Reconstituiri, un documentar excepţional despre crimele comunismului

Vineri seara -20 noiembrie 2009, ora 22:00 pe TVR 1, am umărit un documentar foarte bine realizat despre tot cea însemnat tragedia neamului românesc sub comunism. Emoţionant. Copleşitor. Vă îndemn să-l urmăriţi la:

http://193.186.33.83/webcast/WebPlayer2.php?file=rtmp://perthro.tvr.ro/rec/DATA-2009-11-23-19-03.flv&name=Reconstituiri

23-11-2009, ora 19:03

,,Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la execuţia , la Jilava, a ultimilor partizani din grupul ,,Haiducii Muscelului", grup ce a menţinut rezistenţa în munţi timp de peste 10 ani. Printre ei, biografiile dramatice ale lui Toma şi Petre Arnăuţoiu, ale Mariei Plop şi ale fetiţei ei născută în munţi. Redactori: Doina Teodoru, Mariana Ioniţă Regizor secund: Roxana Chiriţă Imaginea şi regia: Sorin Chivulescu Producător tv. Alexandru Munteanu Realizator Lucia Hossu Longin Coproducţie TVR1 şi IICCR ( Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România) Producător tv. Georges Boisnard. "

Preluare de pe TVR1

O memorie care doare căci nu e vindecată, faţă de care avem o datorie pe care nu o putem ignora sau ocoli.

Fără surprize

Primul tur al prezidenţialelor nu a adus nici o surpriză. Configuraţia parlamentară s-a regăsit în mare în distribuţia voturilor. Ceea ce demonstrează nu doar absenţa unui candidat influent dincolo de electoratul propriului partid, cît şi, implicit, prevalenţa problemei premierului în raport cu cea a preşedintelui. Fiindcă desemnarea premierului va fi rodul unei negocieri de partide, nu actul discreţionar al unui preşedinte. Ceea ce se remarcă totuşi, privind retrospectiv, e declinul lui Traian Băsescu, deocamdată relativ. Cota sa de popularitate a fost mulţi ani extrem de ridicată, el mizînd mereu pe o susţinere largă, dincolo de electoratul partidului. Întreaga sa retorică populistă a fost întemeiată pe apelul la o democraţie mai directă, sub forma unor consultări de tip referendum, care să constate pulsul `voinţei poporului`. În faţa unui grupuscul de politicieni el se prevala de milioanele sale de voturi. Preşedintele în exerciţiu s-a folosit cu abilitate de această ficţiune ideologică, vagă şi versatilă, pentru a da o iluzorie satisfacţie unui electorat în general frustrat, care în acest mod se simţea ascultat şi luat în seamă. Pe acest fond au luat naştere şi încercările de delegitimare, cel puţin implicită, a formelor democraţiei reprezentative, în primul rînd a celor parlamentare. Un Băsescu `fără frică şi fără pată` a părut multora o redută contra cinismului şi corupţiei generalizate ale clasei politice. Conştient totuşi de vulnerabilitatea unui astfel de sprijin, Traian Băsescu a încercat constituirea unui mare partid prezidenţial, un proiect ratat. Iată-l acum repliat pe susţinerea unui partid pe care a continuat să-l conducă cu mîna forte şi din exterior, bazîndu-se mult pe un lider docil. Cunoştea prea bine cum poate sfîrşi un lider carismatic, dar marcat de înfrîngeri, în faţa unuia emergent şi aureolat de o victorie personală, aşa cum se întîmplase în cazul preluării de către el însuşi a partidului. Emil Boc nu poate să-l înlăture cum l-a înlăturat el pe Petre Roman. Cu toate acestea partidul e si el în declin. Nu însă prin scăderea popularităţii, cît prin izolare politică. Aceasta se vede şi în cazul negocierilor pentru al doilea tur al prezidenţialelor. Principalul exclus din cursă, deţinătorul nu doar al unui onorabil loc trei, ci şi al unei neaşteptate cincimi din voturi, liderul liberalilor s-a orientat rapid spre o înţelegere politică cu social-democraţii. Acest rezultat bun confirmă, dincolo de confuzia ideologică întreţinută chiar de partide incapabile să-şi asume opţiuni ferme, evoluţia electoratului spre dreapta. Dacă mulţi ani stînga domina aproape discreţionar, acum situaţia s-a răsturnat. O opţiune trădată însă de partidele ce-şi clamează apartenenţa la curentul dreptei, întrucît preferă alianţe cu stînga. În acelaşi timp se confirmă practica alternanţei la putere. Nici un preşedinte, din 1992 încoace, n-a reusit să fie reales. Evident, Traian Băsescu poate fi cel dintîi în acest sens, dar acum sanşa prima o are contracandidatul său, iar unul din motive este dorinţa de schimbare periodică a electoratului, care, iniţial entuziast, e ulterior uşor dezamăgit. Conservatorismul principial al românilor a fost de altfel mereu dublat de un simţ al relativului care acum, în condiţiile democraţiei, ia forma cultivării alternanţei. Este, desigur, şi o formă de penalizare a rezultatelor, ce par mereu modeste, ale diverselor guvernări, în detrimentul creditării unor proiecte politice pe termen mai lung. Daca această alternanţă se va confirma, faptul se va datora şi profilului lui Mircea Geoană. Liderul social-democrat e mai puţin vulnerabil la demonizarea din partea adversarului, spre deosebire de vechii lideri Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Mai versatil şi mai inconsistent doctrinar (predecesorii săi aveau ambiţii ideologice, chiar reformiste), Geoană nu pozează în stîngist impenitent şi nici nu generează antipatie accentuată. De asemenea, nu sperie prin perspectiva unor derive autoritariste, întrucît nici în propriul partid nu a reuşit să se impună decît mai degrabă conjunctural. Un preşedinte mai `moale`, iată o ofertă pe care destui nu o vor mai ignora aşa uşor după turul de forţă nu tocmai constructiv al unui mandat prezidenţial `tare`. Cu toate acestea există un electorat consecvent anti-stîngist, care se poate activa alarmat de o revenire a stîngii la puterea prezidenţială. Acesta va fi de altfel unul din pilonii campaniei lui Traian Băsescu contra lui Geoană: asocierea cu toate aspectele `dezagreabile` ale istoriei post-decembriste. Votul negativ e încă puternic în România. Un semn că nemulţumirile populare întrec capitalul de încredere.

