luni, 30 decembrie 2013

O frumoasă prietenie(II)



 O prietenie fraternă  profund iubitoare între  Sf. Benedict de Nursia și Scolastica

Cunoaștem din scrierile hagiografice multe legături de prietenie adevărată, sinceră și plăcută lui Dumnezeu dintre sfinte și sfinți. Prietenii frumoase și pilduitoare de care suntem convinși că au continuat desăvârșindu-se Dincolo, în veșnicie.Nu le enumăr aici...poate altădată.
 Există un episod de o frumusețe rarisimă în acest sens, în care, iubirea revărsată din vuietul Duhului Sfânt acoperă și depășește litera legii  și împlinește  orice rânduială din viață.
Se  știe despre Sfântul Benedict de Nursia că avea o soră ce se numea Scolastica, care se presupune a fi  chiar soră lui geamănă deoarece anii consemnați nașterii și morții  celor doi sunt aceeași 480- 547 d.Hr. Ei au trăit într-o perioadă istorică extrem de tulbure pentru creștinătate.Viața atât de încercată a acestui sfânt este scrisă în detaliu de către Sf. papă Grigore cel Mare.
Despre Sfânta Scolastica cunoaștem doar din cele menționate în viața scrisă a fratelui său. Ambii s-au consacrat vieții monahale încă din tinerețe, nevoindu-se în mănăstiri diferite, totuși, oarecum apropiate. Acești frați aveau  obiceiul ca o dată pe an  să se viziteze, astfel că  Sf. Scolastica venea ea de fiecare dată ca să-l vadă pe Sf. Benedict. Locul de întîlnire era într-o  dependință a mănăstirii de călugări condusă de acesta.  Acolo ,,își petreceau ziua aducând laudă Domnului și în convorbiri duhovnicești, iar când se lăsa seara luau masa împreună”(Sf. Grigorie Dialogul).
La ultima lor întâlnire s-a întâmplat un lucru minunat de o delicatețe impresionabilă  ruptă parcă din Cântarea Cântărilor.
Cuprinși de bucuria întâlnirii, sora își roagă insistent fratele să rămână peste noapte să mai povestească și să petreacă împreună. Dar fratele o refuză și o mustră spunându-i că nu poate încălca regula fixă de a  petrece noaptea înafara mănăstirii. Citez*:
,,Dar ce făceau oare împreună, într-o zi atât de scurtă, o dată pe an, aceste două ființe care se iubeau? Își ofereau desigur bucuria de a trăi câteva momente în comun, dar Grigore aduce precizări în acest sens, indicându-ne un fel de program al acestei zile: ,,Își petreceau ziua aducând laudă Domnului și în alte convorbiri duhovnicești, iar când se lăsa seara luau masa împreună”. Această frază simplă trebuie să ne umple de bucurie! Într-adevăr, nu discutau despre problemele mănăstirii fiecăruia; nu-și petreceau prețioasele clipe văitându-se de nenorocirile vremurilor pe care le trăiau, atât de mari, după câte știm; nu vorbeau despre ei, ci Dumnezeu era subiectul principal al întâlnirii lor întru lauda și dorința insuflată de Sfântul Duh.(…)

Bucuria întru Dumnezeu îi unea și le umplea inima, dincolo de ceea ce bănuiește inima că ar fi obișnuit.

Înțelegem de ce, într-o seară, călugărița i-a spus deodată fratelui ei: ,,Prietene, te rog,  nu mă lăsa în seara asta, ci să rămânem până la ziuă să ne bucurăm de fericirea vieții ce va să vină.” Ea presimțise subit, în lumina pe care ți-o dă Sfântul Duh, că seara aceea avea să fie ultima pe care o trăiau împreună pe pământ!

Dar, de data aceasta, lumina îl părăsise pe Benedict, care nu a văzut în rugămintea ei decât un capriciu de femeie. Și i-a răspuns: ,,Soră, oare nu știi că nu pot să-mi petrec noaptea în afara mănăstirii?”

