Δόξα τα λεφτά έχουμε Θεό-Slavă lui Dumnezeu, avem bani

De luat aminte la ce ne este de folos și ce se cade să ne dorim cu adevărat, în vremurile acestea cînd banii sunt mai importanți decît sufletele oamenilor și ,,valoarea” lor înlocuiește valoarea supremă a vieții:

Sunt cuvintele scrise pe un perete în Omonia, în centrul Atenei. Faptul că n-avem bani este evident; mai mult decât atât suntem datori până peste cap. Însă are importanţă şi dacă avem Dumnezeu. Ne-a uitat şi Acesta din moment ce noi, cei dintâi, L-am aruncat la cele nefolositoare sau, în cel mai bun caz L-am transformat în moralism lipsit de inteligenţă, ideologie, naţionalism, putere, episcopocraţie, sperietoare, dar şi azil psihologic. Dumnezeu, redus la acestea, oglindeşte pur şi simplu Ego-ul personal şi colectiv. Pentru a folosi un limbaj psihologic, este vorba de „proiecţia” propriului sine în celălalt, iar în cazul nostru într-o idee a unui anume Dumnezeu inexistent. Dumnezeu este astfel propriul nostru idol, adică nevoia de a fi protejaţi psihologic contra nesiguranţelor noastre în privinţa a ceva sau, în cele din urmă, L-am redus la cineva de dincolo care ne sprijină în fiecare clipă şi este obligat să ne mai facă şi câte o minune, ceva magic, iar în cele din urmă să ne îndreptăţească. Acest Dumnezeu nu există.

Dumnezeu există, desigur, ne iubeşte şi ne dăruieşte dar „nu ne bagă în traistă”. Un astfel de Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu, ci „duhul” din poveştile cu Aladin şi Ali Baba. Şi, din fericire, Dumnezeu nu face ceea ce dorim noi. Pe scurt, dumnezeul nostru a fost cantitatea, furtul din bunul public, oportunismul profitor, aranjatura, şmecheria, „s-a făcut”, „cine eşti tu, mă? Tu ştii cine sunt eu?”, „o s-o facem” şi alte expresii de felul acesta. Acest dumnezeu a murit şi, din fericire, nu mai este vorba să învie. Acesta a fost dumnezeul euro-ului şi a murit pentru noi, sau ne chinuieşte ca un mizantrop sau asasin. Acest dumnezeu a fost o expresie demonică a materialismului sau neobarbariei noastre.

Din moment ce am pierdut banii şi am aruncat acest dumnezeu idol, nu cumva Îl aflăm pe adevăratul Dumnezeu? Dar adevăratul Dumnezeu nu ascultă. Şi nu doar nu ascultă, ci, aşa cum spune un înţelept, are un obicei prost: „aruncă la coş”. Dumnezeu n-a asurzit, cu siguranţă, ci noi am căutat unde nu trebuia şi cu o minte şi o raţiune stricate. Dumnezeu nu este în cer, nici doar în vreo biserică sau icoană. Bine, Dumnezeu este prezent pretutindeni, însă cel mai mult este în sufletele noastre. În interiorul nostru trebuie să căutăm şi să renunţăm la orbirea noastră. Şi cum Îi vom vorbi? A spus-o Hristos şi o spune şi Isaia: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Adică nu cumva să faci rugăciuni şi promisiuni şi milostenii fariseice. Dacă nu-l simţi pe aproapele tău ca pe un frate, toate sunt deşarte. Dumnezeu nu există, cel puţin aşa cum credem noi. Dumnezeu este mai presus de înţelesul de Dumnezeu, mai presus de orice , mai presus de necunoscut, de gânduri, cuvinte, simţuri, reguli, coduri şi imagini. De fapt nici în inima noastră nu este, dar inima noastră este locul în care Îl putem întâlni dacă ne bazăm în mod desăvârşit pe Iubirea Sa. Cum? Aruncare în gol.

Trebuie să aruncăm banii. Nu să murim de foame, ci să aruncăm cugetul lăcomiei, al comodităţii, îmbogăţirii, să renunţăm la bani ca valoare în sine. Avem nevoie de bani, dar nu de strângerea economistă a bogăţiei. Dar noi abia o scoatem la capăt. Dacă vrem să avem o casă frumoasă, o maşină frumoasă, vacanţe etc., atunci da, suntem săraci. Sunt şi multe situaţii de sărăcie adevărată, şomaj, lipsuri. Însă cei mai mulţi nu murim de foame. Putem trăi şi cu mai puţin. Putem şi să-i ajutăm pe cei care nu au. Cine ar accepta să i se micşoreze salariul pentru a nu exista şomaj? Vom renunţa la vacanţe, vom trăi în chirie, vom mânca numai acasă, ne vom resemna cu un automobil mai ieftin şi ne vom coase hainele. Şi ce? Ne va pica faţa? Îmi amintesc că în copilărie purtam hainele fratelui mai mare, nu exista telefon, nici televizor şi maşină de spălat, spălam în covată, ne încălzeam cu o sobă de lemne şi ne jucam toată vara pe maidane iar nu la mare. Am păţit ceva? Dimpotrivă, ne-am copt pentru viaţă şi nu mâncăm banii cuiva. Cei mai în vârstă au trăit în vremea războiului. Azi nu suntem deprinşi cu greutăţile şi cârtim în mod mizer împotriva unuia sau altuia, împotriva statului şi străinilor, sioniştilor, americanilor. Aceştia îşi fac treaba. N-am ştiut cu cine ne-am încurcat?

Slavă Domnului că n-avem bani, ne-am uşurat de povară şi am înţeles ce are valoare. N-are valoare dumnezeul nostru, aşa cum Îl reduceam atunci şi nici un dumnezeu magic care să ne ia de mână. Dumnezeu vrea să înţelegi unde te doare şi să te mobilizezi. S-a lăsat o mare somnolenţă asupra Eladei. Dacă vrei să biruieşti un funcţionar, oferă-i daruri. Toate marile imperii au căzut în felul acesta: şi Roma şi Bizanţul şi arabii şi otomanii. Aşa am păţit şi noi.

Aşadar, lucruri simple: Libertate, adică să depărtăm de la noi orice tiranie interioară, pofte, dorinţe, mânie, nesiguranţă. Să şi postim puţin, să avem şi puţin autocontrol, cumpătare, răbdare şi înţelegere şi solidaritate cu semenii. De ce nu este deschis un fond de solidaritate în fiecare oraş? Şi, în cele din urmă, să gândim pozitiv şi să nu ne abatem de la scopul nostru. Rugăciunea. Aşa vorbim cu Dumnezeu. Să şi ajutăm după puteri. Dacă suntem curaţi şi dacă oprim puţin manifestarea prostiei şi a bădărăniei semenului, atunci Dumnezeu este cu noi şi în noi, şi toate se vor schimba încetul cu încetul.

Criza actuală este de la Dumnezeu. Nu i se datorează lui Dumnezeu şi Acesta nici nu poate face ceva rău. Dar pentru că este Dumnezeu, ar putea face ceva ca s-o ducem bine. Da, şi să devenim animale. Deoarece ne iubeşte, şi nu putem concepe că ar fi altfel, a îngăduit să suferim şi să vedem ce merită cu adevărat. Aceasta este firea umană. Oricât ai spune cuiva ceva de la sine înţeles ca fiind corect, dacă nu trăieşte el însuşi, nu înţelege nimic. Dumnezeu este gelos. Nu suportă să-l înşelăm cu mentalitatea noastră de a agonisi bani. Banul nu este pedeapsă, ci ajutor. Nu cumva i-am deviat rostul? Odinioară o duceam foarte bine în iubire şi solidaritate. Vecinătatea era plină de viaţă şi copii. Toţi formau parcă o familie. Iar finalul de la Wembley era urmărit de toţi în vecini, la aparatul TV alb-negru al vrednicului de pomenire Paraschiv. Binecuvântate zile! Acum nu mai îndrăznim să facem un pas fără mobil şi televizor. În fine, ia-o altfel, nene. Libertatea.

Trad. Pr. Florin Cătălin Ghiț

sursa:http://vatopaidi.wordpress.com