Cătălin Bogdan

O sugestivă definiţie

interviu realizat de maestrul Sorin Dumitrescu cu tanti Aglaia Roban ,,Mamaluca – O femeie deşteaptă cît Tuţea, Mămăluca de la capătul pădurii"

Pro Memoria

Iulius Filip fost deţinut politic

Marţi 17.11.2009, ora 19(după Vecernie), la Biserica Studenţilor din Cluj Napoca, str. B.P. Haşdeu, nr. 45, în colaborare cu Asociaţia Creştină Ortodoxă Sfînta Teodora de la Sihla va fi organizată o seară de întîlnire cu fostul deţinut politic Iulius Filip.

,, În epoci de minciună generalizată şi impusă prin forţă, se pare că Dumnezeu alege să reziste în lucrurile mărunte şi fragile ale lumii. Asta s-a întîmplat şi unui maistru militar de la o unitate de pe lîngă Cluj, pe numele lui, Iulius Filip. Un om mic la înălţime, absolvent de şcoală profesională, care alege să spună adevărul, aşa după părerea şi priceperea lui, să se comporte ca un om normal într-o lume cu totul schimbată de minciună şi de frică, cum era Romania comunistă a anilor ‘70-‘80. Poate că era vorba de naivitate, poate de vocaţie, poate de ambele la un loc. Şi, un întreg sistem de represiune se porneşte împotriva unui biet om care are cîteva păreri. Această reacţie de apărare a minciunii oferă un spectacol pe cît de monstruos, pe atît de penibil: o întreagă armată de hîrţogari şi torţionari se mobilizează, ca să îngroape în dosare şi bătăi glasul care spune cel mai mic adevăr (dacă o exista aşa ceva). Nedîndu-şi seama că luptînd împotriva lui ( Filip încercase de fapt un fel de activitate social-politică şi sindicală liberă, scrisese o poezie critică adresată lui Ceauşescu, o scrisoare de solidaritate şi încă o poezie – omagială de data asta - către “Solidaritatea” poloneză.), presupusul mic adevăr al lui Filip devine marele adevăr – simplul adevăr că albul e alb şi negru e negru, adevărul Duhului Sfînt – adică acela pe care e întemeiată viaţa. În condiţii de teroare, simpla pronunţare îndîrjită a faptului că 1+1 e egal cu 2 (după Filip, că în Romania acelor vremuri existau probleme mari) este primul pas la care Dumnezeu se sesizează şi-l face El pe al doilea în noi, pe acela care aduce pacea şi umple sufletul. Poetic, 1+1 fac doi, adică Hristos şi omul nedreptăţit, fratele lui Iov. Aceasta e în fapt imaginea păcii biruitoare, acum răzbind printre chinuri, hîrţoage şi ură.

