,,Cuvânt pentru suflet”

Am extras mai jos cîteva materiale publicate în numărul 8 al revistei ,,Cuvânt pentru suflet” editată și distribuită gratuit de A.S.C.O.R.Cluj(Asociația Studenților Creștini Ortodocși Filiala Cluj Napoca). Apreciez foarte mult acest număr și felicit colectivul redacțional care s-a ocupat și se ocupă în mod voluntar(nu știu pînă cînd...) pentru strădanie și reușita publicației. Acest număr este dedicat cu precădere zilei copilului 1 Iunie-Ziua Vieții precum și familiei creștine. Felicitări Tatiana, Ruxandra și toți ceilalți care v-ați ocupat de revistă!

Cristina Manea, te rog, mai scrie!

Mulțumiri lui Iulian Capsali care, aflat la Cluj Napoca- invitat pentru o cu totul altă misiune, după o zi grea, a mai avut puterea să acorde un interviu.

„Zâmbetul soţiei şi al copiilor face mai mult decât orice doctorat la Harvard”

Interviu realizat cu tânărul regizor, jurnalist, pictor şi tată a şapte copii, Iulian Capsali.

Cum se împacă cariera dumneavoastră de regizor, jurnalist, pictor cu viaţa de familie?

Se impacă bine... Când am de lucru soţia mea mă înţelege şi stă acasă cu cei şapte copii ai noştri, având grijă de ei. Când am pauze, când sunt mai puţine proiecte, mă ocup de gospodărie, îndeplinind lucruri şi atribuţii bărbăteşti. Dar stau şi cu copiii. Un bărbat trebuie să aibă grijă şi de un copil. Nu trebuie să îi fie ruşine să ştie să îl spele, chiar şi la fund dacă este nevoie. Într-o familie numeroasă femeia nu poate face faţă la toate problemele, bărbatul trebuind să preia şi din munca ei.

Ce vârstă au copiii dumneavoastră?

- Am şapte copii cu vârste cuprinse între trei şi cincisprezece ani.

Ce sfaturi le-aţi da tinerilor căsătoriţi?

Să nu le fie frică, să aibă curaj, să fie creştini, dar creştini care nu doar să teoretizeze creştinismul, ci să şi îl trăiască. Iar trăirea include naşterea copiilor. Sunt foarte multe familii care pun problema copilului în termeni contabili. „Acum avem această sumă de bani, nu putem creşte un copil, nu îi putem asigura o educaţie etc.”. Această „gândire contabilă”, aşa cum o numesc eu, este cu totul falsă - un mod de a privi lucrurile care îl exclude pe Dumnezeu. Dar trebuie să ştim că Dumnezeu are grijă de fiecare copil. Există un proverb arab care spune că fiecare copil se naşte cu un sac de mâncare, că la naşterea fiecărui copil Dumnezeu pregăteşte sacul cu mâncare care să-i ajungă pentru toată viaţa. Problema materială nu ar trebui să fie pusă în discuţie. În zilele noastre, însă, se observă că şi familiile care au mulţi bani nu fac copii sau fac doar unul. Să aduci pe lume doar un copil, mai ales dacă situaţia materială îţi permite, este o expresie a egoismului.

Ce ar trebui să facă părinţii ca să le insufle copiilor credinţa? Ce exemplu ar trebui să le dea?

Copiii trebuie să aibă exemplul părinţilor, nu trebuie să se facă ceva cu totul şi cu totul special. Dacă copiii merg împreună cu părinţii în fiecare duminică la Liturghie, dacă se împărtăşesc, dacă trăiesc într-o viaţă de familie unde dragostea dăinuieşte, atunci acesta este cel mai bun exemplu. Dacă, însă, copiii văd o viaţă de familie unde părinţii sunt ca doi străini sub acelaşi acoperiş, dacă ei cresc în sânul unor rudimente de familie unde nu este dragoste, atunci se vor forma ca atare. Or, într-o familie de creştini, Hristos face ca dragostea să crească, iar copiii au toate datele necesare, acea seva din care îşi pot trage credinţa.

Care este secretul unei familii unite?

Hristos!

Consideraţi că cele mai mari bucurii din viaţa omului vin din realizările personale sau din sânul familiei?

Zâmbetul soţiei şi al copiilor face mai mult decat orice doctorat la Harvard! Te împlineşte atât de mult încât restul sunt amănunte.

interviu realizat la Cluj Napoca de Ana-Maria Neag

și Tatiana Onilov

Copiii – „nebunia” mamei pentru miracol

Curajoasă şi pregătită să pun şi eu picătura mea în oceanul de învăţăminte, am mers la clinica Provita, unde am stat de vorbă cu doctorul ginecolog Ioan Vesa. Discuţia cu medicul mi-a deschis ochii minţii într-un mod inedit, mi-a dat şansa de a afla cugetări despre lume şi viaţă (despre acea viaţă existenţială, de zi cu zi, dar şi despre viaţa care creşte în burtică), ce au topit valul care acoperă frumuseţea lumii, acea splendoare din spatele cuvintelor şi suspinelor.

„Copilul e ca un motor”, a demarat discuţia ginecologul de la Provita. Toată tragedia sau bucuria conştientizării faptului că o fiinţă e pe cale să vină pe lume ţine de cum a fost construită „baza”, de educaţia despre viaţă pe care a primit-o femeia în familie. Când în familie copiii sunt percepuţi ca o povară, este aproape sigur că viitoarea mămica va vedea viaţa ce o poartă sub inima ei ca pe o piedică în calea unui trai uşor sau a unei cariere fulminante. Iar dacă în familie pruncii reprezintă oaza de bucurie şi lumină, indiferent de situaţia financiară, viitoarea mămică îşi va simţi bebeluşul ca pe o seninătate, ca pe o bucurie neţărmurită şi nu ca pe o amărăciune.

Viaţa tinerilor ar fi mai curată dacă presiunea socială nu ar fi atât de pregnantă. Acesta e cel de-al doilea factor important care determină răspunsul „nu” în defavoarea lui „da” atunci când eşti întrebată: „Ce vei face cu viaţa din tine?”. Firea umană e slabă. Iată de ce adesea omul e ca un puf dus de vânt în faţa greutăţii. Datorită presiunii sociale, a contra-modelelor, a dezinformării, cele mai multe dintre femei şi fete se ruşinează la aflarea veştii că sunt însărcinate, cedează, fiind preocupate de „Ce o să zică lumea?”, „Ce voi face cu un copil de la vârsta asta? Cum voi termina facultatea, masteratul, specializarea etc., etc.”. Tinerele nici nu-şi dau seama ce fac când hotărăsc să îşi condamne copilul la moarte. Puţini le explică ce este avortul, că avortul este ucidere. Mai mult, poate că nimeni nu le spune esenţa – că ele, ca şi femei, sunt purtătoare de miracol, purtătoare de viaţă.

Nu e uşor, când unele tinere nici nu sunt căsătorite, nu au serviciu, iar partenerul le împovărează şi mai mult umerii, lăsând decizia finală numai pe seama lor. Nu e uşor, ar zice omul de rând. Nu e nici greu, ar zice acela care-L poartă pe Dumnezeu cu el. Acolo unde e Dumnezeu toate sunt bucurii, iar lipsurile se transformă în încercări spre întărire şi spre desăvârşire.

O remarcă foarte utilă şi realistă a medicului Ioan Vesa referitoare la mămicile tinere şi foarte tinere a fost aceea că totul depinde de atitudinea femeii ca mamă. Dacă cea care poartă sub inimă o altă inimioară care se zbate pentru dreptul de a trăi este dezgustată de viitorul prunc, atunci lumea îi va oglindi sentimentele. Dacă în schimb atitudinea este una ce exprimă bucurie şi mulţumire pentru mica minune, atunci ceilalţi, deşi poate fără să înţeleagă „nebunia”, vor aprecia această stare a purtătoarei de viaţă şi vor înmulţi sentimentele bune, dătătoare de nădejde şi de încredere. „TOTUL se raportează la iubire şi la ură”, a fost gândul de final al medicului povăţuitor de la Provita.

Într-adevăr, poate e mult spus, însă şi atitudinea faţă de sarcină, şi cea faţă de viaţă se raportează la variaţiile între aceste două puncte de referinţă. Iubeşte şi vei naşte bucurie! Urăşte, şi…opreşte-te! Apoi începe să iubeşti din nou!

Roxana Sfinteş

Minunea de a fi mamă

Eseu despre frumuseţea familiei

Pe vremuri, în urmă cu foarte mulţi ani, mai scriam câte ceva pentru foaia noastră de suflet, „Filocalia”, mai redactam câte-o ştire, cronica vreunui pelerinaj, mai făceam câte o traducere, mai scriam câte-o poezie … Ce multe s-au schimbat de-atunci.

Încercam cu amuzament să-mi imaginez cam cum ar arăta ştirile mele, după atâţia ani, cu atâtea întâmplări, zi de zi. De exemplu: „Azi, Luca m-a anunţat cu jumătate de gură că a luat un doi la fizică. Îmi tot spunea de-o săptămână, printre dinţi, dar am crezut că e o glumă şi nu l-am luat în serios. Este cât se poate de adevărat. Tot azi, Teodora s-a scăldat din nou în lacrimi spunând că urăşte vioara, că e prea greu şi că vrea să facă flaut, Veronica s-a certat pentru crutoane cu un coleg la grădiniţă, iar Ilinca şi-a dat iar jos singură scutecelul şi a murdărit baia”.

Să scrii despre viaţa de familie după atâţia ani, să împărtăşeşti câte ceva din atmosfera familiei tale numeroase care deja nu mai încape într-o singură maşină, mi se pare o provocare mult prea mare ca să nu răspund la ea.

Uneori, când mă joc cu copiii mei, închid ochii şi le spun: „eu sunt Cristina, sunt încă mică, citesc mult, mă culc târziu şi uneori mai dorm cu hipopotamul galben”. Când deschid ochii, patru perechi de ochi mă privesc amuzaţi şi protestează: „nu mai eşti mică, eşti mare, eşti mama noastră şi noi suntem copiii tăi” şi râd în hohote ca să mă aducă la realitate. Uneori îmi place să mă joc de-a timpul, să mă teleportez în trecut, să mă văd cu ochii de-atunci, să mă întorc aici unde sunt acum, să mă judec prin prisma celei care am fost şi ajung mereu la acelaşi lucru: oriunde aş fi, în orice împrejurare, în fracţiunea oricărei secunde care poate ar fi fost hotărâtoare pentru destinul meu, nu aş schimba nimic, nici o fărâmă din ce-a fost. S-o iau de la început, aş face la fel şi aş ajunge, prin voia lui Dumnezeu, unde sunt şi la ce sunt acum: mamă a patru copii minunaţi.

S-o iau cu încetişorul. La început, eşti tânăr, aproape copil, nici nu ştii bine ce ţi se întâmplă, te îndrăgosteşti şi te trezeşti căsătorit, cu ceva strălucitor pe deget şi aproape fericit. Mai ales atunci când primul test de sarcină a ieşit pozitiv. Personal, am simţit fiecare sarcină ca pe o stare binecuvântată, o bucurie lăuntrică pe care nu ştii să ţi-o explici, fiecare mişcare a bebeluşului era ca un dar preţios pe care simţeam nevoia să-l împart cu cei din jur…, iar cei din jur nu erau neapărat conectaţi la frecvenţa mea de simţire, dar nu conta. La fel de personal, pe măsura trecerii timpului, a înmulţirii grijilor şi responsabilităţilor, am simţit ca pe-o nedreptate strigătoare la cer presiunea socială, a familiei, a colegilor de serviciu, a rudelor şi mătuşilor apropiate şi îndepărtate care prin gesturi, priviri, vorbe mai mult sau mai puţin voalate, încercau să sugereze că este absurd să-ţi mai doreşti copii în ziua de azi, că la primul e normal să te bucuri, sa jubilezi, dar la al treilea, al patrulea? E prea de tot, domnule, vorba unei doamnne bătrâne şi onorabile din Bucureşti: „Încă n-aţi închis fabrica?”

Toţi cei care au mulţi copii şi au trecut prin astfel de situaţii, au trăit probabil aceste sentimente. Am înţeles atunci că e o greşeală, o capcană să laşi străinii, (străini de familie şi de Hristos) să-ţi fure bucuria venirii unui copil pe lume. Asta mi s-a întâmplat mie la Ilinca, cea mică: presiunea a fost atât de mare încât după impactul emoţional al primelor temeri şi griji „ce voi face, cum mă voi descurca, ce vor zice ceilalţi?” am învăţat să ne bucurăm în taină de această veste, asta pentru că eu şi soţul meu am ţinut câteva luni secretă „operaţiunea the fourth one”, cum îi spuneam cu o bucurie complice.

Într-o ordine numai de Dumnezeu ştiută, am înţeles de asemenea că, de fapt, fiecare copil îşi avea locul său dinainte aşezat în familia noastră, de fiecare dată am simţit că aşa suntem de când lumea şi că sub nici un chip nu ar fi putut fi altfel, şi că, dacă prin absurd, unul din ei nu s-ar fi născut, cu siguranţă i-am fi simţit lipsa.

Deşi am adus pe lume patru copii, încă mă minunez şi încerc să înţeleg esenţa miraculoasă a unei naşteri. Dincolo de starea de bucurie şi împlinire pe care o simţi când îţi ţii bebeluşul, fiinţa cea nouă, în braţe, am simţit de fiecare dată că am trecut foarte aproape pe lângă o taină. Şi cum timpul te acaparează imediat şi te acordezi total la ritmul de viaţă al bebeluşului tău care creşte foarte repede, deci şi timpul tău se scurge repede odată cu al lui, începi să te îndepărtezi cu iuţime de acea taină pe care n-ai apucat s-o înţelegi de-a binelea, dar de care îţi place sa îţi aduci aminte. Poate acesta este motivul pentru care orice mămică povesteşte cu nesaţ şi cu lux de amănunte despre naşterea pruncului ei, poate încearcă să-şi desluşească ei sieşi taina pe care atunci nu a înţeles-o pe deplin.

Trebuie să recunosc, mi s-a părut un pic idilică şi am zâmbit când am citit formularea „frumuseţea împreunei desăvârşiri”. Într-adevăr, într-o familie, în cele din urmă ajungem sa ne desăvârşim unii pe alţii într-o minunată lucrare şi sinergie între cer şi pământ. Negreşit, în plan nevăzut, asta se şi întâmplă. Însă în plan foarte concret şi real, în realitatea imediată, uneori incredibil de greu de dus în spate, în scurgerea uneori prea lentă, alteori prea rapidă a timpului unei familii, de la alarma de dimineaţă până la pupicul de noapte bună, de la dimineaţa anevoiasă de luni până la slujba de duminică (care mereu începe prea repede!), totul mi se pare o luptă continuă, neostoită, cu ceasul de pe perete, cu aragazul, cu maşina de spălat, cu fierul de călcat, cu ratele la casă, cu temele şi notele, cu scutecele şi biberoanele, cu antibioticele la ore fixe, cu autobuzul, cu oamenii de pe stradă, cu cei dragi de lângă tine, cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. Uneori ţi se pare că dai prea mult, alteori că primeşti prea puţin. Uneori simţi că eşti biruit şi vrei să depui armele, alteori te simţi fericit că ai reuşit într-o zi să le faci pe toate cum trebuie. Uneori te simţi abandonat, ca în cele din urmă să înţelegi, ca-n povestea urmelor de pe malul mării, de ce era doar un singur rând de urme pe nisip, că atunci când ţi se părea mai greu, Dumnezeu te căra în spate.

Înveţi multe într-o familie, înveţi să iubeşti atunci când ţi se pare c-ar trebui să te superi şi înveţi să ierţi pe măsura iubirii. Înveţi să te bucuri de momentele de tihnă şi bucurie ca de un dar preţios în vacarmul unei lumi în care toate sunt pe dos. Şi privind lung în urmă, am învăţat că atunci când îţi asumi o cale, sucită în ochii lumii dar dreaptă în cugetul tău, şi îţi clădeşti pe temelia lui Hristos un aşezământ în care aduci pe lume şi creşti copii din darul lui Dumezeu, e ca şi cum ai scrie, cu cuvinte vii, adevarate, uneori tăioase, alteori nespus de mângâietoare…: un eseu despre mântuire.

Cristina(Toader)

Manea

COPIII MEI

Copiii mei

Lumini din zori,

Oiţe căutând păstori,

Cărbuni din foc aprinşi cu dor,

Copiii mei

Lumini din zori.

Copiii mei

Cu ochi de stele

Cu părul flori de gălbenele

Cu jocul zbor de rândunele

Copiii mei

Cu ochi de stele.

Copiii mei

Maci în obraji

Cu râsul mirosind a fragi

Minuni din cer, şi prunc şi magi,

Copiii mei,

Copiii dragi.

Copiii mei

Copii frumoşi,

Cu chip senin, din basme scoşi

Sunt feţi frumoşi, prinţese, crai,

Cu ochi tăciuni, cu păr bălai,

Copiii mei

Copiii buni

Sunt rupţi din rai.

Cristina Manea