Benedict își iubea sora; îi plăceau aceste dialoguri care-L slujeau pe Dumnezeu, în primul rând; dar se voia a fi și acela ce veghează la respectarea regulilor monastice pe care  le impunea călugărilor(…).,,Cerul  era atunci foarte senin, fără nici un nor. Dar călugărița, la refuzul fratelui ei, și-a împreunat mâinile pe masă și și-a plecat capul să se roage lui Dumnezeu. Când și-a ridicat privirile, s-a pornit o asemenea urgie de tunete și fulgere, un asemenea potop, încât nici venerabilul  Benedict, și nici frații, veniți cu el, nu au putut ieși. Plecându-și capul, călugărița își revarsase șuvoiul lacrimilor și adusese ploaia cerului. Nu trecuse nici o clipă între rugăciunea ei și ploaia torențială.”(…) 
,,Omul lui Dumnezeu, în mijlocul fulgerelor, al tunetelor și al ploii torențiale, și-a dat seama că nu se putea întoarce la mănăstire și s-a plâns surorii lui: ,,Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic să te ierte! Uite ce-ai făcut, sora mea dragă!”

Faptul că un sfânt se plânge altui sfânt de minunea pe care acesta a înfăptuit-o, luându-l drept martor pe ,,Dumnezeu cel Atotputernic”, ține, evident,  de cel mai straniu paradox. Grigore îndrăznește totuși să menționeze  acest lucru până la capăt.

De fapt, călugărița îi poate răspunde fratelui său cu subtilitate și umor(căci el este de aceeași parte cu ea, luminos, vesel, uneori teribil, atât de apropiat de Dumnezeu): ,,Pe tine te-am rugat, frate, dar tu n-ai vrut să-mi răspunzi! L-am rugat pe Stăpânul meu și El m-a ascultat. Acum pleacă,  dacă vrei, întoarce-te la mănăstire!”

N-avea, desigur, rost să încerce să plece; și cel ce nu voise să rămână de bunăvoie a trebuit să accepte până la urmă invitația făcută prin aceste mijloace.(…) Au rămas să vegheze toată noaptea, vorbind pe săturate de cele din Ceruri”.

Victoria era de partea celui mai iubitor, căci, notează Grigore, ,,Dumneze este iubire și deci a putut mai mult cea care a iubit mai mult.”(…)

Recitind acest episod al întâlnirii dintre Benedict și Scolastica, încheiat, seara, cu o cină frățească, în chip de Cină de taină, ne gândim la masa de seară acceptată de Iisus la un notabil fariseu, când, dintr-o dată, își face apariția o prostituată din oraș.

Această femeie nu spunea nimic, nu exprima nici o dorință; nu avea, asemeni Scolaticei, nimic altceva decât lacrimile și imensa ei dragoste.

Și, de aceea, i-a fost dat să audă din gura Domnului: ,,Iertate sunt păcatele ei cele multe, că mult a iubit.”

Fără s-o știe, fără măcar s-o dorească, Benedict și Scolastica rescriau astfel Cântarea Cântărilor:

,,Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe-o brățară! Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă e gelozia. Săgețile ei sunt foc și flacăra ei e ca fulgerul din cer.”

Câteva zile mai târziu, Scolastica se stingea din viață departe de fratele ei, dar el, ,,aflându-se în chilia sa, ridicându-și ochii, a văzut afară sufletul surorii lui desprinzându-se de trup și înălțându-se către lăcașul tainic al cerurilor, ca un porumbel”. (C.N.)


,,Viziunea Sf. Benedict" - Arh. Zenon

Se spune că după patruzeci de zile de la moartea Scolasticei, Sfântul Benedict de Nursia avea să o urmeze pe sora lui dragă și iubită, să treacă și el la Domnul  …


*,,Viețile Sfinților Augustin, Benedict, Bernard, Francisc de Assisi, Ioan al Crucii”,aut. Paul Aymard, trad. din fr. de Ileana Busuioc, Ed. Humanitas, Buc., 1996.

O frumoasă prietenie(I)


La final de an, cu gândul la  Răduc și Andreea(cea care mult iubește și știu că prețuiește muzica lui E. Satie...)