Aşa s-a odihnit Hristos şi pe la noi, şi pentru asta trebuie să-I dam slavă Lui şi respect micului nostru maistru militar (maestru de luptă de atunci încolo) şi altora cîţiva ca el. Fiindcă, fără ei, Romania n-ar fi fost şi n-ar fi decît un imens teren viran, cu ieşire la mare, evident."

Ioan Buteanu

Azi, G.F. Handel

Postul Bucuriei

Postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este al doilea post ca importanţă şi mărime din anul bisericesc. Nu are sobrietatea, greutatea şi asprimea Postului Mare, poate fi socotit din punctul de vedere al restricţiilor alimentare chiar o perioadă mai uşoară de asceză.

Este al doilea post de care ni se aduce aminte în Sf. Tradiţie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, încă din sec. IV după Hristos. În anul 354 Biserica Romei a stabilit data exactă a Praznicului Naşterii lui Hristos* pe 25 decembrie cu scopul de a înlocui cultul păgîn al soarelui Natalis Invicti. Suprapunerea acestui mare praznic peste solstiţiul de iarnă nu face altceva decît să creeze o strînsă legătură între întreaga natura creată(căzută) şi taina mîntuirii. Este practic cea mai scurtă lumină a zilei din perioada anului, după care aceasta începe să crească, simbolizînd lumina ce biruie întunericul, viaţa ce biruie moartea prin moarte călcînd, adică a biruinţei Luminii asupra întunericului iadului. Odată ce Hristos se întrupează numit şi ,,Soarele Vieţii" de mulţi Părinţi ai Bisericii care îl socotesc în acelaşi timp pe Lucifer un ,,astru al morţii", toate se umplu de lumină, omenirea nu mai este deposedată de Împărăţie, ci recîştigă moştenirea vieţii veşnice. Prin Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, există biruinţă asupra păcatului şi a morţii .

Primele relatări despe Postul Naşterii Domnului Iisus Hristos le găsim în scrierile Sfîntului Augustin şi ale Sfîntului Leon cel Mare, papă al Romei. Acesta din urmă a rostit Nouă Cuvîntări legate de acest post în sec. IV după Hristos.

Lungimea perioadei de post a fost fluctuantă în diferite patriarhii ale vremii începînd de la şapte sau trei zile pînă la 6 săptămîni(42 de zile). În Ortodoxie, întinderea lui a fost hotărîtă definitiv la un sinod local din Constantinopol la 1166, sub conducerea Patriarhului Luca. Durata lui s-a stabilit la 40 de zile începînd de pe 15 noiembrie, invariabil, pînă în seara de 24 decembrie. Se cere mai ales pentru mediile monahale dar şi pentru creştinii osîrduitori ca zilele de luni, miercuri şi vineri să se ţină cu post mai aspru. În sîmbetele şi duminicile din această perioadă există dezlegare la peşte şi vin.

Postul Crăciunului sau al Naşterii Domnului este unul al aşteptării, al bucuriei. A fost întotdeauna asemănat cu postul cel de 40 de zile al lui Moise, în Muntele Sinai. Moise nu a simţit greutatea postului după cum spune Sf. Scriptură ci cu faţa luminoasă a primit la sfîrşitul acelor zile cuvîntul Legii înscris pe table de piatră. Şi noi, cu faţa luminoasă, primim după cele 40 de zile pe Cuvîntul întrupat, naşterea Mîntuitorului în inima noastră. Această perioadă binecuvîntată ne mai aduce aminte de aşteptarea întregului neam omenesc ca să se plinească promisiunea dată de Dumnezeu Tatăl la căderea omului.

Vă doresc un post luminat şi luminos, cu folos trupesc şi sufletesc, pentru mîntuirea fiecăruia din noi şi slava lui Dumnezeu cel în trei Ipostasuri!

*Iniţial acest Praznic al Naşterii era legat şi sărbătorit odată cu cel al Botezului, al Teofaniei sau Epifaniei(Arătarea Domnului) la 6 ianuarie. Armenii şi copţii au păstrat pînă astăzi un singur praznic. Ca sărbătoare separată este introdusă abia în sec. IV în Antohia apoi la Constantinopol. Capadocienii în schimb, au fost mult mai înaintaţi. Ortodocşii ruşi, georgieni, sîrbi, ucrainieni etc sărbătoresc Naşterea Domnului după calendarul iulian pe 7 ianuarie în urmă cu 13 zile faţă de al nostru.

O nouă carte a Înaltului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu: ,,Despre noi şi despre alţii"

Duminică 8 noiembrie 2009, în biserica „Înălţarea Sfintei Cruci” din strada Plopilor nr. 46, Cluj Napoca, după Sfînta Liturghie, a avut loc lansarea cărţii „Despre noi si despre alţii”, un dialog ce cuprinde 122 de întrebări, 122 de răspunsuri în 122 de pagini între IPS Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu şi scriitorul Aurel Sasu.

Cartea de faţă se constituie ca o prelungire a impresionantelor,,Memorii" ale Înaltului Bartolomeu, oferind informatii preţioase printre altele interesante, despre Tudor Arghezi sau Gala Galaction.

Cartea a apărut în urmă cu două luni la Editura Curtea Veche, colecţia Ştiinţă şi Religie.

,,În ceea ce mă priveşte, de la douăzeci de ani, am ales să fiu monahos, adică singur, aşa că singurătatea e mediul meu natural. Cu totul altceva însă este izolarea forţată, impusă din afară ca efect al unei condamnări. De-a lungul anilor de închisoare am îndurat-o cu stăpînire de sine, fără mari traume psihice, cu o singură excepţie(...). Mă aflam la Aiud, într-o cameră mai mare, populată cu paturi cazone, suprapuse în cîte patru ,,etaje". Pe plasa de şine metalice încrucişate a fiecărui pat era aşternută o fostă saltea de cînepă, ale cărei paie, niciodată schimbate, deveniseră o tocătură infectă de mătreaţă vegetală amestecată cu praf. Locul meu era într-un pat din rîndul al treilea, distanţa dintre piept şi plafonul de deasupra fiind de un sfert de metru. De cîte ori vecinul de sus se întorcea de pe o parte pe cealaltă, pe mine cădea o ploiţă de praf pe care trebuia s-o respir. Trauma psihică era provocată şi de gîndul că şi vecinul de sub patul meu păţea la fel. Atunci am simţit că mă lasă nervii, că mă prăbuşesc în hău, că sunt în pragul nebuniei, că voi muri sufocat. Acesta a fost singurul moment de deznădejde din viaţa mea.

,,Moment", fiindcă a trecut." (pag.13-14)

Predica de duminică a Înaltului Bartolomeu rostiţă în Catedrala Mitropolitană din Cluj Napoca:

2009 11 08 IPS Bartolomeu - Duminica 24 dupa Rusalii (Invierea fiicei lui Iair)

Maria preoteasa

Pentru preoteasa Maria dedicație din partea Alinei(trecută și ea la puțin timp în lumea celor veșnice):

,, Încearcă să pătrunzi cu privirea

Dincolo de fereastra sufletului

Privește fără să zărești ceva

Și mă vei simți ...

Gîndește-te la mine

Mă vei simți

Mereu lîngă inima ta ”

o poză veche-Prislop,8 Mai 1993, viitorul părinte Ștefan, Maria și viitorul părinte Ciprian

în memoria preotesei Maria Negreanu

Maria

Maria, ultima oară la cimitirul Sf. Mănăstiri Prislop;

a poposit puţin în faţa locului unde avea să fie îngropată peste puţin timp,

lîngă mormîntul mamei, preoteasa Laurenţia

Noiembrie este perioada din an pe care sufleteşte o străbat cel mai greu.

Lumina zilei din ce în ce mai zgîrcită, apăsarea cerului înnegurat, ceaţa, pămîntul gol şi umed, dezgolit de frumuseţe, îl adulmec cu groază în nări şi parcă simt gustul jilav al pămîntului în cerul gurii căci îmi aduc aminte că de-a rînd, în noiembrie, am condus spre groapă o mulţime din oameni dragi sau cunoscuţi.

N-am să-l pot uita niciodată pe părintele Nicodim de la Prislop sfîrşindu-se într-un un salon de terapie intensivă la o clinică din oraş, barba lui albă impecabilă, lupta smerită dar neînvinsă cu care se stinge un monah adevărat pe un pat de spital. A fost îngropat, smerit, la picioarele Părintelui Arsenie Boca, la Prislop.

