Maica Domnului Orantă, Mănăstirea Grigoriu, Sf. Munte Athos
Există o tendință (actuală) tot mai accentuată în ceea ce privește cultul icoanelor-odoare sfinte ale Bisericii Ortodoxe și ale creștinilor dreptmăritori- aceea de a amplifica cantitativ, într-o manieră deviantă sau printr-o evlavie deturnată prezenta lor fie în viața eclesială, fie cea personală, de zi cu zi a omului de rînd. Acest fapt realmente ar trebui să ne pună pe gînduri în ceea ce privește dreapta noastră credință precum și felul în care dogmatic ne cunoaștem/trăim Ortodoxia.
Noi, creștinii ortodocși, avem icoane, iar primul lucru care se cade să-l facem în ceea ce privește raportarea noastră la ele, este acela de a le cinsti. Că icoana trebuie cinstită, este un adevăr descoperit de Dumnezeu, adică o dogmă stabilită prin hotărîrea Sinodului Ecumenic VII(anul 787 d. H.) la Niceea*. Ele nu sunt obiecte de admirație sau adorație și nu au un rol pur estetic, de înfrumusețare a spațiului eclesial. Nici nu le putem limita doar la acel scop catehetic de Biblie în imagini pentru analfabeți. E o întreagă teologie aici, greu de rezumat în cîteva rînduri. Faptul că trebuie cinstite presupune a purta și a avea o grijă maximă asupra modului cum o facem. Un permanent act de trezvie creștinească.
Chiar dacă presupune un suport material (lemn sau zid), o reprezentate a chipurilor sfinte prin mijloace materiale cu concursul și măiestria artistică a iconarului, icoana este o taină, un loc fizic al prezenței mistice a sfinților redați, văzutul ce ne comunică, ce ne face vizibil parte din ceea ce este nevăzutul. Sau metaforic, este fereastra prin care privim spre cele cerești, locul în care se poate naște dialogul nostru contemplativ cu sfinții, cu Maica Domnului, cu Iisus Hristos sau Sfînta Treime. Deci, rolul liturgic-contemplativ al icoanei este prioritar și de aceea atunci cînd cel catehetic sau cel decorativ-estetic este pus în față, trece pe primul plan, riscăm să ne raportăm greșit, deformat la propria noastră credință.
Icoana se cinstește prin așezare undeva la nivelul ochiului și trebuie avut grijă unde anume se așează. Se sărută și ne închinăm prototipului reprezentat în ea. Aprindem candela în fața ei și se poate tămîia. La loc curat, mai puțin pe un tapet ,,obraznic” sau lîngă alte imagini vicioase. Pentru cei mai mulți dintre noi în deprinderea cu cele ale credinței există tendința de a uza cu exces de zel de imaginile sfinte, care, de cele mai multe ori duc fie spre împrăștierea minții în rugăciune, fie a ,,înduhovnicii” obiectelor, a pecetluirii oricărui obiect de uz comun,banal, uneori trivial, și practica aceasta este vicioasă. Este eronată pentru că minimalizează dacă nu chiar anulează rostul și rolul icoanei în viața creștinului ortodox. Abuzul sau familiaritatea desacralizantă, care suprimă taina icoanei nu face altceva decît să ne mortifice simțul autentic pentru sfințenie, să ne obișnuim/obrăznicim cu cele sfinte sub masca unei bune și pioase credințe. Ne mai dezvăluie o altă boală sufletească: transformarea credinței într-o frică superstițioasă. Adică, golul și răceala lăuntrică se încearcă a fi acoperite cu explozia exterioară de icoane. Exemplul concludent este acela că dacă un om iubește pe cineva, e destul să poarte chipul persoanei iubite la piept, în dreptul inimii, sau să-l așeze ca tablou/fotografie într-un loc anume(de cinste) ales. Dacă însă chipul celui iubit apare peste tot, obsedant, de la faianța din baie, cănile de băut apă, perdele, magneți de frigider, brățări, pe tricouri, oriunde altundeva unde ne poate duce fantezia- e clar că e vorba cel puțin de nesinceritate/nesiguranță de sine, falsitate, chiar idolatrie. O raportare obositoare, patologică la persoana ,, iubită”. De un asemenea om, cel iubit, se ferește.