,,Creez frumusețe. Nu vreau ca o statuie să strivească,
 vreau ca să inspire dorința de a fi mângâiată...”
Constantin Brâncuși



 Erik Satie a fost unul dintre puținii compozitori pe care Constantin Brâncuși  l-a admirat și l-a iubit foarte mult. Se cunoaște că ilustrul sculptor român manifesta  o intransigență  categorică în alegerea oamenilor care să-i fie aproape. Între cei doi s-a legat o frumoasă prietenie de care ne dă mărturie compozitorul Marcel Mihalovici într-un dialog cu N. Argintescu-Amza*. Despre  această prietenie redau aici câteva fragmente de evidentă împreună-bucurie între acești doi artiști:

M.M. -,,Nu s-a dus niciodată la vreun concert, afară de concertele lui Satie. Și nu înțeleg de ce. Cred că la Satie îi plăcea acea...
N.A.-A.-Spontaneitate?
M.M.-Nu, nu, nu era spontaneitate. Cel puțin nu cred. La Satie era acea simplicitate, acea linie simplă...
N.A.-A. -Obținută.
M.M.-Nu, nu era obținută. Ea rezulta, cum să vă spun, ea rezulta din ignorarea tehnicii muzicale. Căci Satie era un  ignorant în materie de tehnică muzicală. În vreme ce Brâncuși  nu era un ignorant...
N.A.-A. -Da, dar s-a vorbit despre o ,,doctă” ignoranță!
M.M. -Da, se poate. Dar la Satie nu era nimic doct. Cred că lui Brâncuși îi plăcea tocmai aspectul negativ a lui Satie. Aspectul...
N.A.-A. -Trăznit?
M.M.-Da, caraghioslâcurile, ciudățeniile...
N. A.-A. -Inconformismul?
M.M. -Și pe urmă îi plăcea să bea un pahar de vin cu Satie. Am luat deseori cina împreună cu Satie la Brâncuși**. Era încântător... pentru că nu vorbeau despre artă niciodată. Tăifăsuiam despre una ori alta,  se mai întâmpla să se strecoare  câte ceva, dar îndată se schimba vorba și se revenea la ceea ce li se părea lor mai potrivit pentru felul cum își imaginaseră seara. Nici într-un caz despre artă. Le plăcea muzica. Eu îmi aduceam vioara - mai eram violonist pe vremea aceea- și cântam melodii românești. Și Brâncuși îmi spunea: ,,Hai Cipică, ține-mi hangul!” Atunci improvizam un fel de  bass, așa, ca un acompaniament de pedală și el cânta, tot la vioară. Pe urmă îmi spunea: ,,Acum cântă tu, și eu dansez.” Și se apuca să danseze în fața lui Satie; ca un urs juca, dar și cu grație în același timp. Era fermecător! Satie...îmi amintesc cum într-o seară Brâncuși pregătise o cină somptuoasă-Brâncuși era un bucătar prodigios...
N.A.-A. -E știut.
-Dar nu aveai voie să sufli un cuvânt despre asta! Dacă prindea de veste că îți scăpase o vorbă despre mesele luate la el, nu te mai invita niciodată.  Niciodată, timp de peste 30 de ani, n-am spus vreunui prieten că cinam la Brâncuși, din teama de a nu mai fi poftit. Ei, atunci, în seara aceea, stăteam la masă iar Satie spunea: ,,Ce-mi rămâne de făcut decât să cer naționalitatea română? Ce mâncăruri bune, ce muzică frumoasă, ce ambianță! Ei bine, cer hotărât să fiu naturalizat român!”
(...)Și pe Satie l-am văzut tot în ajunul morții sale(n.n. 1925) la Spitalul Saint-Joseph, și-l aud și acum spunându-mi: ,,Cum o mai duce bătrânul?” Brâncuși avea pe atunci 50 de ani, iar Satie 49 ori 51. Iar Brâncuși mă trimisese, spunându-mi: ,,Du-te să vezi cum îi merge bătrânului.” Și acum Satie îmi spunea: ,,Zi-i bătrânului că tare-aș mai mânca niște icre”. Brâncuși: ,,Icre?” Du-te  îndată la Prunier și ia un kilogram de icre.” A doua zi dimineață mă duc cu kilogramul de icre la spital și cer să-l văd pe Satie. M-au întrebat dacă sunt din familia lui, și am înțeles că murise. Într-adevăr murise în timpul nopții. N-a mai avut parte de icrele pe care și le dorise.”