Paisprezece noiembrie 2005, a fost una din zilele grele din viaţă, plină de durere. Cu atît mai mult cu cît nici nu ne trecea prin cap ceea ce urma să se săvîrşească. O zi în care am început să simt, real, respiraţia morţii în propria-mi ceafă. Zi de zi.

Ţin minte că afară era urît, ploua-ningea, şi am început să mă uit pierdută spre fereastră. M-a copleşit sentimentul acut că pierd ceva definitiv.Ţin minte că m-am surprins plîngînd şi nu înţelegeam ce mi se întîmplă. Şi m-am gîndit aşa, cu o stăruinţă neobişnuită la Maria, cumnata mea, că ar trebui să o sun să văd ce mai face.Vorbeam rar, de obicei nu răspundeau la telefon decît după insistenţe lungi. De multe ori nouă acest fapt ne tăia tot avîntul comunicării. Eram la masă, a urmat acel telefon care ne-a încremenit gesturile şi ne-a lăsat fără grai. Maria murea, se stingea la 34 de ani, în urma unui accident în drum spre botezul finuţei Anastasia, pe care n-a apucat să-l mai împlinească ca naşă. Am aflat, mai apoi, că au fost vreo două ore de agonie, salvarea nu a venit la timp, apoi în alergarea de la un spital la altul s-a stins, în urma unei hemoragii interne diagonsticate abia la autopsie. În maşina salvării a cerut apă însă salvarea nu era dotată cu apă, în disperare de cauză părintele Ştefan, fratele geamăn al părintelui meu, şi-a apropiat ochii înlăcrimaţi de buzele ei arse de sete. Apoi, privirea ei s-a înţepenit…

Era aproape imposibil să nu te întrebi cum şi de ce o femeie tînără, mamă a trei copilaşi cu vîrste între 1 an şi cîteva luni -4 ani, preoteasă devotată şi cuminte, moare. Era mult prea dureros.

Ultima oară ne văzusem în vara acelui an, de Sînzîiene. Era cu copiii la ţară. Mai tristă şi adîncită ca pînă atunci. Nu trecuse nici aproape doi ani de la moartea mamei ei, preoteasa Laurenţia. Suferinţa şi pierderea mamei a afectat-o enorm.Îşi dorea cu ardoare o casă, a lor, aşa cum nu avusese niciodată ca loc de echilibru familial, încercată încă din copilărie împreună cu părinţii ei în repetate rînduri să locuiască în mai multe case parohiale. Şi eu aveam acelaşi gînd, aceleaşi probleme ca ea, doar că undeva ne separam în felul de a gîndi. Era foarte preocupată de copii, voia tot ce era mai bun pentru ei, motiv pentru care am avut ispita de a o judeca, de unde să mă gîndesc ce puţin timp mai îi era îngăduit de la Dumnezeu să şi-l petreacă ca mamă alăturea de Anastasia, fiica cea mare, Ioana şi micul Alexăndrel. Totul era concentrat pentru ea şi eu, nu aveam cum să ştiu.

Ne-am despărţit frumos, o ultimă revedere, noaptea, în holul casei de la ţară mi-a pus mîna uşor pe umăr şi mi-a zis:,,O să fie pînă la urmă cumva…Simt că în toamnă se va întîmpla ceva în bine şi pentru voi” ... M-a mai sunat odată pentru două icoane, mi le cerea să i le pictez, cu Sfinţii Arhangheli, dar, nu am mai apucat să i le fac.

La ţară îi plăcea să se plimbe cu copiii pe la puntea de peste un părîiaş ce traversa grădina, aproape sec de ani de zile . Chiar am remarcat că aşezase pe un stîlp, o cruce frumoasă împletită de ea din cîteva nuieluşe. După ce Maria a plecat de la ţară, ca niciodată, a venit o furtună şi apele umflate ale părîiaşului au distrus puntea, locul preferat de ea.