E înfiorător să vezi cum icoana se utilizează, fără discernămînt, ca ,,decorațiune” pe diverse obiecte de plastic(of, acest material lipsit de orice organicitate și tot mai frecvent în spațiul eclesial), pe brelocuri mai degrabă pe post de amulete, cutii de chibrituri sau alte obiecte perisabile de folosință banală, de scurtă durată, după care pot foarte ușor să ajungă la coșul de gunoi; pe farfurii, pe odorizante de mașini sau de încăperi, pe vaze de flori unde de cele mai multe ori descompunerea tulpinii și-a frunzelor florilor transformă apa într-un lichid rău mirositor, dezgustător, așezate nu de rareori chiar la nivelul picioarelor, ai pantofilor noștri, în biserică sau cimitire. Trist este că de cele mai multe ori pangarele mănăstirilor sunt cele care proliferează asemenea deturnări în cultul cinstirii icoanelor. E discutabilă însăși prezența icoanei pe coperta unei cărți, care poate fi trîntită pe o podea la capul unui pat, purtată sau așezată în alte locuri mai puțin agreabile.
Și atunci mă întreb, cu toată dorința noastră de ne înduhovnici și înnobila spațiul și viața prin/cu imagini sfinte, de-a ne manifesta exterior evlavia, oare chiar avem dreaptă măsură și bună așezare în fața și față de icoana lui Hristos? Oare chiar o cinstim pe Maica Domnului atunci cînd îi folosim icoana ca ornament pe o vază de flori(căci e foarte greu să te închini la asemenea obiecte) aflată chiar și într-un Sfînt Altar?
Corina Negreanu
Aveti dreptate!
RăspundețiȘtergereCat adevar! Si ce potrivit acest comentariu in ajunul Duminicii Ortodoxiei!
RăspundețiȘtergereUn semn(al) si un indemn catre o (auto)analiza a vietii noastre si din perspectiva estetica. Nu mi se pare putin lucru, cu atat mai mult cu cat aceasta situare nu e atat de departe fata de etica!
Intr-adevar, mi se pare ca traim tot mai mult intr-un ortodoxism kitch si triumfalist. Intalnim retorici paguboase ("ce prosti sunt catolicii sau protestantii ca n-au icoane!", "sa ne facem biserica mai mare decat a celorlalti!", si cate altele) care nu duc nicaieri. Ne ducem masinile noi la "sfestanie" in curtile manastirilor, dupa care serbam evenimentul la un "mic s'o bere" la marginea padurii. Ne inarmam la incheietura cu o salba de mici "iconite" de plastic insirate pe un elastic, dupa care, cu aceeasi mana cumparam la birtul din sat alcoolul care ne ia mintile si care ne face apoi sa ne batem copiii si nevestele. Sau, mai rau, ne facem tantosi biserica mare din BCA si placata cu gresie lucitoare (astfel incat din departare un neavizat nu o poate deosebi de o hala oarecare) si ne lasam in uitare si descompunere bijuteriile (mici, e drept) din lemn in care s-au intalnit cu Hristos parintii, mosii si stramosii nostri. Daca ne uitam cu onestitate in oglinda, aceasta vedem!
Pe de alta parte, nu stiu cum sa ma raportez la problema "mediului" de reprezentare a imaginii sau a gestului prin care transcende Divinul. Personal am preferinte estetice, pe care, poate, uneori le exprim prea ferm: apreciez oricand cu mult mai mult o icoana pictata, pe lemn sau sticla, unei litogafii (considerand ca prin actul de credinta, prin efortul si jertfa creatoare a mesterului, Persoana reprezentata este "mai" prezenta); aleg oricand icoana in detrimentul unei statui; nu mi-as pune niciodata la chei un breloc cu Maica Domnului si altele asemenatoare. Personal am si atitudini care dezaproba caderea credintei spre supersitie: nu cred ca un abtibild cu anagrama numelui lui Iisus, subtil plasat pe capota masinii ma va feri de un posibil accident; nu cred ca daca beau o gura de agheazma voi lua o nota mai buna la examenul din acea zi.
Si totusi ... in ciuda parerilor mele, cred ca totul se rezuma la autenticitatea trairii pe care le avem fiecare dintre noi atunci cand suntem fata catre fata cu Epifania. Doar formalismul si, pana la urma, ne-sinceritatea poate transforma in derizoriu o reprezentare a Dumnezeirii. Pana la urma si icoana pe lemn sau sticla, si mozaicul, si statuia, dar si litografia si brelocul, in ochii si inima celui cu adevarat credincios reprezinta acelasi lucru: modul de manifestare in veac al aceleasi Dumnezeiri, "adaptata" insa unui alt tipar cultural. Tot asa cum, aceleasi obiecte expuse intr-un spatiu sterp de credinta, nu reprezinta decat obiecte...
Iarta-mi te rog prea lungul comentariu, insa mi-a placut si m-a inspirat prea mult postarea ta....