cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

icoană Corina Negreanu

icoană Corina Negreanu

..........

Charalambos Epaminonda


joi, 23 iunie 2011

Principesa Ileana - file din volumul ,,Trăiesc din nou”



Principesa Ileana de România


,,Teroarea intrase în inimile tuturor. Trupele rusești veneau și înconjurau sat după sat, tîrînd bărbații și femeile fără milă afară din casele lor. Mamele erau separate de copiii lor care plîngeau; bărbații de fiii de soțiile și de părinții lor; tinerele fete de famiile lor.Erau scene care îți rupeau inima și îți făceau sîngele să clocotească în vene. Și nu puteai face nimic-nimic! Încercam cu toții să ajutăm ascunzînd vreun bărbat sau vreo femeie, dar rezultatul era că o altă mamă sau soție era luată în locul victimei căutate. Apoi deodată cel ce se ascundea ieșea din ascunziș, căci cine poate să vadă pe altcineva drag în locul lui?
În împrejurimile Branului se găseau multe sate săsești care fuseseră ridicate cu opt sute de ani în urmă; astfel am fost de față la răpirile în masă care în aproape trei săptămîni au trimis în robie în Rusia 35590 de bărbați și 32748 de femei, înghesuiți în vagoane de tren neîncălzite, în miez de iarnă. Acesta este unul din lucrurile cele mai cumplite pe care le-am văzut vreodată, iar doamna Podgoreanu a considerat și ea aceste trei săptămîni mult mai teribile decît orice altă experiență ce o avusese vreodată în gara din Brașov. Într-un sat lîngă Bran au fost lăsați fără părinți aproape optzeci de copii, iar nouă ni s-a permis să-i ajutăm. Puteau fi îngrijiți doar de oamenii în vîrstă care rămăseseră în sat. Aproape imediat a urmat un decret prin care toți germanii urmau să fie deposedați de avutul lor. Țiganilor și trăndavilor de prin orașe, care habar nu aveau ce înseamnă să lucrezi într-o gospodărie, dar care îmbrățișaseră comunismul cu mult zel în urma asigurării că vor avea tot ce-și vor dori, li s-a dat gospodăriile cele mai productive din România. Acest lucru a avut mai tîrziu efecte dezastroase asupra economiei țării.
În zăpăceala și teama generală care îi stăpînea pe toți, faptul că în toamnă Transilvania fusese redobîndită de la unguri și declarată din nou parte a României nu mai a adus prea multă bucurie sau entuziasm nimănui. Eram îndreptățiți să avem suspiciunile noastre în ce privește acest eveniment, căci ungurii din această provincie au văzut repede unde le stătea norocul. S-au alăturat imediat Partidului Comunist în număr foarte mare și s-au dat de partea rușilor, așa încît au putut să rămînă la putere, iar românii au continuat să fie străini în propria lor țară. Era ca și cum un văl de tristețe se așternuse peste noi toți, și oricum am încercat să ne adaptăm circumstanțelor, presiunea era prea mare. Totuși am continuat să ne luptăm, să construim în sens propriu cu unelte ,,teșite” și de multe ori fără nici un fel de unelte.(p.235-236)