*  
Compozitorul Marcel Mihalovici despre prietenia dintre C. Brâncuși și Erik Satie în cartea  ,,Expresivitate, valoare și mesaj plastic”, N. Argintescu-Amza, Ed.  Meridiane, București, 1973

 **
Marcel Mihalovici dă mărturie despre C. Brâncuși pe care o sintetizez: era un om care nu voia să știe de glorie, de mondenități, dezavua publicitatea, nu  îi plăcea să meargă la teatru, nu prefera prietenii cu artiști sau scriitori. ,,Trăia într-un univers  foarte personal”. ,,Un amestec de om primitiv și de un om extrem de rafinat. Avea sentimente, (...) de un rafinament, de o grație extraordinară...” Cu femeile se purta impecabil, galant și curtenitor,  și era de părere că pe o femeie ,,n-ai voie s-o lovești nici măcar cu o floare”. Astfel că, pe ucenicele sale, cum era Milița Pătrașcu, Irina Codreanu sau Sanda Kessel, la atelier, ca să le poată certa când avea să le obiecteze ceva  și să le poată apostrofa,  le dădea diminutive bărbătești precum Mihăiță, Costică etc.
Era un meșteșugar universal. Îi plăcea și știa să facă absolut orice. De la baie cu tot ce presupune canalizarea și instalațiile ei, mobilierul de atelier, soba, croiala  hainelor purtate de el, chiar și vioara și-a confecționat-o singur, mâncarea etc... Toate erau făcute doar de mâna lui.
Nu îi plăcea să citească,  însă,  l-a iubit pe scriitorul Blaise Cendrars. Cu toate acestea dispunea de o mare ,,finețe sufletească” și de un ,,rafinament civilizat”.  





joi, 26 decembrie 2013



 Printre multele daruri de Crăciun  am primit și... link-uri(Iată o nouă posibilitate  de a oferi de drag ceva cuiva...).
Unul  din ele îl dăruiesc mai departe. E despre o femeie frumoasă ,,după vorbă, după port”-Alexandra Noica Wilson. 
Mulțumesc Ionelei V.! Mulțumesc tuturor pentru mesaje și urări!  
Cu bucurie!


http://www.antena3.ro/j/in-premiera-fiica-lui-constantin-noica-despre-patritotism-fara-margini-238659.html


Update:
Recomand filmele:
,,Trenul de noapte spre Lisabona”(2013)
  Orice dictatură  a unui regim politic extremist, fie de dreapta sau de stânga,  se dovedește a fi catastrofală în plan uman individual.
http://filmehd.net/night-train-to-lisbon-2013-filme-online.html
  ,,După ploaie”
Ura și dreptatea care ucid la nesfârșit atunci când legea  e ,,Dinte pentru dinte!”.
http://filmehd.net/before-the-rain-1994-filme-online-gratis.html


luni, 23 decembrie 2013

Crăciun cu pace și sfințitoare bucurie, tuturor!





http://www.pemptousia.ro/2013/12/scurta-omilie-a-parintelui-placide-deseille-despre-sarbatoarea-nasterii-domnului/


 autor Vasile Voiculescu

Colind I

Din mii de falnice regine
Ce stăpâneau peste pământ
A fost aleasă o fecioară
Să întrupeze Duhul Sfânt.
Sfioasă, blândă şi cuminte,
O biată fată din popor
A zămislit, necunoscută,
Pe marele Mântuitor.
Şi-n ieslea umedului Staul
Pe-un braţ de paie S-a născut
Acel ce-avea puteri să frângă
Păcatul greu de la-nceput.
Lăsând de-o parte împăraţii
Cei plini de oşti şi slujitori
Întreaga Domnului mărire
S-a coborât peste păstori.
El, Mesia Izbăvitorul
Trimisul Tatălui din Cer
S-a ridicat sub ocrotirea
Şi-n casa unui biet dulgher.
Căci harul pururi se revarsă
Pe cel sărac, cinstit şi bun...
...Fiţi gata să primiţi pe Domnul
În ziua Sfântului Crăciun.

Colind II

Trup, tu dormi ?
Somnul te paşte?
Suflete, scoal' şi cunoaşte
Luminos prunc că se naşte
Din palatul Treimii
In peştera inimii
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L,
Îngerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se află-n mine.

Colind III

În coliba întunecată
Din carne şi os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Ci El Însuşi, trup şi sânge,
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut Cer strălucit
Pe bolta de mărgărit
Iar în ea soare şi stele
Cu Arhangheli printre ele.
În mijloc Tron luminos
Şi pe el, Domnul Hristos,
Care mult se bucura
Duhul Sfânt s-alătura
Şi acolo rămânea
Şi acum şi pururea.
Şi noi Doamne, ne-am sculat
Colibele am curăţat
Uşi, ferestre, toate-s noi
Doamne, intră şi la noi !



Costion Nicolescu și Andrei Tarkovski





Dacă cartea domnului Costion  Nicolescu ,,HRISTOS Adăpostul, Veșmântul, Hrana, Doctorul și Leacul omului și al omenirii pe calea mântuirii” reprezintă un adevărat tratat  de  teologie poetică și mistică aplecat asupra  scrierilor Sfântului  Efrem Sirul- dintre cei mai reprezentativi teologi poeți/imnofori  și asceți răsăriteni pe care autorul îl  declară ca fiind unul dintre cei mai iubiți sfinți ai săi), adică un  amplu studiu ce vizează  un aspect mai general al  doctrinei și  învățăturii de credință răsăritene, trecute  prin filtrul poeticii mistice efremiste, noua carte ,,Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski”, pare  a fi de data aceasta o  anchetă extinsă ,,de identificare” poetică de caz, o minuțioasă ,,cazuistică” culturală și teologică asupra vieții și operei poetice tarkovskiene. Ambele cărți reprezintă adevărate ofrande de iubire(atenție, nu idolatrizare!) aduse  celor doi  poeți  doxologi(fiecare la măsura și prin darul său) ai Frumosului  și  frumuseții umane:  Sfântul Efrem Sirul și regizorul Andrei Tarkovski.



 Prima impresie când răsfoiești cartea(deși nu vreau să supăr editorii pentru care am tot respectul și prețuirea) este că tipăritura  densă și măruntă  nu invită deloc la lectură și aduce un deserviciu  prețiosului conținut și  laborioasei trude auctoriale. Ar fi meritat pe deplin o formulă tipografică așa cum este volumul  domnului Sorin Dumitrescu ,,Noi și icoana”, pentru a fi pusă corect în valoare. E drept că nu ar mai fi fost atât de accesibilă publicului larg. Poate la o nouă reeditare...  Și, s-ar cădea grăbită traducerea cărții în  importantele limbi de circulație internațională, cu alte cuvinte, sprijinită cumva publicația, deoarece nu știm să ni-l fi ,,descoperit” cineva pe Tarkovski în această manieră atât de completă, onestă, coerentă și cu atâta seninătate creștină. Cu atât mai mult cu cât o face atât de bine un teolog și om de cultură român.

,,Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski” este o lucrare înțesată de poezie. Trăirile, sentimentele, reflectiile personale,  unele aspecte ale vieții, ideile și scenele din  filme sunt  trecute prin marea poezie a lumii(poezia  latină și greacă, poezia clasică franceză, rusă etc.), dar, și prin cea  românească( de ex. Ioan Alexandru). De-asemenea,  volumul cuprinde o privire consistentă, serioasă și bine documentată, ce leagă  viața și opera lui Tarkovski de  marea literatură și artă, ambele împărtășite atât de ilustrul regizor cât și Costion Nicolescu. Parcurgând cartea cu sutele-i  de citate(fără ca acestea să dea senzația că sufocă și îngreunează textul), cu nenumăratele  nume și date, cititorul are sentimentul de confort și uimire bucuroasă  să-l descopere și cunoască pe adevăratul  Andrei Tarkovski, dar, mai ales,  să fie inițiat în  hermeneutica, în filosofia concepțiilor și convingerilor personale care stau la baza  filmelor sale. Acest fapt se datorează iscusinței autorului de a înnoda o serie ,,de fire” și de a crea sinapse între viața, filmele și cele ce s-au spus critic sau mărturisitor despre regizorul rus. Colectând într-o ,,bază de date” toată informația importantă și semnificativă despre Tarkovski ca om de artă, plus diferitele mărturii,  plus  fragmentele decupate din jurnalul său, Costion Nicolescu   verifică,  probează (teologic),  plasează( rânduiește)și  ră-sădește  toată  informația în zona fertilă a marilor  virtuți și daruri divine necesare mântuirii și sfințirii omului: credința, nădejdea și dragostea. Cu o sensibilă grijă iubitoare,  cu o  rafinată artă scriitoricească  sintetizatoare, dar  și cu ochiul agil al teologului (luciditatea și discernământul dogmatic), autorul  călăuzește abil cititorul în universul tarkosvkian atât de deschis și prielnic  Tainei.  Astfel că, odată citită cartea, rămâi cu bucuria impresiei  că te-ai  afla în fața unei capodopere de Vermeer von Delft(recunoscut ca  pictor poet al luminii), pentru lumina diafană și subtila perfecție ce răzbate și străbate dintr-o asemenea sinergică lucrare, prin corespondența și completarea axiologică(creștină) dintre viața personală și opera acestui  cineast de geniu. Cartea  este și rămâne  o  pledoarie pentru regăsirea dimensiunii sacre a lumii prin artă și filmografia marelui regizor rus, ca o invitație și-o reîntoarcere  la frumusețea tainică a Creației,  tălmăcite cu iscusit meșteșug de Costion Nicolescu(cu  simțul  bun și grija de a nu  forța  și ,,epuiza" prin decriptări hermeneutice ). Nu sunt evitate nici aspectele simbolismelor confuze, eclectice, precum și necooncordanțele dintre gândirea lui Andrei Tarkovski și învățătura Bisericii Creștine Răsăritene.

Cartea este structurată pe trei  capitole/piloni-  oglinda celor cele trei daruri  dumnezeiești și virtuți omenești-așa cum reies chiar din titlu: credința, nădejdea și iubirea. Capitolul III ,,Iubirea”, cum era de așteptat, este cel mai extins și cuprinde aproape două treimi din carte. Iubirea ca virtute și dar dumnezeiesc,  considerată de Sfântul Apostol Pavel -un poet epistolar al iubirii- a fi  cea mai edificatoare atât  ,,umanizării” cât și îndumnezeirii omului. Astfel că, între  eros și agape, autorul numește și analizează  toate  tipurile, modurile și valențele creștinești ale iubirii, atât la eroii din filme cât și cele  manifestate  în viața personală a lui Tarkovski. Nu fără importanță este legătura pe care o constituie cele trei virtuți cardinale între viața și opera regizorului, o corespondență ce  se reflectă ca într-o oglindă. Nu e neglijată nici definirea iubirii de patrie,  o iubire-calvar, ca o cruce  grea purtată de Tarkovski până la moarte,  odată ce a fost  forțat de  către regimul ateu al vremii aflat la conducerea  iubitei  sale patrii  să aleagă  exilul.