Maria a fost o preoteasă născută pentru această slujire. Fiica părintelui Petru Vamvulescu şi a doamnei Laurenţia, l-a cunoscut de mică pe Părintele Arsenie Boca. A crescut cu dragoste şi frică de Dumnezeu, pentru biserică şi rugăciune. Aproape că nu era slujbă de la care să lipsească. Profesoară de religie îndrăgită de elevi, avea şi talent la pictură fiind absolventă de şcoală populară de artă. Căsătorită cu preotul Ştefan Negreanu, a devenit mama a trei copii.Îi plăcea să îmbodobească cu dragoste biserica, împletea cruci, ghirlande, etc. Dorea foarte mult să picteze icoane dar nu a mai apucat. Mereu îmi spunea: ,,Ce bine că pictezi!...” Atît ea cît şi mama ei m-au încurajat mereu în pictură, iar gestul lor de susținere, n-am să-l uit.

Am senzaţia că a plecat ducînd cu ea o taină. Am visat-o odată atît de real, îngrijea de copii, le cosea nasturi la haine. Am avut o durere insuportabilă atunci cînd m-am trezit, cînd a trebuit să realizez, că realitatea era alta...

În noaptea privegherii ei, înainte de a fi îngropată, ne-am odihnit cîteva ceasuri în patul unde dormea ea de obicei.N-am să uit niciodată imaginea de la căpătîiul patului , un vraf înalt de cărţi de psihologie, de creştere şi îngrijire a copilului....

Un real model de preoteasă, un om care a ars repede .

Mă doare cumplit noiembrie...cu gustul lui de pămînt în cerul gurii şi spaimă a morţii...

Ani de-a rîndul am pierdut părţi din mine odată cu plecarea atîtor oameni dragi care mi-au fost daţi de la Dumnezeu să-i cunosc.

împreună cu o bună prietenă Alexandrina, o ultimă călătorie de toamnă a Mariei,

cu cîteva zile înainte de marea ei călătorie, fără întoarcere...

La Prislop, Înmormîntarea Mariei

17 noiembrie, 2005

În noaptea dinaintea morţii Maria a stăruit mai mult la rugăciune, apoi s-a uitat îndelung la poza lui Alexadru fiul cel mic, rămas la ţară. Dimineaţa cînd era pe drumul fără întoarcere, a simţit nevoia să se aşeze pe bancheta din spatele maşinii pentru a face Acastistul Mîntuitorului,

dar nu l-a mai sfîrşit...

Sufletul ei se pregătea în taină...

Vara lui 2009

Veşnica ei pomenire!

Părintele ARSENIE BOCA - Liturghia Cerească de la Sâmbăta

Marţi 10 noiembrie de la ora 19, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră Părintele ARSENIE BOCA - Liturghia Cereasca de la Sâmbăta -spectacol de teatru-document realizat în cadrul proiectului Biografii, memorii. Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Nicolae Margineanu. Cu participarea preotului Nicolae Streza. În distribuţie: Mihai Bica, Dorina Lazăr, Dan Săndulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: inginer Luiza Mateescu. Producător: Magda Dutu.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. La mormântul sau de la Manastirea Prislop din Tara Hategului se perinda zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, peste 10.000 de oameni sunt prezenti la sluba de pomenire a celui care, chiar fara a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viata.
S-a nascut la 29 septembrie 1910, în satul Vata de Sus din Tara Zarandului si a fost botezat cu numele Zian Valean.
A studiat la Academia Teologica „Andreiana” din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tamaduirii, dupa Pastile anului 1940, a fost tuns în calugarie la Manastirea Brâncoveanu – Sâmbata de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic si staret, va începe cu putere si duh apostolesc si chiar prorocesc, miscarea unica de la Sâmbata, de redesteptarea religioasa si morala a credinciosilor.
Scenariul radiofonic dupa care a fost construit spectacolul porneste de la marturia preotului Nicolae Streza, ucenic al Parintelui Arsenie din 1942. Este de fapt povestea a doi tineri, Nicolae Streza la vârsta de 16 ani si prietenul sau Ioan Bica, asadar doi adolescenti, care în 1942 descopera o personalitate uriasa, Parintele Arsenie Boca, care le-a schimbat decisiv viata. La Manastirea Lupsa din judetul Alba au fost înregistrate cântarile Utreniei si Liturghiei, în varianta care se cânta în Transilvania în prima parte a secolului XX, muzica bisericeasca sistematizata de Dimitrie Cuntan, profesor la Academia Teologica „Andrei Saguna” din Sibiu, un material sonor consistent si rar, folosit pentru a reconstitui atmosfera slujbelor de la Manastirea Brâncoveanu.

preluare de pe site-ul Radio România Cultural

Praznicul Sfinţilor Slujitori Cereşti

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

uşi de dulap pentru miruri şi obiecte sfinţite

Corina Negreanu, 2003

,,Să ne curăţim sufletul de toată stricăciunea, ca să putem, cu buze pămînteşti, cînta, cu frică, lauda netrupeştilor puteri, care sunt ca focul, ca văpaia, ca lumina." (Slujba Sf. Arhanghel Mihail)

,,Focul Dumnezeirii celei neapropiate, neîncetat cîntînd cu buze de văpaie cîntarea Sfintei Treimi: Sfînt, Sfînt, Sfînt eşti Dumnezeul nostru." (Canonul Puterilor cereşti, glas 2, Utrenia de la Praznicul sfinţilor Arhangheli, Stihiră, glas 5)

,,Unde umbrează darul tău, Arhanghele, de acolo se goneşte puterea diavolului. Că nu suferă să rabde lumina ta luceafărul cel ce a căzut. Pentru aceasta ne rugăm ţie:Săgeţile lui purtătoare de foc, cele slobozite împotriva noastră, stinge-le cu solirea ta, izbăvindu-ne pe noi de smintelile lui..."(Utrenia la Praznicul Sfinţilor Arhangheli, glas 5)

,,Sfinţilor arhangheli, îngeri, începătorii, tronuri, domnii, serafimi, cei cu cîte şase aripi şi heruvimi, cei cu ochi mulţi, purtători ai înţelepciunii, puteri şi dumnezeieştilor stăpînii, stînd neîncetat înaintea scaunului stăpînesc, rugaţi-vă către Domnul, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă."(Tropar de la Vecernia Duminicii, glas 1, din Octoih)

Foto: o altă lume

Regina Maria şi regele Mihai I de România

Regina Maria și frumuseţea curată a portului ţărănesc românesc

Regina Maria la Balcic-Templul Apelor

Balcic, floarea preferată a Reginei Maria -crinul

Cu Principesa Ileana la Balcic

Principesa Ileana

Principesa Ileana devenită ulterior Maica Alexandra

România interbelică

imagini selectate de pe http://www.tkinter.smig.net/index.htm.

Îi mulţumesc Silviei Visa.

Părintelui Teofil Părăianu

Înmormîntarea Părintelui Teofil Părăianu

la Sf. Mănăstire Sîmbăta de Sus

Dar nepreţuit, Domnul te-a dorit...

Părintelui duhovnic TEOFIL Pârâian
APOSTOLUL BUCURIEI

Ai plecat la Domnul, Rai de bucurie,
Inima îmi plânge cu lacrimi o mie,
Lãsat-ai în urmă, mir duhovnicesc,
Sufletul sã mi-l clătesc...

Ai vorbit despre Înviere şi ai înviat…
Ai trecut prin lume zâmbind, drept şi neplecat .
Chemat-ai într-una Duhul Sfânt să vină,
Să ne umple viaţa, de Har şi Lumină…

Dar în Ceruri grabnic , locul ţi s-a pus,
Aproape de tronul Domnului Iisus,
Ca să fii de-a pururi la El rugător,
Pentru noi, cei… plînşi de dor...

30 oct 2009

Simona, o fiica duhovnicească

Biserica-Acari Păunul deficienţei mecanismelor economico-financiare româneşti

EVZ.ro -- Parteneriatul Politică-Biserică, o afacere prosperă de ...

„Europa este un lucru care nu se construieste abia de la Tratatul de la Maastricht încoace. Europa s-a construit singura de un mileniu si jumatate. Europa este o creatie a crestinatatii, indiferent ca în ea traiesc atei, liber-cugetatori, mahomedani si asa mai departe“ ( interviu cu Al. Paleologu în Monitorul 8 ianuarie 2001).

Articolul acesta ,,reîncarnează" prigoana păgînismului asupra creştinilor primelor trei secole după Hristos în păgînismul postmodern de sec. XXI.

Atît pentru un credincios nepracticant cît şi pentru un ateu articolul de mai sus scris cu o tendenţiozitate crasă îi va părea absolut convingător şi justificat.Doamna ziaristă, foarte alarmată şi îngrijorată de ,,expansiunea bisericii în rândul populaţiei", de parcă ăsta e cel mai real pericol pentru societatea românească, trădează clar că nici nu vrea să privească sau să încerce minimal căutarea motivelor şi motivaţiilor,,fenomenului" din interiorul lui.În schimb e axată pe bîrfa de pe bloguri dintre slujitorii bisericii. Mă întreb, oare o fi deranjată şi îi dă fiori puterea credinţei românilor ce din cînd în cînd se face vizibilă la marile pelerinaje sau evenimente spre cinstirea sfinţilor Bisericii Ortodoxe Române? Oare numai vederea unui şantier de construcţie a unei biserici îi provoacă atîta spirit justiţiar ulcerat pentru echilibrul economiei naţionale şi a patosului social ameninţînd cu seriale deschise pe asemenea subiecte?