***

Zăpada continua să cadă. Sinaia era învăluită în alb. Era ceva aproape ireal în toate; întregul drum a fost un coșmar prelung de uimire albă. I-am întîlnit la Cîmpina și ne-am oprit ca să urc în mașina lui Mihai(n.m. Regele Mihai) și să plecăm afară din oraș, unde puteam vorbi mai bine. El și Sitta (n.m. Regina Mamă Elena) mi-au povestit cum fuseseră chemați la București, cum plecaseră, crezînd că este vorba de logodna lui Mihai. Imediat după intrarea în palat fuseseră separați de suitele lor. La uși se găseau gărzi necunoscute.Apoi Groza și Gheorghiu-Dej îi puseseră în față lui Mihai actul de abdicare, informîndu-l că în oraș se găseau trăgători instruiți să împuște oamenii dacă el refuza să semneze. Era ca și cum i s-ar fi pus lui însuși la cap un revolver: nu putea să facă nimic altceva decît să semneze.
Acum se întorceau la Sinaia să împacheteze și urmau să fie trimiși în Elveția cît de curînd se putea. Mihai întrebase ce se va întîmpla cu cele două mătuși ale sale, cu sora mea Elisabeta și cu mine, și i se spusese că noi puteam rămîne, dacă doream, ca simple cetățene. L-am întrebat ce dorea el să fac? Mi-a spus că după părerea lui ar trebui să încerc să rămîn, dar că nu putea să mi-o ceară în mod direct pentru că nu voia să risc în continuare viața mea și a copiilor mei. Trebuia să cîntăresc lucrurile și să hotărăsc singură.
Această conversație a decurs liniștit, cu vocile controlate, fără vreun semn de emoție din partea noastră. Nici unul dintre noi nu ar fi putut suporta atunci expresia vreunei emoții! Astfel ne-am despărțit acolo, pe marginea drumului, fără să știm ce va urma, sau cînd ne vom întîlni din nou, sau cum. Data următoare cînd ne-am întîlnit, a fost la Lausanne, în Elveția. Eram în viață cu toții și sănătoși, dar pierduserăm prea mult ca reîntîlnirea să fie cu adevărat un prilej de bucurie. Nu simțeam mai mult decît o simplă mulțumire că eram în viață.
În momentul cînd am intrat în București am știut că nu o să pot îndura să rămîn sub un astfel de regim. Erau steaguri roșii peste tot, afișe cu insulte la adresa familiei mele, și- ceea ce părea cel mai rău din toate-gărzile, care stăteau mohorîte la posturile lor, sprijinindu-se neglijent de pereți și fumînd, cu steagul roșu fîlfîind deasupra lor și cu osanale către stăpînii ruși scrise pe pereți. Acest prim sentiment era pur instinctiv, dar în curînd aveam să descopăr că faptele îl sprijineau. (p.349-350)
***
[despre Ana Pauker]
,,Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt și în dezordine, cu ochi albaștri tăioși, privind pe sub sprîncenele joase și cu un zîmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrîngea peste cea de jos, ea îi făcea pe toți să simtă că aveau de-a face cu o adevărată personalitate. Am avut întotdeauna impresia cînd mă aflam în preajma ei că era un boa constrictor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănîncă pe loc! Greoaie și trîndavă cum părea, avea tot ce este respingător, dat totodată fascinant la un șarpe. Puteam să-mi imaginez cu ușurință, doar privind-o, că își denunțase propriul soț, care fusese, ca urmare, împușcat; iar întîlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece și dezumanizată datorită căreia ajunsese la puternica poziție pe care o ocupa acum.
În prima seară n-am vorbit cu ea decît puțin. Cu altă ocazie, cînd încercam să ușurez cumva teribilul tratament de care aveau parte cei din pușcării, am conceput un plan de a o invita să ia masa cu mine și cu copiii în București. Oarecum spre uimirea mea, a acceptat. Toți copiii erau prezenți și ,ca de obicei, înainte de a ne așeza la masă, cel mic a spus rugăciunea-și iat-o pe ateea noastră stînd în picioare, cu respect, ca și noi. Era chiar simpatică în modul cum vorbea cu copiii despre ceea ce învățau la școală și, după ce au plecat să se culce, am avut cu ea o conversație foarte interesantă care a durat aproape trei ore. La sfîrșit am fost surprinsă și chiar amuzată să o aud spunînd:
-Acum mă concediați sau să plec singură? Atît de mult mi-a plăcut această conversație încîntătoare încît am uitat cum e protocolul!
Nu fusese o conversație în care să mă disting eu în vreun fel, căci nu puteam ține piept avalanșei de jumătăți de adevăr și fapte vag deformate pe care le folosea cu dextrietate în argumentările ei. Uneori răspundea la întrebări atît de direct, cu o asemenea lipsă de ,,omenie” cum spunem noi, încît îmi amintea de primii soldați ruși pe care îi văzusem la Bran.
Știu că am rugat-o să-mi explice cîteva din principiile comuniste; de ce de exemplu, foloseau atîta violență, cînd violență n-a convins niciodată pe nimeni.
-Nu este menită să convingă, a replicat ea calmă, ci să înspăimînte. Cînd cineva plantează din nou, întîi distruge tot ce crește: și rădăcini, și crengi. Apoi nivelează pămîntul. Doar după aceea se poate planta bine.
Era destul de sinceră în ce privește motivele comportării lor față de oameni. Spunea că nu era posibil, din păcate, să distrugă o întreagă generație și să rămînă doar tinerii de instruit. O anume cantitate de muncă fizică era totuși necesară-muncă la drumuri, în agricultură, în industrie- pentru a susține copiii pînă la majorat. Pentru aceștia trebuia lăsată în viață generația mai în vîrstă, dar aceștia trebuiau să fie prea înspăimîntați ca să mai îndrăznească să intervină în educația pe care o fac comuniștii copiilor. Pentru a ajunge la această stare erau inventate amenințări morale și fizice de toate felurile și procedînd astfel nu era nevoie să se acorde nici o importanță vieții omenești. Erau oricum, destui în generația ,,de sacrificiu”, prea bătrîni ca să mai poată fi instruiți pentru a munci, așa că nu conta în ce număr erau folosiți sau omorîți.
În cele din urmă am ajuns la subiectul închisorilor; mi-a povestit despre propriile ei detenții, care totalizau nouă ani.
-Și v-a schimbat închisoarea? -am întrebat-o.
-Nu, mi-a răspuns ea, dar v-am mai spus că nu căutăm să îi schimbăm pe oameni în închisori. Sunt prea bătrîni ca să mai poată fi convinși; obișnuințele lor sunt prea puternice. Doar dăm răul la o parte din drum atunci cînd îi întemnițăm.
-Dar de ce nu îi omorîți pe față pe cei care intenționați să îi pedepsiți cel mai grav? am întrebat-o.
Și iarăși senzația de neomenie cumplită, impersonală, neîndurătoare.
-Simpla moarte ar fi prea bună și prea ușoară, a spus ea. Și nu i-ar înspăimînta pe ceilalți suficient.”(p. 289-290)




Maica Alexandra(Principesa Ileana monahie)

Texte extrase din volumul
Ileana Principesă de România, ,,Trăiesc din nou”, Ed. Humanitas, Buc., 2008.

Un comentariu: