cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto Ilinca Negreanu/ Oașa

luni, 25 octombrie 2010

,,Părinte, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta(Matei 26, 39)-explicație la Sf. Ioan Gură de Aur

,,Părinte, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta(Matei 26, 39). Prin asta a învățat toți sfinții să nu înfrunte primejdiile, nici să se arunce în ele, ci să aștepte ca primejdiile să vină la ei, să-și arate atunci tot curajul lor. Să nu sară mai înainte în ele și nici să meargă ei mai întîi să le caute”. (Cuvînt la ceea ce s-a spus:,,Părinte, dacă este cu putință…”, vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și Providență…, p. 259)

,,…prin rugăciunea Sa în grădina Ghetsimani Hristos ne-a învățat două lucruri: întîi, să nu înfruntăm primejdiile, ci să ne rugăm să nu cădem în ele, al doilea, să le îndurăm cu curaj, dacă vin peste noi, punînd înaintea voinței noastre voința lui Dumnezeu” (Cuvînt la ceea ce s-a spus:,,Părinte, dacă este cu putință…”, vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și Providență…, p. 260)


,, Ceea ce trebuie să facem noi este să-L rugăm pe Dumnezeu să alunge ispita de la noi, așa cum ne-a învățat El însuși în Rugăciunea domnească: Și nu ne duce pe noi în ispită(Mat. 6,13). Dar dacă, prin îngăduința lui Dumnezeu, suntem încercați de multe ispite, să luptăm cu ele cu bărbăție. Mai întîi, trebuie să nu ne supunem primejdiilor-așa cum fac oamenii înțelepți; apoi trebuie să răbdăm nenorocirile cu mult curaj- așa cum fac oamenii viteji și înțelepți. Așadar nu trebuie nici să ne avîntăm, nici să dăm înapoi. Atunci cînd situația o cere, adică fie sufletul nostru este în primejdie din pricina păcatului, fie Biserica din pricina ereziilor, suntem datori să ne luptăm cu bărbăție; însă cînd nu avem de-a face cu-o asemenea situație, nu trebuie să ne punem în primejdie degeaba. Un asemenea război ar avea drept unic motiv ambiția și ca scop, slăvirea noastră deșartă.” (Problemele vieții, pp.334-335)

A nu se arunca cineva în primejdii fără folos, este al bărbaților înțelepți(…) Deci, nici să ne azvîrlim în primejdii cum s-ar întîmpla, -căci aceasta este cutezanță- nici luptîndu-ne și împrejurările cerînd aceasta, noi să ne împuținăm- căci aceasta este frică- ci dacă propovăduirea Evangheliei o cere noi să nu ne dăm la o parte; -iar dacă nu este nici o pricină, nici o necesitate cerută de bună cinstire de Dumnezeu, să nu alergăm, căci lucrul e mai mult un fel de fanfaronadă și ambiție zadarnică.”(Comentariile sau Explicarea Ep. Către Evrei, omilia V, pp.108-109)

Legat de discuțiile de sîmbătă seara la colocviul dedicat Mitropolitului Anthony Bloom unde s-a divagat pe tema suferinței și pentru că nu mai am posibilitatea să mă întîlnesc cu mulți din cei ce au fost de față socotesc, mă folosesc aici pe blog ca să arăt ceea ce am găsit aseară din întămplare la Sf. Ioan Gură de Aur(că tot sunt aplecată asupra scrierilor lui) ca explicație la cuvintele ,,Părinte, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”(Matei 26, 39) pe care Lucian le-a adus în vedere ca o măsură de a evita suferința,iar apoi s-au exprimat diverse opinii .

Asta pentru că eu nu am fost dintre aceia care acceptă teologumena înduioșării(foarte atractivă de altfel), pietistă, la explicarea firii omenești a lui Hristos- Fiul lui Dumnezeu ca fiind slabă și care așteaptă ajutor omenesc, mîngîiere, compătimire și reacționează cu frică, cu tendință de lașitate(ascundere și amînare) în fața asumării paharului păcatelor lumii întregi de la începutul pînă la sfîrșitul istoriei. Nu îmi surîde ideea imperfecțiunii îmbinării celor două firi- umană și dumnezeiască, cînd Hristos rostește aceste cuvinte, ci dimpotrivă, chiar pun în evidență firea umană supusă total firii dumnezeiești în Persoana lui Iisus Hristos; sau că El i-a cerut lui Dumnezeu să ocolească patimile și atunci cu atît mai mult noi suntem legitimați să speculăm scuza păcătuirii noastre, a fugi de suferință, ca un fel de circumstanță atenuantă că vezi, și Dumnezeu-Omul a fost slab și fricos și a cerut lui Dumnezeu-Tatăl să ocolească patimile. Momentul este unul de maximă gravitate, de încercare. Este mai degrabă o pedagogie după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, căci nu-i așa, fiecare cuvînt din Evanghelie rostit de Hristos are un tîlc și o lumină pentru noi. Hristos nu avea nevoie să se roage dar o face pentru ca să ne învețe să ne rugăm, nu avea nevoie să se boteze, dar ne învață smerenia și supunerea față de rînduieli, nu avea nevoie să ceară de la Tatăl făptuirea minunilor dar o face uneori ca să nu uităm de lucrarea comună și unită a întregii Treimi, nu avea nevoie să vorbească în pilde dar o face pentru a nu întărîta și învîrtoșa firea omenească păcătoasă incapabilă de a primi adevărurile față catre față, nu avea nevoie de întărire prin rugăciunea apostolilor în grădina Ghetsimani dar ne învață că trebuie să ne rugăm pentru cei aflați în greutăți și în ispite. Noi suntem cei care avem nevoie de un model pedagogic implicit și explicit în procesul mîntuirii noastre. Reacția la paharul de care vorbește Mîntuitorul în rugăciunea Sa nu reprezintă frica omenească de patimile ce urmau, sau teama de suferință ci este cutremurul firii omenești din Persoana lui Hristos în fața asumării păcatului lumii întregi, a umanității întregi recapitulată în El(,,E u pentru aceasta am venit în lume”(In. 18, 13)- pentru acest ceas al asumării). Un simplu exercițiu să facem: imaginați-vă că ar trebui să purtăm fiecare povara neputințelor și păcatelor, implicit a mustrării de conștiință a tuturor oamenilor de pe strada pe care stăm. Oare n-am zice asemenea lui Hristos ,,întristat e sufletul meu pînă la moarte”(Mt. 26,37-38;Marcu 14, 34)?Despre această povară a paharului vorbește textul de la Matei, Luca și Marcu.E interesant că Sf. Ev. Ioan nu-l amintește.

Avem două culmi ale ispitirii firii omenești a lui Hristos de către diavol: îndulcirea și întristarea.Dacă diavolul l-a ispitit oarecînd în Pustia Karantaniei cu ispitele îndulcirii, acum în Săptămîna Patimilor Hristos este ispitit prin ispitele cele mai subtile și mai greu de detectat ale întristării. Pentru mulți a fi creștin se reduce la a te feri de ispitele de îndulcire și trăiesc sub umbrela ispitelor de tristețe pe care nici măcar nu le bănuiesc ca păcate.

Revin, firea umană a Domnului S-a dat înapoi în grădină nu din frică(frica fiind de la diavol) și temere sau undă de lașitate ori spaimă ci S-a întristat și s-a cutremurat în fața muntelui de păcate al lumii care trebuia purtat de Fiul Omului. Parcă despre același munte ne vorbește Hristos cînd zice: ,,De veți avea credință în Dumnezeu cît un grăunte de muștar veți zice muntelui aceluia ridică-te și așa va fi”(In. 13, 35) Toate aminteau de luciditatea Mîntuitorului care, pentru acest ceas al răscumpărării noastre, a venit în lume. Toate păcatele lumii, ale fiecărui om în parte sunt tot atîtea contracte și zapisuri de vînzarea noastră către diavol și de lepădare a lui Dumnezeu. Noi eram vînduți sub păcat(diavolului). Cum am fi putut noi de la sine să le putem plăti, răscumpăra, dară-mi-te și pe ale altora? Domnul S-a făcut jertfă de răscumpărare pentru noi, S-a dat pe El în locul nostru, al tuturor. Diavolul a vrut și mai mult, să pătrundă cu ispitirea pînă în adîncul Sfintei Treimi, să distrugă tot. A vrut să înghită Omul dar S-a trezit cu Cerul pogorît în inima iadului, în cele mai de jos ale pămîntului.

Căt despre divagația pe tema sinuciderii și a poziției Bisericii Ortodoxe față de acest păcat, voi reveni sper altă dată căci pentru mine n-a fost lămuritoare concluzia serii.

2 comentarii:

  1. "Rugaciunea pentru ceilalti constituie adevarata pregatire pentru impartasanie".

    Parintele Alexander Schmemann

    RăspundețiȘtergere
  2. Ceva interesant... http://www.prosoponschool.org/

    RăspundețiȘtergere