi întinde ceaţa groasă în aşa măsură încât tineretul debusolat nu mai ştie cine sunt victimele şi cine sunt călăii. Până la urmă cei care au suferit atât de mult, pentru adevăruri ce se doreau tăgăduite cu neruşinare şi nu s-au plâns niciodată pentru câte li s-au făcut, sunt făcuţi vinovaţi. Vinovaţi pentru ce? Vinovaţi că au existat şi şi-au permis să stea stavilă cu şira spinării neîncovoiată în faţa răului nimicitor de suflete.” (Mislea, 8 sept. 1997)

Fabian Seiche

Sfîntul Andrei Șaguna

Azi Biserica Ortodoxă Română a canonizat la Sibiu un mare om: Mitropolitul Andrei Șaguna al Ardealului.

foto: Ziarul Lumina

Icoana Sfîntului Andrei Șaguna

sursa foto: aici

Despre Mitropolitul Andrei Șaguna la

http://www.sfant.ro/sfinti-romani/mitropolitul-ardealului-andrei-saguna.html

Invitație

Update:

foto: Vali Balea

Miercuri 2 noiembrie 2011 va avea loc la Aula Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor din Cluj Napoca, str. Teodor Mihali, nr. 58-60, ora 18,30, o seară duhovnicească-întîlnire- cu Părintele ieroschimonah și teolog renumit Gabriel Bunge. Destăinui aici că Părintele G. Bunge, cu multă smerenie, din dragoste umilă, ne-a rugat să evităm să uzăm cuvîntul conferință.

Despre dînsul am mai scris pe acest blog și este autorul următoarelor cărți traduse în limba română:

Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau «Celălalt Paraclet»

Evagrie Ponticul. O introducere

Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor şi pâinea îngerilor

Akedia. Plictiseala şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii”

Practica rugăciunii personale după Tradiţia Sfinţilor Părinţi sau „Comoara în vase de lut”

Vă așteptăm!

afiș: arh. Ruxandra Berinde

25 octombrie 2011. Regele MIHAI I în Parlamentul României

Mulți ani Majestății Sale- Regele Mihai I de România!

• 
  
• DISCURSUL INTEGRAL
  

• "Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

  Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

  Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

  Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

  Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

  Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

• 

  Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

  Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.

  Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

  România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

  Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

  Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

• 

  Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

  Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

  Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

  În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

  Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

  Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

• Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.

• Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.

  Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.

  Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

  Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

  Aşa să ne ajute Dumnezeu!"

• sursa:Ziarul Gîndul

Bakhita

Un film despre impresionanta viață umilă dar plină de noblețe a unei sclave din Sudan, Bakhita,care a devenit ulterior sfîntă catolică africană.

o emoționantă scenă- descoperirea icoanei Maicii Domnului Hodighitria(Povățuitoarea):

,,ca o uitare continuă

nu caut. stau în propria-mi minte

ca o spirală îngheţată

ce nu mai caută nici susul nici josul

aparent nu s-a întâmplat nimic

cine să bănuiască auschwitz-ul meu

în care au murit milioane de drumuri

unele mai vii decât altele

merg cu tramvaiul. coapsele femeilor sunt ameţitoare.

Dumnezeul meu stă cu mine

mă însoţeşte ca o uitare continuă

Dumnezeul distanţelor mele

pe care-l ating uneori

deşi în mod cu totul şi cu totul ciudat

eu sunt aici El dincolo

El aici eu dincolo

trece sabia aceasta prin tine

Tu îmi spui: trece sabia aceasta prin tine, despică-te,

apoi gândeşte-te când ai băut ultima dată apa

aşa se ivesc pe lume, ca dintr-o stâncă,

interioarele îngerilor

chiar dacă privitorii vor crede că ai murit

că de două ori corpul tău a rămas în ţărână

tu să nu te temi şi mai ales să nu te întrebi

da

să nu te arunci în ochiurile închise ale întrebărilor

ci să rămâi pur şi simplu pe loc

aşa, ca neînţelegerea,

până când tot sângele se va izbăvi de tine

până când vei trage peste numele tău acea sfâşiere deplină

şi vei învăţa cu neînvăţaţii

primele cuvinte de piatră”

Nicolae Turcan ,,Poem”

Fără cuvinte

Greu se naște și se crește omul. Greu se mai face omul om. Greu se vindecă și se recuperează un om.

Ușor e să distrugi, să te reverși, să critici sau să să iei în derîdere, să disprețuiești, să batjocorești, să calci în picioare ce nu e al tău, să te prefaci -că nu știi și că nu vezi, că nu auzi, că nu te interesează, că nu te privește-.Ușor e să iei viața altuia.

Iată un exemplu (cine e sensibil să nu privească) care ar trebui să ne dea de gîndit și poate... și de simțit:

Preluare de la http://church-taxiarchon-kernitsas.blogspot.com/2011/10/blog-post_18.html.

Adelina Busuiocescu-Călin

Miercurea Ciuc

,,Cum, oare ne pierdusem credinţa?

