duminică, 28 februarie 2010

De Mărțișor









,,Cîntați Domului cîntare nouă, cîntați Domnului tot pămîntul.
Cîntați Domnului, binecuvîntați numele Lui,
binevestiți din zi în zi mîntuirea Lui”
(Psalm 95)





Primăvara,
ca o podoabă verde îmbracă pămîntul cu frumusețe spre slava și înțelepciunea lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor. Din firea lor, sau dintr-un instinct estetic natural, florile se întrec în gingășie, cu frumusețea lor atît de diversificată, ca într-o cîntare simfonică de laudă pentru Creatorul tuturor. Natura întreagă se pregătește să îmbrace haina de nuntă, ca o mireasă.


,,Deci, cînd vezi plantele cele de pe lîngă casă, cele sălbatice care cresc în apă sau pe pămînt, cele care au flori sau nu, cunoaște din acestea mici pe Cel Mare, adaugă-I mereu admirația ta, și mărește-ți dragostea pentru Creator!”(Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaepmeron, V, pg. 129)

,,Luați seama la crinii cîmpului cum cresc: nu se ostenesc și nu trec. Și vă spun că nici Solomon în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unii din aceștia.”(Mt. 6, 29)


Foto: OLGA BERSAN



vineri, 26 februarie 2010

A. Schmemann, jurnal




"Primăvara este blîndă, aproape umilă. O duminică ploioasă. Liniștea, pustietatea acestor sătuce. Bucuria vieții trăite dincolo de activismul superficial, bucuria care este esența vieții...Și în noaptea tîrzie, ploaia, luminile și viața din spatele ferestrelor luminate. Dacă nu ne este dat să simțim toate acestea, ce pot însemna cuvintele:"Pe Tine te lăudăm, pe Tine Te binecuvîntăm, Ție Îți mulțumim..."?Aceasta este esența religiei, iar lipsa ei este începutul necredinței. Cine a inventat ideea că religia constituie soluționarea problemelor? Religia este întotdeauna un transfer într-o altă dimensiune, într-un alt nivel și, din această cauză, ea reprezintă anihilarea problemelor, nu soluționarea lor. Problemele vin și de la diavol, care a umplut religia cu neliniște și vulgaritate - așadar religia a devenit o problemă în lumea modernă. Toate aceste cuvinte nu au nici o legătură cu esența vieții, cu merii înșiruiți sub cerul senin de primavară, cu realitatea inimii și a sufletului."





"Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineața pe care o savurez împreună cu L, doua-trei ore de liniște seara. Nici o discuție "specială". Totul este limpede și, de aceea, atît de bine! Dacă am încerca să definim esența acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite și viceversa. Neînțelegere! Și fericirea noastră ar păli. Cu cît de apropiem mai mult de esența unui lucru cu atît avem mai puțina nevoie de cuvinte. În veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu, doar cuvintele "Sfînt, Sfînt, Sfînt" vor mai fi necesare, doar cuvinte de laudă și de mulțumire, doar rugăciunea și lumina desăvîrșirii și a bucuriei. Din această cauză, singurele cuvinte de care avem nevoie și care au un înțeles adînc nu sunt cele despre realitate (discuții), ci acelea care sunt reale în sine, care sunt tocmai simbolul, existența și misterul realității. Cuvîntul lui Dumnezeu, rugăciunea, arta...a fost cîndva o vreme cînd teologia era acel "cuvînt al lui Dumnezeu", nu doar cuvinte despre Dumnezeu, ci cuvinte dumnezeiești, o revelație. Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simțirea prezenței Sale și bucuria pe care ne-o dă această prezență. Întotdeauna, oriunde, în toate."

fragmente din Jurnalul Părintelui Alexander Schemann(1973-1983), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004
foto:Corina Negreanu- merii înfloriți de la țară și grădina romană din cadrul Grădinii Botanice de la Cluj Napoca

joi, 25 februarie 2010

Alexander Schmemann, fragment de jurnal




"Vești zguduitoare despre căderea nervoasă suferită de părintele N. Așadar, simptomele pe care le observasem cu trei săptămâni în urma erau adevărate. Mi-e teamă că motivul este cît se poate de evident:"s-a îngropat în activitate". Și acesta este tocmai lucrul care trebuie evitat. Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detașa, de a îndepărta neliniștea și lucrurile mărunte care îi împovărează viața și îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeași aroganță care încearcă să mă convingă că totul depinde de mine, totul mă privește pe mine. Și atunci "eu"-l umple întreaga realitate și începe prăbușirea. Greșeala majoră a omului modern este identificarea vieții cu activismul, cu gîndirea, etc. și de aici incapacitatea de "a trăi" pur și simplu, adică de a simți, de a prețui, de a trăi viața ca dar veșnic. Să pășești spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poți vedea, să simți, să privești o rază de soare ce se odihnește pe un perete - toate acestea constituie realitatea vieții. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gîndirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acționează și gîndește. Doar în această realitate a vieții Dumnezeu se revelează, iar nu în acte și gînduri. Din aceasta cauză, Julien Green are dreptate cînd afirmă:"Totul este altundeva" - "Singurul adevăr stă în legănarea ramurilor desfrunzite". La fel se întîmplă și în comunicare. Nu se comunica prin discuții si polemici. Cu cît comunicarea este mai profundă și mai însuflețită cu atît este mai puțin conditionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria. Am simțit aceasta în ajunul Anului Nou, stînd în mansarda lui Adamovich din Paris. Auzisem că îi plăcea să discute despre evenimente lipsite de importanță. Dar nu pentru că nu am fi avut ce să vorbim, ci pentru că între noi se realiza această comunicare. De aici și dezaprobarea mea față de conversațiile "profunde" și , mai ales, spirituale. A stat de vorbă Hristos cu cei doisprezece apostoli mergînd pe drumurile din Galileea? Le-a rezolvat El problemele și dificultățile? Creștinismul este continuarea acestei comunicări, realitatea, bucuria și eficacitatea ei. "E bine să fim aici". Afară, o frumoasă zi de primavară! E aproape zăpuseală. Mi-am petrecut toata ziua acasă, la birou. Fericire."

[Jurnalul Părintelui Alexander Schemann(1973-1983), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pg.45]
foto: Ciprian Negreanu, Athos, 2007;


marți, 23 februarie 2010

Aniversară



La multi ani, Ștefan!

La mulți ani Ciprian-alterego-ul meu!

Dedicația mea - o dantelărie acustică bizantină, ca viața:





Despre subtilitățile ,,strunirii” firii noastre stricate



Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi.Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sînt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sînt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră, nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu ca orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătură, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu...

N. Steinhardt

Preluare de pe blogul domnului Claudiu Târziu: Acum ştiu, am aflat şi eu...
foto:Corina Negreanu
Deși am căutat sursa exactă a acestui fragment atribuit părintelui Nicolae Steihardt, consultîndu-l și pe părintele Ioan Pintea, am ajuns la concluzia că sunt dubii mari ca autorul lui să fie Părintele N. Steinhardt.Oricum, rămîne un text deosebit, plin de adevăr, un text pilduitor. E trist că el circulă în lumea virtuală fără date exacte, de unde anume provine, ca aparținînd acestui mare autor.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Arhitecturi athonite

...sau cum spunea maestrul Horea Bernea, în urmă cu ceva ani la Cluj Napoca, cu titlu de conferință : ,,Materia - loc de agățare a spiritului"...




































foto: pr.Ciprian Negreanu 2007

joi, 18 februarie 2010

Cinstirea sau necinstirea icoanelor ?


Maica Domnului Orantă, Mănăstirea Grigoriu, Sf. Munte Athos


Există o tendință (actuală) tot mai accentuată în ceea ce privește cultul icoanelor-odoare sfinte ale Bisericii Ortodoxe și ale creștinilor dreptmăritori- aceea de a amplifica cantitativ, într-o manieră deviantă sau printr-o evlavie deturnată prezenta lor fie în viața eclesială, fie cea personală, de zi cu zi a omului de rînd. Acest fapt realmente ar trebui să ne pună pe gînduri în ceea ce privește dreapta noastră credință precum și felul în care dogmatic ne cunoaștem/trăim Ortodoxia.
Noi, creștinii ortodocși, avem icoane, iar primul lucru care se cade să-l facem în ceea ce privește raportarea noastră la ele, este acela de a le cinsti. Că icoana trebuie cinstită, este un adevăr descoperit de Dumnezeu, adică o dogmă stabilită prin hotărîrea Sinodului Ecumenic VII(anul 787 d. H.) la Niceea*. Ele nu sunt obiecte de admirație sau adorație și nu au un rol pur estetic, de înfrumusețare a spațiului eclesial. Nici nu le putem limita doar la acel scop catehetic de Biblie în imagini pentru analfabeți. E o întreagă teologie aici, greu de rezumat în cîteva rînduri. Faptul că trebuie cinstite presupune a purta și a avea o grijă maximă asupra modului cum o facem. Un permanent act de trezvie creștinească.
Chiar dacă presupune un suport material (lemn sau zid), o reprezentate a chipurilor sfinte prin mijloace materiale cu concursul și măiestria artistică a iconarului, icoana este o taină, un loc fizic al prezenței mistice a sfinților redați, văzutul ce ne comunică, ce ne face vizibil parte din ceea ce este nevăzutul. Sau metaforic, este fereastra prin care privim spre cele cerești, locul în care se poate naște dialogul nostru contemplativ cu sfinții, cu Maica Domnului, cu Iisus Hristos sau Sfînta Treime. Deci, rolul liturgic-contemplativ al icoanei este prioritar și de aceea atunci cînd cel catehetic sau cel decorativ-estetic este pus în față, trece pe primul plan, riscăm să ne raportăm greșit, deformat la propria noastră credință.
Icoana se cinstește prin așezare undeva la nivelul ochiului și trebuie avut grijă unde anume se așează. Se sărută și ne închinăm prototipului reprezentat în ea. Aprindem candela în fața ei și se poate tămîia. La loc curat, mai puțin pe un tapet ,,obraznic” sau lîngă alte imagini vicioase. Pentru cei mai mulți dintre noi în deprinderea cu cele ale credinței există tendința de a uza cu exces de zel de imaginile sfinte, care, de cele mai multe ori duc fie spre împrăștierea minții în rugăciune, fie a ,,înduhovnicii” obiectelor, a pecetluirii oricărui obiect de uz comun,banal, uneori trivial, și practica aceasta este vicioasă. Este eronată pentru că minimalizează dacă nu chiar anulează rostul și rolul icoanei în viața creștinului ortodox. Abuzul sau familiaritatea desacralizantă, care suprimă taina icoanei nu face altceva decît să ne mortifice simțul autentic pentru sfințenie, să ne obișnuim/obrăznicim cu cele sfinte sub masca unei bune și pioase credințe. Ne mai dezvăluie o altă boală sufletească: transformarea credinței într-o frică superstițioasă. Adică, golul și răceala lăuntrică se încearcă a fi acoperite cu explozia exterioară de icoane. Exemplul concludent este acela că dacă un om iubește pe cineva, e destul să poarte chipul persoanei iubite la piept, în dreptul inimii, sau să-l așeze ca tablou/fotografie într-un loc anume(de cinste) ales. Dacă însă chipul celui iubit apare peste tot, obsedant, de la faianța din baie, cănile de băut apă, perdele, magneți de frigider, brățări, pe tricouri, oriunde altundeva unde ne poate duce fantezia- e clar că e vorba cel puțin de nesinceritate/nesiguranță de sine, falsitate, chiar idolatrie. O raportare obositoare, patologică la persoana ,, iubită”. De un asemenea om, cel iubit, se ferește.
E înfiorător să vezi cum icoana se utilizează, fără discernămînt, ca ,,decorațiune” pe diverse obiecte de plastic(of, acest material lipsit de orice organicitate și tot mai frecvent în spațiul eclesial), pe brelocuri mai degrabă pe post de amulete, cutii de chibrituri sau alte obiecte perisabile de folosință banală, de scurtă durată, după care pot foarte ușor să ajungă la coșul de gunoi; pe farfurii, pe odorizante de mașini sau de încăperi, pe vaze de flori unde de cele mai multe ori descompunerea tulpinii și-a frunzelor florilor transformă apa într-un lichid rău mirositor, dezgustător, așezate nu de rareori chiar la nivelul picioarelor, ai pantofilor noștri, în biserică sau cimitire. Trist este că de cele mai multe ori pangarele mănăstirilor sunt cele care proliferează asemenea deturnări în cultul cinstirii icoanelor. E discutabilă însăși prezența icoanei pe coperta unei cărți, care poate fi trîntită pe o podea la capul unui pat, purtată sau așezată în alte locuri mai puțin agreabile.
Și atunci mă întreb, cu toată dorința noastră de ne înduhovnici și înnobila spațiul și viața prin/cu imagini sfinte, de-a ne manifesta exterior evlavia, oare chiar avem dreaptă măsură și bună așezare în fața și față de icoana lui Hristos? Oare chiar o cinstim pe Maica Domnului atunci cînd îi folosim icoana ca ornament pe o vază de flori(căci e foarte greu să te închini la asemenea obiecte) aflată chiar și într-un Sfînt Altar?

Corina Negreanu

Din povățuirile Părinților

Sihăstrie din apropierea Mănăstirii Dionisiu,
despărțită de aceasta printr-o prăpastie foarte adîncă,
Sf. Munte Athos



Avva Isaia:

A zis Avva Isaia: ,,Dacă vrei să-I urmezi Domnului nostru Iisus Hristos și să răstignești pe omul tău cel vechi împreună cu Dînsul, ești dator să te rupi de cei ce te coboară de pe cruce. Și să te pregătești să înduri dispreț și să odihnești inima celor ce te amărăsc”.(Everghetinos vol. 1, pg. 333)



Sf. Mănăstire Dionisiu, Muntele Athos


Avva Alonie:

,,Dacă nu va spune omul în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem în lumea asta, nu va avea odihnă”. (Everghetinos vol. 1, pg. 335)


Drum( simbolic ca o întrebare/căutare) prin pustia Kavsokaliviei,
extremitatea sudică a Sf. Munte, loc de sălășluire și desăvărșire a marilor pustnici athoniți


Sfîntul Varsanufie:

Un frate a întrebat pe un Bătrîn:,, Trebuie să-i întrebăm pe Bătrîni despre toate gîndurile ce încolțesc în inimă?”
Și a răspuns Bătrînul: ,,Nu e nevoie să întrebi despre toate gîndurile care îți vin; căci sunt trecătoare. Ci trebuie să întrebi despre cele care rămîn și care te luptă. Un om care e ocărît de mulți și nu ia în seamă ocările devine nepăsător la acestea; dacă însă se întîmplă ca cineva să se pornească și să lupte împotriva lui, atunci îl pîrăște la stăpînitor, adică merge la stăpînitor și depune jalbă împotriva celui ce-l luptă. La fel se întîmplă și în cele ale gîndurilor: pe cele care ne luptă, ori zăbovesc, trebuie să le mărturisim Bătrînilor”.
A zis fratele: ,,Cum de mi se întîmplă ca, și după ce îi întreb pe Bătrîni, să-i osîndesc pe alții?”
Și a răspuns Bătrînul:,, Ți se întîmplă să-i osîndești pe alții și după întrebare pentru că nu a murit în tine îndreptățirea. Osîndește-te pe tine însuți și va pleca de la tine osîndirea celorlați”.(Everghetinos vol. 1, pg. 3o7)


foto: pr. Ciprian Negreanu


marți, 16 februarie 2010

Serile Duhovnicești ale A.S.C.O.R.-ului Cluj din Postul Mare 2010

Spre Athos
foto: pr. Ciprian Negreanu

Serile duhovnicești organizate de A.S.C.O.R. Filiala Cluj deja devenite tradiție în perioada celor două mari posturi( al Nașterii și cel al Sf. Paști) au loc și de această dată.

În fiecare săptămână din Postul Mare, cu excepția Săptămânei Mari, joi de la ora 18.00 la Catedrala Ortodoxă din Piața Avram Iancu, și de la ora 20.00 în Amfiteatrul Facultății de Chimie, Str. Arany Janos, Nr. 11 (lângă Parcul Central).

Invitați:

18 Februarie – Pr. Constantin Necula, Profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu

Tema: Mântuirea în viața de familie

25 Februarie – Ierom. Dionisie Ignat, Starețul Mănăstirii Albac

Tema: Despre purtarea și lepădarea Crucii

4 Martie Pr. Simion Todoran , Profesor la Facultatea de Teologie din Alba- Iulia

Tema: Rolul părintelui duhovnicesc în lucrarea desăvârșirii

11 Martie Pr. Florin Botezan, Profesor la Facultatea de Teologie din Alba- Iulia

Tema: nu s-a ales încă

18 Martie – Pr. Constantin Coman, Profesor la Facultatea de Teologie din București

Tema: nu s-a ales încă

19 Martie Pr. Vasile Mihoc, Profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu

Tema: Iisus Hristos „Un semn care va stârni împotriviri” (Lc. 2, 34)


La Biserica Studenților din Complexul Hasdeu se citește în continuu pe întreaga durată a Postului Mare Psaltirea.

președinte A.S.C.O.R. Cluj Dumitru Fiscu

duminică, 14 februarie 2010

O ultimă dedulcire melodioasă de culoare, ca o iertare plină de lumină

Slipping into the Light, Douglas Stambler, imagine Mark Lawrence


Avva Teona zicea: ,,Chiar de cîştigă cineva o virtute de unul singur, Dumnezeu nu-i dă har ca să rămînă la el virtutea ; fiindcă ştie că nu se poate încrede în lucrarea lui. Dacă, însă, merge la fratele său, virtutea rămîne."(Everghetinos vol.I, pg. 267)

Vă cer iertare tuturor, celor pe care posibil v-am smintit, supărat, greşit, amînat, neglijat....

Preoteasa Natalia ne cheamă într-o călătorie

şi nu orice fel de călătorie...





Din nou împreună-călători cu Domnul prin Postul Mare


Vă fac invitaţia încă de pe acum, pentru ca duminică să avem pomelnicul complet. Părinţii care au acceptat din nou să călătorească împreună cu noi primesc pomelnicul la începutul postului şi nu mai au timp să îl tot actualizeze pe parcurs, de aceea e bine să fie cât mai complet de la început.
Nu mai repet principiile, nici nu m-am mai gândit la altele, cred că e foarte bine dacă le ţinem pe cele stabilite până acum, pe care le găsiţi aici.

Ele se rezumă foarte concret la 2:
1. să ţinem postul
2. să ne întâlnim în rugăciune în fiecare seară, la ora 22 (ora României).
La sfârşitul acestei săptămâni o să fac un document word cu micul canon de rugăciune şi pomelnicul împreună-călătorilor.

Ce înseamnă să fii împreună-călător? Să ţii cele două principii de mai sus (de aceea vă rog să nu treceţi pe pomelnic decât pe cei cu care aţi vorbit şi care sunt de acord să călătorească împreună cu noi, adică să postească şi să se roage cu noi).

Cei care aţi mai participat la această comuniune prin post şi rugăciune ştiţi foloasele. Cei care nu, vă invităm să le aflaţi călătorind împreună cu noi. Vă aştept cu drag!
Natalia


I-am spus Nataliei că scrisoarea ei e ca un clopoţel care ne dă vestea să ne ocupăm de lucruri mai ,,serioase", atît pentru viaţa aceasta dar mai ales pentru cea veşnică.
Îţi mulţumesc Natalia, încercăm acum să ne facem ,,bagajele".

luni, 8 februarie 2010

Ospăţul Babettei(1987)

La finalul săptămînii trecute C. Bogdan avea să-mi recomande cel mai teologic film artistic pe care l-a văzut vreodată. Mi-a stîrnit curiozitatea filmul calificat de dînsul ca fiind ,, cel mai elocvent despre chipul lui Dumnezeu". Aşa că mi-am făcut timp să-l văd(uşor sceptică) şi mi-a prins bine.
E o poveste despre viaţă, iubiri neîmplinite, credinţă rutinizată, liniară şi uşor mohorîtă, care însă va lua o întorsătură, în cel mai steinhardtian duh cu putinţă. Nu divulg acţiunea şi povestea personajelor altminteri foarte cuminţi. Recunosc că dacă la început mi s-a părut scolastic, uşor banal, finalul a fost însă cu totul diferit, o subtilă şi rafinată lecţie morală. Oricum, filmul face bine prin calmul pe care îl induce pe tot parcursul său iar imaginile sunt o delectare estetică.
Babette e un personaj cheie, apărut inopinant în viaţa a două femei surori, fiice de pastor, care reuşeşte să dea prin prezenţa ei acceptată, un sens restaurator vieţii lor aparent ratate dar resemnate, ca de fapt, întregii comunităţi din care cele două fac parte. Într-o anumită măsură Babette e o metaforă, se aseamănă cu Dumnezeu. Nu vă speriaţi că spun asta. Ea vine, bate, e primită şi rămîne ca să slujească asemenea Fiului Omului, care nu are unde să-Şi plece capul, iniţial cu timiditate delicată şi cu smerenie, lasă să fie învăţată treburile casei neofensînd sub nici o formă gazdele-stăpîne, apoi, îşi arată priceperea(cunoaşterea rafinată) şi dragostea, reuşind să dezlege sufletele tuturor spre comuniune şi frumos. Babettei nu-i e totuna cum face lucrurile, ea posedă un ingredient tainic: harul. Iar cînd vine evenimentul comemorativ pentru care ea trebuie să pregătească o masă, e gata să-şi dea banii cîştigaţi la loterie, să cumpere bucate alese cu o generozitate ieşită din comun, totuşi discretă, încît stîrneşte îndoiala şi suspiciunea întregii comunităţi. Pregătitul ospăţului este un adevărat spectacol, Babette prepară bucatele delicioase cu inima şi întreaga experienţă pe care o posedă. Cine s-a îndeletnicit cu efortul şi emoţia reuşitei pregătirii unei mese ca prilej de bucurie şi mulţumire pentru ,,aproapele" ca şi chip al lui Hristos, poate înţelege mai uşor filonul spiritual al filmului. Nu, nu vă grăbiţi să judecaţi ca fiind vorba de risipă, de îmbuibarea pîntecelui, beţie şi lipsă de asceză. E mai degrabă vorba de belşugul, de ,,prea plinul, harul peste har" cum ar zice minunatul părinte N. Steinhardt. E exprimarea vizuală a comeseniei, căldurii omeneşti şi comuniunii ce atîrnă de materialitatea şi efemerul unei cine. Căci harul este axul care străbate şi uneşte materialul de spiritual chiar dacă această unire pare imposibilă, abruptă. E mai degrabă pregătirea viţelului cel gras, o analogie a Ospăţului Împărăţiei la care suntem chemaţi, unde Dumnezeu Înşuşi ne slujeşte şi slujeşte pregătirea ,,bucatelor" alese, care preschimbă şi înveselesc inima, înmulţesc dragostea celor aflaţi la masa festinului, într-un crescendo uimitor. În final, Babette se descoperă cine este, aidoma Lui Dumnezeu, în marea Sa dragoste şi milostivire pentru om .
Filmul reuşeşte să redea tema fundamentală a creştinismului, a buneivestiri, a bucuriei sacre: ,,Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic:Bucuraţi-vă!"(Ep. Filipeni 4, 4)
O parabolă care reaminteşte într-o variantă inedită minunea de la Nunta din Cana Galileii, în sensul că o nuntă obişnuită ca toate celelalte(apa, vinul cel vechi), se transformă pentru mulţi în treaptă înălţătoare de viaţă(vinul cel bun) ca început de veac ce va să fie.
Vi-l recomand la rîndu-mi cu toată căldura.






object width="425" height="344">



object width="425" height="344">









duminică, 7 februarie 2010

Dezbatere publică





Vineri, 12 februarie, 2010, ora 18, sala N. Iorga din cadrul corpului central al Universităţii Babeş-Bolyai Cluj Napoca, str. M. Kogălniceanu, nr.1, va avea loc dezbaterea cu tema LIBERTATEA CUVÎNTULUI ŞI DERUTA INFORMAŢIONALĂ. Invitaţii sunt Răzvan Bucuroiu în calitate de redactor şef la revista Lumea Credinţei şi preşedinte A.Z.E.C.(Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini), binecunoscutul realizator şi prezentator TV Cristian Tabără, deasemenea membru A.Z.E.C, iar din partea locului, Radu Preda teolog, lector dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă a U.B.B. din Cluj Napoca.
Vă aşteptăm !