În capitolul ,,Credința” se face referire la iconicitatea artei tarkovskiene și se arată profunda legătură  a cineastului cu icoana ortodoxă bizantină,  prezentă discret în toate filmele sale, culminând cu  filmul ,,Andrei Rubliov”, dedicat integral marelui iconar rus și celebrei icoane Sfânta Treime zugrăvită de acesta. Icoana are un rol misionar pentru regizor, este  un factor de recalibrare și echilibru pentru sufletul rătăcit al omenirii. Andrei Tarkovski recunoaște în icoana bizantină un topos  concomitent al întâlnirii omului cu Dumnezeu, al  înălțării  omului spre Dumnezeu dar  și al ,,venirii/coborârii” lui Dumnezeu ca prezență circumscrisă  în ființa, inima și sufletul omului. (Îndrăznesc să spun că Andrei Tarkovski pledează pentru o reîntoarcere la icoană și pledează în filmele sale pentru regăsirea  chipului iconic al lumii.) Mai mult, explică autorul, atât personajele  din filme cât și  curgerea timpului  poartă în și cu  sine o ,,amprentă bizantină”.

Oricine citește această carte, indiferent de preocupările sale, chiar dacă nu are legătură prin natura profesiei sau a zonei lui de interes cu lumea artei în general și cu arta cinematografică în special, găsește în ea ceva care  să-i folosească, ori să-i aducă  răspunsuri la întrebările de viață pe care poate nici nu a conștientizat că este cazul să și le pună... Dincolo de acribia culturală și acrivia teologică, este și rămâne o carte de suflet, caldă. Și acest fapt este foarte important, grație credinței, nădejdii și iubirii  de care dă dovadă autorul. (C. N.)



imagine din filmul ,,Călăuza”, Andrei Tarkovski

joi, 19 decembrie 2013

Primit și dat mai departe...

La MUZEUL TARANULUI lupta CONTINUA! Ii rog pe toti prietenii Muzeului Taranului si pe toti crestinii-ortodocsi sa semneze petitia si sa difuzeze mai departe apelul!

SEMNATI AICI! Fac un apel la toate blogurile ortodoxe sa promoveze petitia NU DESFIINTATI MUZEUL TARANULUI! (Ciprian Voicila)

marți, 17 decembrie 2013

Seriale documentare despre arta culinară specifică Mediteranei




Îmi place uneori   ,,să mă plimb”  uimindu-mă  și bucurându-mă cu Rick Stein de savorile bucătăriilor mediteraneene



,,Exilul” sau tragedia unei iubiri care-și pierde poezia...





,,Exilul”(2007) este un film  care se află în topul preferatelor mele. L-am văzut de cel puțin șapte ori. E impresionantă capacitatea genială a regizorului de a pune în peliculă motivul  inefabil al unei drame de familie cu profil aparent ,,sănătos”,  mistuite dinăuntrul ei, sau  al subtilității jocului prin care o iubire eșuează atât de nefericit.
Este povestea unei iubiri care-și pierde treptat poezia, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu e o absență implicită între cei doi. El și ea se iubesc, fiecare pretinde acest lucru  în felul său, dar, atât cuvintele cât și tăcerile lor devin tot mai mult obstacole grele pentru a  ajunge unul la inima celuilalt, cu efecte catastrofale în viața de cuplu. Alex și Vera sunt două esențe umane contrare, ambele foarte tari și foarte slabe deopotrivă.
Filmul este foarte bogat în expresivitate, valoare, mesaj și încărcătură simbolică.  Frumusețea cadrelor naturale, interioarele, pasajele călătoriilor făcute cu automobilul ce  coincid incursiunilor de gânduri tenebroase în mintea lui Alex, toate acestea ating expresivitatea armonioasă a artei tarkovskiene. Liniștea și frumusețea naturii evidențiază starea de tensiune insuportabilă dintre cei doi. Aș evita totuși o anume cheie de interpretare a personajelor în varianta simbolisticii creștine și chiar identificarea morții personajului feminin cu un anume act de jertfă creștină(feminină),  ca soluție pentru ,,recuperarea” conștiinței  personajului masculin, pentru ca el să-și poată reveni ,,în firea cea bună", tandră și recunoscătoare. Sunt extrem de multe scene de o mare emoție, încărcătură și forță spirituală expresivă ce conservă taina, despre care se pot discuta și scrie enorm...Tocmai de aceea este un film de excepție.
(C.N.)



Aici puteți urmări în trei părți filmul subtitrat românește: