De profesie medic, arestată în 1948 alături de mama şi fratele ei, primeşte în 1956 o condamnare de 10 ani temniţă grea, pe care-i face la în sufocantele mine de plumb maramureşene, la Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, coloniile de muncă forţată şi Canal. Mai târziu va reveni ca medic în satul natal, fiind o icoană a bunătăţii, un medic desăvârşit, fără de arginţi. Pleacă la cele veşnice în toamna lui 2005 (27 nov).
Despre Canal, Aurel Ciurunga, ostatic al coloniilor, spune: „Istoria ce curge acum întoarsă/ Va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ Acest cumplit Danubiu care curge/ Pe trei guri apă şi pe-a patra sânge...”.
Fiică a preotului Ştefan şi a Mariei Bumbac, Elena s-a născut în 5 iulie 1938 la Constanţa. Aici urmează şcoala primară şi liceul. La vârsta de 10 ani – în mai 1948, în noaptea de 14/15 mai – va asista de pe prispa casei alături de frate şi de mamă, cum securiştii i-au răpit părintele. Era prima lovitură dată. În 1956 intra în primul an la Medicină. După doi ani, în septembrie 1958, va fi arestată odată cu mama şi fratele ei sub acuzaţia de „uneltire împotriva ordinii sociale a statului”, pentru care primeşte 10 ani temniţă grea. A trecut prin celule reci, cu ferestrele oblonite, cu ziduri înalte şi cu rânduri de sârmă ghimpată, cu prepeleacuri - adevărate redute medievale, lacome de durere şi chinuri, vegheate de ostaşi ai ţării, poate unii copiii sau fraţii celor osândiţi.
Acolo, tinerele camarade au urcat „panta munţilor de suferinţă, au îngenuncheat vremelnic în mlaştina deznădejdii, dar s-au ridicat mai dârz vărsând lacrimi de durere ale suferinţei demne, din dragoste pentru un crez nobil. În anul 1964, în urma decretului de graţiere emis de guvernul comunist la presiunile ONU, Elena, după 6 ani de coşmar în penitenciar, se reînscrie la Facultatea de Medicină, pe care o absolvă în 1970. Revine în oraşul natal ca medic, o perioadă la Spitalul CFR Port, iar apoi, până la pensionare, la Secţia Salvare a Spitalului Municipal Constanta. Da! La Salvare, acolo unde îi era menirea şi chemarea: să-şi salveze semenii pentru care a suferit mai mult decât pentru sine. Nu ne-a uitat nici pe noi, supravieţuitori ai gulagului românesc, strânşi în jurul filialei AFDPR Constanţa. În micul cabinet medical, ne-a tămăduit urmele rănilor rămase, după ce Moroianu Vasile, celălalt medic, s-a retras să-şi rostească rugăciunile în tihna de care nu a avut parte la Piteşti şi Gherla.
Elena-Ana Bumbac şi-a format caracterul cu deosebită trudă şi perseverenţă în lumea preceptelor în care au trăit părinţii, precepte pe care şi le-a însuşit şi respectat cu sfinţenia caracteristică credinţei ortodoxe. Despre doctoriţa noastră o las să vorbească pe sora mea,Lucreţia, întemniţată 10 ani, cu care Elena şi-a împărţit calvarul în perioada 1958-1962: „Elena Bumbac? Această doctoriţă călătoare prin anotimpurile acestor vremuri ciudate rămâne o fiinţă deosebită, în care bunătatea, modestia, perseverenţa, dăruirea şi mai ales dragostea pentru semenii ei conturează o personalitate aparte, în faţa căreia trebuie să te pleci” – aşa a încheiat sora, plecată şi ea dincolo cu doi ani înaintea Elenei, care a fost prezentă la durerea familiei mele”. (George Cuşa, fost deţinut politic)
(cf. Permanenţe, martie 2006)
Fabian Seiche
A nu se înțelege greșit. Aceste flori fotografiate nu au rol decorativ în planul textual. Ci le închin simbolic, în fața suferințelor îndurate bărbătește, acestor femei care au avut parte de teroarea comunistă atît în închisori cît și în viața de zi cu zi. E singurul meu gest pe care pot să-l fac alături de o nevrednică rugăciune pentru pacea și odihna lor veșnică.Și cîte ca ele nu ne rămîn necunoscute nouă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.