Radu

Undeva în aglomerația urbană, în zgomotul și agitația vieții citadine, după o poartă atît de oarecare, se deschide o oază mică în care viața palpită dar sub un alt ritm și o altă percepție.

Lui Radu îi place să lucreze în grădină atît de mult încît vara preferă să doarmă într-o anexă de depozitat unelte și în același timp pe post de bucătărioară de vară, aflată undeva în spatele curții, lîngă o îngrăditură cu niscaiva găini. Radu iubește mult găinile și are două pisici. Îmi dă detalii și amănunte despre culoarea lor diferită. De fapt, doarme acolo și pentru ca să să nu-i stînjenească pe cei din casă. Dar trece repede peste această explicație.

Doar cu neamul cîinilor are probleme și se declară supărat pe el.

În curtea casei lui sunt trei cireși, flori de toate tipurile pe marginea unei potecuțe ce o străbate de la un capăt la altul. Lăcrămioarele, irișii, bujorii dau semnele trecutei înfloriri și ar cam trebui curățați. Ar cam trebui, căci altfel curtea se sălbăticește. Trandafirul agățător roșu la culoare este pe moment în plină glorie. Un singur crin de grădină își împrăștie mireasma suavă lîngă un fel de pepinieră în care au fost semănate cărciumărese, papucul doamnei și alte flori. Le văd și îi cer să-mi dea și mie cîteva. Cum să nu, îmi zice, dar să le udăm mai întîi, altfel li se rupe rădăcina. E încă soare puternic afară, mă lasă să le ud, cu toate că el știe că florile riscă să se ,,opărească” pentru ora la care facem ,,operațiunea”. Bucuria lui de a-mi dărui florile trece însă peste asemenea detalii. Are credință.

Lui Radu îi place mult să plivească ceapa, straturile cu legume sădite de el. Degetele lui disting imediat buruienile. Pune țăruși, sprijină plante. Uneori noaptea cosește iarba. ,,E mai răcoare și bine!” De fapt, e la fel ca ziua. Mai tot timpul mîinile lui sunt crăpate de muncă. De multe ori îi sunt zgîriate. Repară spărturile din gard, mai ales acolo unde găinile șirete își fac loc să evadeze în grădinile vecine. Își cunoaște deja cu vîrfurile degetelor toate colțurile curții.

Mă uit la stratul cu ardei și văd că au frunzele perforate și roase. Îi spun ca ar trebui stropite. ,,Imediat!” gîndesc eu, altfel orice amînare are efecte iremediabile.Dar nu-i spun nimic din ce gîndesc.El, nu e necăjit.

În bucătărioara de vară ne arată, ușor mîndru, 52 de borcane de compot de cireșe pe care le-a pus la conservat cu mînuțele lui căci ,,iarna e lungă”. Face și mîncare, supe, ciorbe, pîine în bundiță de ou. Uneori are musafiri la masă pe copiii de la școala de nevăzători.

Radu are voce domoală, limpede și cuvintele lui sunt bine tocmite. Nu vorbește de rău pe nimeni deși îl provoc să-mi povestească despre necazurile lui. Nici măcar despre cel care iarna, cînd pe pipăite și-a spart lemne de foc și și le-a adunat în stivă, i le-a furat gata sparte. De fratele lui care îi face multe șicane.

A încercat la mănăstire. A încercat, dar acolo e nevoie de oameni sănătoși.E frumoasă viața îngerească însă, cine să-l primească cu problema lui? I s-a subtilizat asta. Nici nu îndrăznește să se gîndească la bucuria unui suflet pereche, pe care, recunoaște, ar fi foarte fericit să îl găsească într-o zi. Dar nu vrea să forțeze voia lui Dumnezeu.

Pe Radu l-am observat de mai mult timp în biserică. Călca foarte finuț și atent, cu sfială. Ocupa un loc și nu se mai mișca în dreapta șau în stînga, fără stare. La început îi trebuia mult pînă să străbată orașul ca să vină singur la biserică( aproape 2 ore) și se ostenea greu. Acum îi trebuiesc vreo 35 de minute. Cunoaște drumul cu ochii larg închiși.

Despre Radu pot spune multe. Aparent extrem de banale. Pentru el sunt adevărate neștiute victorii personale.

Radu nu vede și nu a văzut niciodată. Doar distinge lumina de întuneric, uneori totuși, ca un dar de la înger, întrezărește pete de culoare. La naștere, dintr-o manevră și un tratament greșit a rămas fără posibilitatea de a mai vedea. Acum are 32 de ani. Este absolvent de Asistență Socială.

De fapt, Radu vede. Altfel. Dinlăuntrul lucrurilor. Lîngă el mă simt brutală, zgomotoasă și foarte superficială.

Închideți ochii și faceți un exercițiu...

Grădina muncită de Radu

găinușelele lui Radu

Radu

la plecare după ce ne-a dat cireșe

PS. Radu ne-a invitat la el la cireșe. Ne-am dat întîlnire într-un parc de unde urma să ne ghideze spre locuința lui. Îl așteptam în mașină. L-am sunat. În timp ce încercam să-l apelăm, vedeam departe un om fugind aproape zig-zag printre mașinile grăbite și determinate să frîneze brusc încît mi-au înghețat genunchii cînd vedeam cît de la limita pericolelor și-a imprudenței totale se afla acel om. Ca să mă dumiresc că era Radu al nostru... N-am știut ce să fac ca să ies mai repede și să îl opresc. L-am dojenit. Mai tîrziu mi-a spus că nu obișnuia să meargă în felul acela extrem de riscant, pe care mi l-am imaginat ca unul ,,curent” pentru situația lui, doar că atît de bucuros era că venim încît nu voia să ne facă să-l așteptăm și a preferat să vină mai ,,repede”. Mi-am adus aminte văzîndu-l de Bartimeu, orbul din Ierihon (din Ev. de la Marcu Cap. 10). Fuga lui printre mașini era ca un strigăt al sufletului și frica mea semăna cu mulțimile care încercau să-l mustre și să-l facă să tacă atunci cînd, Hristos trecînd pe cale, el țipa tot mai tare nebăgînd în seamă pentru ce îl certa mulțimea: ,,Iisuse Fiul lui David, miluiește-mă”. Ca să ajungă mai repede la Hristos, Bartimeu își lepădase pînă cămașa lungă ce-i încurca picioarele, în graba lui spre Mîntuitor.