Şi totuşi, cum oare am putut rezista atâtor cruzimi, atâtor lipsuri, atâtor ani, pentru unii mai puţini, pentru alţii mai mulţi, gândul meu îi cuprinde pe toţi care au urcat Drumul Golgotei, fără acel singur sprijin care ne mai rămăsese, credinţa? Ea ne-a fost toiagul sfinţit în urcuşul şi trecerea prin cele mai spinoase încercări, scriind cu vieţile, cu sângele, cu suferinţele, cu urmele lăsate, cel mai întunecat hrisov al istoriei noastre în care se aude permanent ţipătul cucuvelei.”

(,,Vai, celui întemniţat",Ed. Constant, Sibiu, 1999, p. 105)

,,Noi, cei scăpaţi din beznă, noi nu vrem răzbunare,

Pedeapsa cuvenită, pământu-ntreg n-o are.

De-aceea, Doamne, acum cu suflete zdrobite,

Stăm în genunchi la Tine cu rugi neţărmurite.

Pentru-o clipă, Doamne, din oameni fă-ne zei

Ca să-i putem ierta şi să uităm de ei. (de autoare??)”

(p.221)

Ion Brătescu-Voineşti termina nemuritoarea sa nuvelă „Niculăiţă minciună” astfel: „Iar lumea de două mii de ani tot s-a îndreptat. Că azi oamenii, dacă nu eşti la fel cu dânşii, nu te mai răstignesc ei cu cruzime, ci (…), te aduc fără multă răutate, ba poate chiar cu compătimire, să te răstigneşti singur… Şi tot e o îndreptare…”.(p.225)

Despre puterea credinţei, a rugăciunii:

[la Arad, Colonia de muncă]

,,Îţi trebuie mult curaj, multă stăpânire de sine, deoarece stările tale, slăbiciunile tale, frica fără margini, viaţa ta de după gratii scursă într-o celulă care-ţi pare un mormânt, neliniştile tale, coşmarurile înfricoşătoare te-ar putea îndemna fie la sinucidere, fie la fapte care te-ar apăsa fără milă toată viaţa, care viaţă ar fi tot o moarte. Pentru lupta pe care o duci tu cu tine ca să rămâi un om, nu mai mult, să nu cazi în ispitele promise, să te împaci cu destinul tău, să te împaci cu suferinţa ta oricare ar fi ea, ca să nu cauzezi nimănui nici cel mai mic rău, îţi trebuie să ai credinţă puternică în Dumnezeu şi o dragoste neţărmurită pentru El. în clipa în care spui cu sinceritate, cu convingere: Doamne, dacă e nevoie şi de sângele meu pentru înfăptuirile Tale necunoscute, să curgă şi el, din clipa aceea scapi de frică fiindcă ştii că Domnul nostru Iisus Hristos e lângă tine, pe Drumul Golgotei şi te lasă să-I atingi rana.”(p.122-123)

[la Gai, Colonia de muncă]

,,Numai ea, numai credinţa ţi-era reazemul suprem. Iisus venea lângă tine, te lăsa să-i pui mâna pe rană şi-I spuneai: Doamne, nevrednică sunt de mila Ta, Tu ai suferit mai mult şi ai suferit ca om. Şi El te lua de mâna îngheţată şi te ducea mai departe, prin spaţii necunoscute şi în timpul fără măsură.”(p.133-134)

[la Gai, Colonia de muncă]

,,E bine ca lumea să nu uite chinurile prin care au trecut sute de mii şi milioane de oameni, care nu s-au putut adapta la viclenia vulpii, ca să poată să se descurce într-un fel, ci mergând pe Drumul Golgotei u răbdat, au suferit, au murit, au ieşit schilozi dar şi-au rămas credincioşi lor înşişi. Eu cred că dacă un neam întreg ar fi trăit numai o zi în celulele Securităţii n-ar mai fi nici un ins care să se arate plictisit şi sătul de memoriile celor care au suferit în lanţuri şi nici sătul de „Memorialul durerii”.

,,A fost sau n-a fost tirania răului asemeni unui fenomen apocaliptic care a lovit atâtea popoare? Şi dacă a fost, e dureros şi trist să vezi că mai există oameni care să nu înţeleagă la ce tragedii a dus această bestială dezlănţuire a urii şi necredinţei, în care timp, aproape o jumătate de secol, s-a suferit şi s-a suferit cumplit pentru dăinuirea credinţei şi a neamului.

Cei care şi-au pierdut uşor echilibrul psihic, cei care au avut prea multe îndoieli cei care n-au avut încredere, răbdare, dar având toate acestea, dacă n-au avut credinţă şi accentuez acest lucru, s-au clătinat, au căzut, au dispărut. Cei cari însă şi-au pus nădejdea în Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au ştiut că El S-a răstignit şi pentru noi şi au suportat ani şi zeci de ani chinuri inumane.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţi Cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vă vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. (Matei 5,10-11)”(p.170-171)

[eliberată de la Oradea, Colonia de muncă]

,,Cu mare zbucium, cu mult chin fizic şi sufletesc, soţul meu [Ştefan Călin] a mai trăit patru ani şi jumătate [după eliberarea ei]. voia să mai trăiască, mă avea alături de el, i-aş fi dat din viaţa mea, din anii mei dacă s-ar fi putut numai să-l am lângă mine. Rănile trecutului nu se vindecaseră încă şi vine sfârşitul lui care mă lăsa singură şi fără apărare într-o lumea nepăsătoare, care nu putea sau nu voia să realizeze destinul tragic al neamului nostru şi nici suferinţele a milioane de oameni care trecuseră prin iadul comunist.”(p.185)

,,Vai celui întemniţat, care nu avea credinţă sau care-şi pierdea credinţa. Ce n-aş fi dat în întunericul şi liniştea ce mă înconjurau să văd licărirea unei candele. Ce n-aş fi dat acolo pentru un cuvânt salvator, pentru o mână care să te-ajute să treci puntea primejdiilor. Treceau anotimpuri după anotimpuri prin sufletul meu fără legătură cu datele calendaristice.

Vai celui întemniţat care se-ntreabă care este hotarul bunătăţii, hotarul iertării, hotarul încrederii, al culpabilităţii, al nevinovăţiei, al adevărului, al minciunii, al răutăţii, când toate se amestecă în aluatul ce se cheamă om.

Vai celui întemniţat al cărui suflet e mereu torturat de cutremurul nedreptăţii şi de setea de libertate.”(p.224)

Selecție texte- Fabian Seiche

Elena Ana Bumbac (1938-2005)

De profesie medic, arestată în 1948 alături de mama şi fratele ei, primeşte în 1956 o condamnare de 10 ani temniţă grea, pe care-i face la în sufocantele mine de plumb maramureşene, la Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, coloniile de muncă forţată şi Canal. Mai târziu va reveni ca medic în satul natal, fiind o icoană a bunătăţii, un medic desăvârşit, fără de arginţi. Pleacă la cele veşnice în toamna lui 2005 (27 nov).

Despre Canal, Aurel Ciurunga, ostatic al coloniilor, spune: „Istoria ce curge acum întoarsă/ Va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ Acest cumplit Danubiu care curge/ Pe trei guri apă şi pe-a patra sânge...”.

Fiică a preotului Ştefan şi a Mariei Bumbac, Elena s-a născut în 5 iulie 1938 la Constanţa. Aici urmează şcoala primară şi liceul. La vârsta de 10 ani – în mai 1948, în noaptea de 14/15 mai – va asista de pe prispa casei alături de frate şi de mamă, cum securiştii i-au răpit părintele. Era prima lovitură dată. În 1956 intra în primul an la Medicină. După doi ani, în septembrie 1958, va fi arestată odată cu mama şi fratele ei sub acuzaţia de „uneltire împotriva ordinii sociale a statului”, pentru care primeşte 10 ani temniţă grea. A trecut prin celule reci, cu ferestrele oblonite, cu ziduri înalte şi cu rânduri de sârmă ghimpată, cu prepeleacuri - adevărate redute medievale, lacome de durere şi chinuri, vegheate de ostaşi ai ţării, poate unii copiii sau fraţii celor osândiţi.

Acolo, tinerele camarade au urcat „panta munţilor de suferinţă, au îngenuncheat vremelnic în mlaştina deznădejdii, dar s-au ridicat mai dârz vărsând lacrimi de durere ale suferinţei demne, din dragoste pentru un crez nobil. În anul 1964, în urma decretului de graţiere emis de guvernul comunist la presiunile ONU, Elena, după 6 ani de coşmar în penitenciar, se reînscrie la Facultatea de Medicină, pe care o absolvă în 1970. Revine în oraşul natal ca medic, o perioadă la Spitalul CFR Port, iar apoi, până la pensionare, la Secţia Salvare a Spitalului Municipal Constanta. Da! La Salvare, acolo unde îi era menirea şi chemarea: să-şi salveze semenii pentru care a suferit mai mult decât pentru sine. Nu ne-a uitat nici pe noi, supravieţuitori ai gulagului românesc, strânşi în jurul filialei AFDPR Constanţa. În micul cabinet medical, ne-a tămăduit urmele rănilor rămase, după ce Moroianu Vasile, celălalt medic, s-a retras să-şi rostească rugăciunile în tihna de care nu a avut parte la Piteşti şi Gherla.

Elena-Ana Bumbac şi-a format caracterul cu deosebită trudă şi perseverenţă în lumea preceptelor în care au trăit părinţii, precepte pe care şi le-a însuşit şi respectat cu sfinţenia caracteristică credinţei ortodoxe. Despre doctoriţa noastră o las să vorbească pe sora mea,Lucreţia, întemniţată 10 ani, cu care Elena şi-a împărţit calvarul în perioada 1958-1962: „Elena Bumbac? Această doctoriţă călătoare prin anotimpurile acestor vremuri ciudate rămâne o fiinţă deosebită, în care bunătatea, modestia, perseverenţa, dăruirea şi mai ales dragostea pentru semenii ei conturează o personalitate aparte, în faţa căreia trebuie să te pleci” – aşa a încheiat sora, plecată şi ea dincolo cu doi ani înaintea Elenei, care a fost prezentă la durerea familiei mele”. (George Cuşa, fost deţinut politic)

(cf. Permanenţe, martie 2006)

Fabian Seiche

Foto: Corina Negreanu

A nu se înțelege greșit. Aceste flori fotografiate nu au rol decorativ în planul textual. Ci le închin simbolic, în fața suferințelor îndurate bărbătește, acestor femei care au avut parte de teroarea comunistă atît în închisori cît și în viața de zi cu zi. E singurul meu gest pe care pot să-l fac alături de o nevrednică rugăciune pentru pacea și odihna lor veșnică.Și cîte ca ele nu ne rămîn necunoscute nouă?

Maica Teodosia Laţcu (1917-1990)

Maica Teodosia, pe numele de mirean Zorica Laţcu, s-a născut la 17 martie 1917 în localitatea Mezotur din Ungaria, unde se aflau părinţii ei în timpul primului război mondial. Fiica unui avocat din Braşov, Zorica a absolvit cursurile primare şi liceale în acest oraş, iar facultatea de Litere la Cluj (1936-1940), secţia filologie clasică şi modernă, cu o licenţă în greacă, latină şi franceză. S-a remarcat prin strălucirea cu care şi-a terminat studiile cât şi ca o mare poetesă.

Începe din 1941 să publice poezii la revista Gândirea. Opera Zoricăi de o înaltă ţinută ortodoxă se înscrie în sfera gândirismului. În acelaşi an este numită preparator universitar la Institutul român de Lingvistică. În 1944 apare la Sibiu primul său volum de poezii, „Insula Albă”, urmat în 1947 de „Osana Luminii”, apărut la Cluj şi de „Poemele Iubirii”, Craiova, 1949. Până în primăvara anului 1948 a lucrat ca „preparator” la Muzeul Limbii Române, la dicţionarul Sextil Puşcariu. Apreciată ca o bună cunoscătoare a limbii elene, Zorica era foarte utilă pentru lucrările de la Muzeu. Vacanţa Sfintelor Paşti 1948 a petrecut-o la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la marele duhovnic Arsenie Boca. De aici a plecat la mănăstirea Vladimireşti pentru a îmbrăca haina monahală. Maica Teodosia s-a integrat în viaţa mănăstirii. A scris în continuare poezii şi a tradus cu deosebire texte teologice din limba greacă. Biblioteca Astra Sibiu ar deţine manuscrisele lăsate de poetă (a tradus din imnele şi cuvântările Sf. Simeon Noul Teolog ş.a.).

Maica Teodosia se ataşează în acest timp de maica Mihaela (Marieta Iordache), cu care va locui împreună în perioada anilor 60 în localitatea Gurguieşti. Prietenia dintre ele s-a legat de când făceau parte din Cetăţuile legionare.

A fost ataşată spiritual de mănăstirea Sâmbăta de Sus şi îndrumată spiritual de părintele Arsenie, căruia îi dedică ultimul volum de poezii, „Poemele iubirii”.

În 1955 are loc drama de la Vladimireşti când duhovnicul lor, ierom. Ioan Iovan, stareţa Veronica Gurău şi comitetul mănăstirii sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Urmează întemniţarea unui al doilea lot de maici format din conducerea interimară. Cele 300 de maici sunt alungate din mănăstire şi li se intentează procese pentru „port ilegal de uniformă”.

Nici maica Teodosia n-a fost scutită de închisoare. Datorită handicapului ei fizic, nici un tribunal n-ar fi putut să o condamne. Şi totuşi, tribunalul militar comunist a condamnat-o la 3 ani închisoare, apoi domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

În anii 1970-1990, Zorica va locui la Braşov, unde în afara poeziilor, va colabora cu pr. prof. Teodor Bodogae la traduceri din operele patristice, apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti” (PSB).

La 2 februarie 1990, stareţa Veronica obţine aprobare pentru reînfiinţarea mănăstirii. Se întoarce şi maica Teodosia. Dar la 8 august 1990, este chemată sus în cer.

În anul 1999 sunt reeditate volumele „Osana Luminii” şi „Insula albă”, într-o carte de poezii îngrijită de arhim. Teofil Părăian. În 2000 apare vol. „Poezii”, Bucureşti, cu un Cuvânt înainte de arhim. Teofil, care scrie: „Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva „de pe tărâmul celălalt”, din locul închis cu gard înalt, unde privim doar „printre uluci”. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu că au ajuns la noi prin cartea de faţă darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul”.

„Mărturisesc că n-am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire mistuitor. Iar prin darul harului, puterea ei de a iubi, se transforma în versul ei, se calma, era acel fluviu de iubire liniştit şi calm ce străbate necontenit lumea lui Dumnezeu. Poezia Zoricăi ne duce mereu, pe căi de frumuseţe inefabilă la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cum poţi să trăieşti din iubire şi pentru iubire, ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, aşa cum iubeşte Iisus. Cu ochii mereu fixaţi spre Acela care ne conduce spre Patria Cerească, Zorica ne face să pătrundem în misterul relaţiei cu Divinul, prin iubire.” (Aspazia Oţel Petrescu,Permanenţe, aprilie 2001)

„Era prin octombrie 1955. Mă aflam încă din ianuarie, singur, într-o celulă din subsolul Ministerului de Interne (devenit mai târziu sediul C.C. al Partidului Comunist, iar după 1991 găzduind Senatul României). Nu-mi mai doream decât moartea, pe care o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului, iar eu intrasem într-o semialienare, unde râsul se împletea cu plânsul. Această stare era alimentată şi de ameninţările de „sus”, de unde mi se promitea reeditarea acelei nopţi de groază…

La un moment dat am simţit un fior care îmi străbătea tot trupul, când am auzit cuvântul „Doamne”. M-am trezit pe loc făcându-mi cruce, automat, mâna mişcându-se ca provocată de un stimul de „reflex condiţionat”. Făcusem corp comun cu uşa, simţind inconştient că de dincolo de ea străbate un glas de înger de la care acum aud din nou cuvintele „Maica Domnului”. Zguduit, am sărit lângă uşă, auzind huruitul metalic al ei închizându-se. Tremuram! De ce? De frică? De ce? De noutatea glasului ceresc? Cred că de toate la un loc.

M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi. Ora era târzie. În timp ce gardianul era ocupat cu aşa-zisul „program” de scoaterea noastră la WC, am ciocănit uşor în perete, improvizând un alfabet „sui generis”, greoi, neştiind „morse”. Litera „a” - o bătaie, „b” - două şi aşa mai departe. Mi s-a răspuns. Tentativa mea era extrem de dificilă şi periculoasă în acelaşi timp, deoarece trebuia să fiu extrem de atent pentru a simţi fâşâitul papucilor de pâslă ai gardianului când se apropie de uşă. Am aflat că vecina mea se numeşte Teodosia şi că este călugăriţă la Mânăstirea Vladimireşti. Nu ştiam că mânăstirea a fost desfiinţată, o parte din maici fiind arestate împreună cu părintele Ioan Iovan, iar celelalte alungate din mânăstire. Ciocăniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, sunete coborâte din cer, simţind că numai de acolo îmi poate veni un licăr de speranţă.

În seara următoare am reluat tentativa mea „spunând” că mă aflu într-o situaţie disperată, din care nu mai am nici un fel de ieşire. În acea seară şi în cele care au urmat mi s-a transmis să mă rog, fiind întrebat ce rugăciuni ştiu.

Am reluat ciocănitul în perete, pe care îl întrerupsesem de câteva zile, şi iarăşi am fost întrebat dacă mă rog. Am răspuns că încerc dar nu reuşesc. „Hai să încercăm acum să ne rugăm împreună” a fost mesajul de dincolo de perete. Disperarea însă mă pătrunsese în fiecare fibră a trupului, făcând să vibreze sufletul torturat care părea a nu mai fi al meu… Am ciocănit disperat în perete: „Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!”…

Au trecut anii cu cele bune şi rele ale lor, iar după anul 1990 am aflat un lucru care m-a uluit. Maica Teodosia, care încercase atunci să mă lumineze şi ale cărei rugăciuni sunt sigur c-au fost ascultate de Cel de Sus şi m-au salvat, nu era alta decât poeta creştină Zorica Laţcu, formată în cadrul spiritual al revistei „Gândirea”, condusă de teologul şi poetul Nichifor Crainic”. (Traian Popescu,Permanenţe, iulie 2002)

Pomelnic

Pe toţi cei ce în veacuri au căzut luptând

Pentru biruinţa Crucii prea cinstite,

Cei ce în clipa morţii au avut în gând

Numele Treimii preablagoslovite,

Şi pe toţi aceia care au râvnit

Slava şi cununa mai presus de minte,

Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni,

În împărăţia slavei Tale sfinte.

Pe toţi mucenicii Neamului, eroi,

Luptători cu spada sau cu rugi sfinţite,

Toţi cei ce se roagă astăzi pentru noi

Şi ne scot în grabă tainic din ispite,

Şi pe toţi aceia care pentru neam

Au trăit în temniţi ca-n morminte,

Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni,

În împărăţia slavei Tale sfinte.

Pe tot neamul nostru evlavios şi sfânt,

Voievozi şi doamne, boieri, jupânese,

Toţi câţi dorm cu trupul în acest pământ,

În hotarul ţării noastre prea alese,

Pe părinţii noştri şi pe fraţii dragi

Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,

Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni,

În împărăţia slavei Tale sfinte.

Şi pe toţi aceia care neştiuţi

Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,

Cei ce încă astăzi zac necunoscuţi

Şi-n biserici nu au slujbe şi canoane,

Pe toţi sfinţii care numai Tu îi ştii,

Şi al căror nume numai Tu-l ţii minte,

Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni,

În împărăţia slavei Tale sfinte.

Roșu plăpînd(foto: Corina Negreanu)

Textul îi aparține lui Fabian Seiche.

Maica noastră Parascheva

Viața Sfinților se cade să o cercetăm pe cît ne stă în putință și să le cinstim cum se cuvine jertfa. Ei sunt evangheliile întrupate care ne dau acel impuls:,,Îndrăzniți, noi am biruit lumea!” . De rugăciunile lor și de milostivirea lui Dumnezeu atîrnă mersul lumii. Sfinții reprezintă garanția vieții veșnice de după moarte pentru întreaga lume. Și sunt contemporanii noștri fără graniță. Poetul creștin Novalis spunea:,,Pe marele ocean al necunoscutului, ei erau acei piloți experimentați sub oblăduirea cărora toate furtunile deveneau întîmplări de mică importanță și mulțumită cărora există siguranța că se va ajunge la țărmul lumii adevărate, veritabila noastră patrie”.

Odată, m-a stupefiat un teolog veritabil care mi-a spus: ,,Chiar credeți că mai poți să stai în fața tinerilor de azi cu povești despre viețile sfinților? Sunt basme. Și nu le mai crede nimeni.”

Și totuși, în fața unei astfel de rațiuni, cred cuvintelor Sf. Ap. Pavel:,,... Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”(I Cor. 27-29).

Zilele acestea este sărbătoare la Iași, Cuvioasa Maică Parascheva strînge la pieptul ei întregul popor român creștin-ortodox.

Mi-a plăcut cum este scris textul ce urmează, pentru că autorul lui, domnul Răzvan Codrescu, topește la începutul lui obiectivitatea relatării și se contemporaneizează cu viața sfintei. Scrie parcă ,,dinlăutrul” timpului, iar noi cititorii devenim astfel martori oculari și contemporani ai sfîntei noastre Maici, Cuvioasa Parascheva de la Iași.( C.N)

SFÎNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA –

OCROTITOAREA RĂSĂRITULUI

“Sfînta Parascheva nu-l întreabă pe cel care-i cere ajutorul dacă este de un neam sau altul, nici dacă este bărbat sau femeie, bogat sau sărac, mai puţin sau mai bine pregătit, sau altceva de acest fel. Îl întreabă dacă are credinţă în ajutorul care vine de la Dumnezeu şi dispoziţia de a-L lăuda pe Dăruitor, urmărind tot restul vieţii sale să împlinească poruncile Sfintei Evanghelii”.

(Patriarhul ecumenic Bartholomeu I)

Îngerul din pustie

Noaptea aceea părea să fie ca toate celelalte nopţi în care priveghease în rugă­ciune, de cînd bunul Dumnezeu îi îngăduise bucuria de a ajunge la Locurile Sfinte: o noapte adîncă şi răcoroasă, ca de început de lume, cu stelele atît de jos încît părea că le-ai fi putut culege din văzduh cu palma. Genunchii ei feciorelnici aproape că făcuseră urmă în piatră, dar nu simţea durere, nici osteneală, căci totul era înghiţit de bucuria prisositoare a Duhu­lui… Şi iată că, în toiul nopţii, un înger i-a stat dinainte, dezvăluindu-i voia Celui Prea­înalt: “Lasă pustiul şi întoarce-te în patria ta, unde vei da trupul tău pămîntului, iar sufle­tul tău se va duce în cer, la Mirele pe Care L-ai iubit mai presus de părinţi, de rude şi de toate bunurile lumii!”.

Neprihănita Parascheva* avea numai 25 de ani, dar cuvîntul îngerului n-a speriat-o, nici n-a întristat-o, ci i-a sporit bucuria nuntirii cu cerul. S-a întors ascultătoare în părţile Traciei, nu departe de satul ei natal, unde a mai petrecut doi ani în post şi rugăciune, lăsînd să se creadă că era o străină pripăşită prin partea locului. Avea 27 de ani cînd şi-a dat sufletul în mîinile Domnului, iar trupul i-a fost înmormîntat nu departe de mare.

Racla cu Sfintele Moaşte

Mireasma sfinţeniei
şi duhoarea păcatului

Anii au trecut şi amintirea “străinei” de odinioară se ştersese aproape cu totul din memoria oamenilor. Iată însă că marea a aruncat pe ţărmul acela nisipos trupul neînsufleţit al unui marinar. Zice-se că pe acolo se ostenea un călugăr stîlpnic, pe care duhoarea stîrvului adus de valuri l-a făcut să-i implore pe oamenii locului să vină şi să-l îngroape. Săpînd, ei au dat, cu oarecare mirare, de mormîntul Paraschevei, pe care însă nu l-au cercetat mai îndeaproape, ci au azvîrlit în el şi trupul greu mirositor al marinarului, grăbindu-se să astupe groapa la loc. După o vreme, cînd totul fusese dat demult uitării, un bărbat şi o femeie din satul apropiat, dreptcredincioşii Gheorghe şi Eftimia, au avut într-o noapte acelaşi vis minunat: însoţită de un alai de ostaşi luminoşi, li s-a arătat o tînără înveşmîn­ta­tă în straie albe şi aşezată pe un tron aurit. “De ce aţi nesocotit trupul Cuvioasei Para­scheva?”, a grăit unul dintre însoţitori. “Luaţi-l degrabă şi puneţi-l într-o raclă strălu­ci­toare, că Dumnezeu a slăvit-o în cer şi vrea să o mărească şi pe pămînt!”. Iar tînăra li s-a adresat ea însăşi, zicînd: “Luaţi repede moaştele mele de aici, că nu mai pot îndura miro­sul celui de lîngă mine!”. Şi le-a indicat întocmai locul cu pricina, de unde oamenii din sat au alergat chiar a doua zi să-i scoată moaştele, a căror bună-mireasmă a cuprins tot ţărmul şi ale căror minuni n-au mai încetat niciodată.

Cuvioasa Parascheva pictată de părintele Arsenie Boca

Drumul moaştelor

Moaştele Cuvioasei Parascheva a fost strămutate în secolul al XIII-lea la Tîrnovo, unde Imperiul româno-bulgar al Asăneştilor îşi avea capitala şi reşedinţa patriarhală. Spre sfîrşitul secolului al XIV-lea, spre a fi ferite de turci, au stat 5 ani la Vidin, în coasta Ţării Româneşti, după care au fost duse în Serbia, la Belgrad. În secolul al XVI-lea ajung la Constantinopol, unde au sălăşluit pe rînd în mai multe biserici (Panmakaristos, Vlaherne, Sf. Dumitru, Sf. Gheorghe – noul sediu al Patriarhiei Ecumenice, din Fanar). În Moldova, unde au rămas pînă azi, moaştele Cuvioasei Paraschiva au ajuns la anul 1641, datorită domnitorului Vasile Lupu, pe cînd Mitropolit al Moldovei era Varlaam (autorul vestitei Cazanii). Ele au fost aşezate cu mare fast la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, unde au rămas pînă la incendiul din noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888 (din care au ieşit neatinse, deşi a ars toată lemnăria sicriului şi chiar salteluţa de bumbac de sub ele!), de la începutul anu­lui 1889 fiind strămutate în noua Catedrală Mitropolitană. Moaştele Sfintei Cuvioase Paras­cheva (Sveta Petka, pentru slavi), ale cărei bejenii sînt înscrise pe harta de mai jos, repre­zintă o expresie tradiţională – bisericească, dar şi folclorizată (Sfînta Vineri) – a înfrăţirii neamurilor ortodoxe din spaţiul european al ve­chiu­lui Imperiu bizantin.

Sfînta care aduce ploaia

Din 1641 pînă azi, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva au părăsit Iaşii numai de două ori: în 1944 (cînd au fost duse sub escortă militară la Bucureşti şi au stat o vreme în Catedrala Patriarhală, unde se află şi moaştele Sfîntului Dimitrie Basarabov), şi în 1947, cînd, la cererea multor preoţi şi credincioşi, moaştele au fost scoase în cea mai lun­gă proce­siune religioasă care s-a desfăşurat vreodată pe pămîntul Moldovei (mai întîi pe aria judeţului Iaşi, în mai şi iunie, apoi de la un capăt la altul al Moldovei, în iulie şi au­gust), cu nădejdea – împlinită – că Sfînta se va îndura de poporul credincios şi va pune capăt celei mai cumplite secete abătute peste ţară. Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist (pe atunci arhimandrit şi întîiul dintre slujitorii Catedralei ieşene) îşi amintea: “Am tră­it, după necazurile războiului şi cotropirea ţării de către forţele necredinţei sovietice, anii de secetă cumplită 1946-47… În luna mai 1947, am fost rînduit să însoţesc Sfintele Moaş­te şi să conduc această procesiune de cerere a îndurării lui Dumnezeu, prin oraşele şi satele Moldovei… Am văzut aievea, iubiţi fraţi şi surori, minunile săvîrşite de Cuvi­oa­sa Parasche­va la rugăciunile întregului popor dreptcredincios… În urma acestor rugăciuni stă­ruitoare, făcute cu lacrimi de nădejde, vedeam cum, din senin, se adunau norii şi apoi ploaia îndestula pămîntul însetat după atîta secetă… În această revărsare de evlavie creştină, pelerinajul a continuat peste două luni, în ciuda prezenţei trupelor sovietice”.

Iaşi: procesiune cu moaştele Cuvioasei

Pelerinaje şi minuni
de fiecare an

Tradiţia pelerinajelor la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva (căreia evlavia populară îi spune demult “Maica noastră”, apelativ de care numai Maica Domnului se mai bucură), mai cu seamă de ziua cin­stirii ei (14 octombrie), datează încă din secolul al XVII-lea. Ele au luat amploare după de­cem­brie 1989, pe fondul noii libertăţi religioase din spaţiul public, angajînd şi din ce în ce mai mulţi tineri, într-o revărsare de evlavie care dă măsura renaşterii duhovniceşti de după lungile decenii de ateism comunist. În ju­rul aces­tui eveniment spiritual, ce adună anual sute de mii de credincioşi, s-au grupat, timp de mai multe zile, înainte şi după 14 octombrie, “Sărbătorile Iaşilor” (ansamblu anual de manifestări cultural-religioase). Mitropolia şi Primăria distribuie gratuit, pentru mii de pelerini (dintre care unii aşteaptă şi 15-20 de ore pentru a le veni rîndul să se închine şi să sărute Sfintele Moaşte), iconiţe, broşuri religioase, dar şi pachete cu ali­men­te. Multe familii din oraş invită acasă pelerini necunoscuţi, pentru odihnă şi masă, refă­cînd o emoţio­nantă comuniune fraternă în duhul Cuvioasei Parascheva, model mile­nar al milosteniei creştine. Pe drept cuvînt, în anul jubiliar 2000, declarat An Inter­naţional de Pelerinaj pe tot cuprinsul lumii creştine, municipiul Iaşi a fost inclus în rîndul celor 5 oraşe internaţionale de pelerinaj din Europa (alături de Thessalonik-Grecia, Trond­heim-Norvegia, Edin­burgh-Marea Britanie şi Praga-Cehia), prilej cu care au şi fost aduse la Iaşi moaştele Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, după ce anterior fuseseră aduse cele ale Sfîntului Apostol Andrei, Ocrotitorul României (1996). Sfînta Cuvioasă Parascheva a făcut din Iaşi, mai mult decît orice factor laic, o cetate europeană şi ecumenică(în sensul apostolic şi patristic al cuvîntului), spre slava lui Dumnezeu “Cel preamărit în Sfinţii Săi”.

Răzvan CODRESCU

* Numele, specific creş­tin, are origine grecească: Paraskeué, „pre­gătire”, dar şi [ziua de] „vineri” (ziua de dinaintea Sabatului), de unde denumirea populară de Sfînta Vineri, atribuită nu doar sfintei propriu-zise, ci şi unui personaj feminin fantastic, familiar basmelor şi legendelor noastre folclorice, ce pare mai degrabă ima­gi­nea încreştinată a unei vechi zeităţi păgîne (ca şi personificarea altor zile ale săptămînii, mai cu seamă Sfînta Miercuri şi Sfînta Duminică). Forma Parascheva – preferată de Biserica Ortodoxă – e una grecizantă, la noi formele tradiţionale ale numelui respectiv fiind Paraschiva (diminutive:Chiva, Chivuţa) şi Paraschiv (dimi­nutive: Chivu, Chivuţ), azi mai puţin frecvente ca nume de botez, dar stînd la baza a numeroase nume de familie (Paraschivescu, Paraschivaş,Aparaschivei, Chivu,Chivulescu etc.).

Iaşi: pelerini la Sfînta Cuvioasă Parascheva

sursa: http://razvan-codrescu.blogspot.com/

Pentru că se fac multe confuzii, c

u ajutorul unei bune prietene Cosmina Tămaș traducătoare și cercetătoare de Sinaxare, am găsit 6 sfinte cu numele Parascheva pe care Biserica Ortodoxă de pretutindeni le cinstește:

20 martie - Sf. Mcă. Parascheva, împreună cu alţi mucenici, martirizaţi în vremea lui Nero la Roma (sec. I)

26 iulie - Sf. Mcă. Parascheva din Roma, ucisă în vremea lui Antonin (sec. II)

22 sept. - Sf. Parascheva, nebună-pentru-Hristos, cunoscută și ca "Paşa din Sarov"; 1915

14 oct. - Sf. Cuvioasă Parascheva din Tracia/ de la Iași (1050)

28 oct. - Dreapta fecioară Parascheva din Pirimin, lîngă Arhanghelsk (sec. XVI)

22 nov. - Sf. Nouă Mucenică Parascheva, mărturistoare din Rusia (1952)

Surse Sinaxare:

SAINT HERMAN CALENDAR 2010, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California.

CALENDAR CATEHETIC LĂRGIT, 2010, Editura Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, Roma.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrid vol. 1., pag. 338, Ed. Cartea Ortodoxă și Ed. Egumenița, 2005; - pomenirea Sf. Mcă. Parascheva, împreună-pătimitoare cu Sf. Fotini, femeia Samarineanca - 20 martie

Resurse online:

http://www.doxologia.ro/imagine/moastele-sfintei-mucenite-paraschevi

http://www.forum-orthodoxe.com/~forum/viewtopic.php?f=5&t=1062 - mărturisitoarea Parascheva din Rusia- 1952

http://www.forum-orthodoxe.com/~forum/viewtopic.php?f=5&t=945 - Parascheva/Paşa din Sarov, cea nebună-întru-Hristos

http://www.forum-orthodoxe.com/~forum/viewtopic.php?f=5&t=769 - Sf. Paraschevi, ocrotitoarea orbilor, cu sfinte moaște în Grecia

http://www.crestinortodox.ro/sfinti/artemie-verkola-sfantul-trasnit-fulger-124963.html - despre Sf. Parscheva făcătoare de minuni, din Pirimin, pe malul rîului Pinega, lîngă Ahanghelsk şi sora Sf Artemie