Din ,,experienţă", am văzut că cei mai cîrcotaşi, mai critici şi suspicioşi cu prezenţa bisericilor în aşezările urbane sau rurale sunt cei care nu au făcut nici măcar o donaţie la viaţa lor, sau nu au dat un ban pentru un locaş închinat lui Dumnezeu. Aceştia găsesc la toată vremea, toate motivele din lume, pentru a-şi justifica lipsa de participare la viaţa activă a bisericii prin acuze şi problematizări cu titlu generalist aidoma celor din articolul la care facem referire. De fapt, urăsc Biserica.

În acest articol reiese că doamna ziaristă Dollores B. nu respectă nici măcar un simplu principiu democratic: atîta vreme cît din recensămîntul populaţiei reiese că peste 87% sunt ortodocsi,vreo 5% catolici din care presupunem că peste majoritate sunt contribuabili, ce treabă are dînsa că statul aloca aproximativ 15% din totalul cheltuielilor de construcţii de biserici(după datele Biroului Patriarhal de Presă), restul le acoperă bisericile prin veniturile lor. Drepturile majorităţii populaţiei nu se cuvin a fi respectate nici măcar în acei 15%? Apoi, nimeni nu este obligat, luat cu de-a sila a dona bisericilor bani.Ba am sesizat la o emisiune televizată că aceeaşi doamnă face caz de Constituţia Europeană cum că aceasta nu ar avea nici o referire la creştinism. Deci, cu alte cuvinte mai brutale, să mai terminăm cu credinţa şi mersul la biserică, interzicerea construcţiilor lăcaşurilor de cult invocînd meschin motivul necesităţii de spitale si intituţii de asistenţă socială. Şi să se pună capăt ,,abuzului" de construire a bisericilor. Pe dînsa nu o interesează mizeria imobiliară autohtonă, obrăznicia unor construcţii private apărute pe terenuri declarate a fi ocrotite prin lege, nu o deranjează apariţiile de sucursale de bănci în toate părţile, vălmăşeala de construcţii care merge pînă la defrişări masive de păduri,construcţii de blocuri case de-a dreptul oripilante şi cîte şi mai cîte absurdităţi.

Vai! Bisericile! ...,,Ţara s-a umplut de şantierele noilor biserici, în timp ce vechile parohii de la ţară sărăcesc odată cu enoriaşii, iar pentru monumentele istorice statul face chete pe motiv că e prea sărac ca să le restaureze. Numai în Bucureşti biserica a primit 12 hectare de teren pentru construcţia de locaşe de cult şi pentru deja celebra Catedrală a Mântuirii Neamului."

Un şantier de construcţie, fie şi al unei biserici, pragmatic vorbind, înseamnă forţă de muncă ocupată. Oameni care muncesc şi au să ducă o pîine la masă. Înseamnă să foloseşti oamenii în propria ta ţară să-şi valorifice profesia, arta, vocaţia. Nu degeaba este de admirat ceea ce preşedintele Vladimir Putin prin lege a hotărît să refacă toate locaşurile de cult din întreaga Rusie, fie restaurearea lor, fie reconstruirea lor din temelii atunci cînd acestea au fost distruse total de regimul comunist, fie refacerea lor atunci cînd de exemplu unele biserici au fost transformate în toalete publice sub regimul roşu batjocoritor la adresa credinţei oamenilor, pînă la urmă a lui Dumnezeu.Iar ca efect, economia ruseacă nu s-a dat peste cap.

Rostul Bisericii încă de la început, ca şi rostul Apostolilor, nu este acela de a rezolva problemele sociale, politice ale societăţii. Rostul ei e acela de a propovădui si de a vesti pînă la marginile pămîntului, pînă în adîncurile sufletului ultimului om, vestea mîntuirii, Calea, Adevărul şi Viaţa. Cei chemaţi să asculte cuvîntul nu pot dovedi că l-au crezut dacă nu-l pun în practică.

Nimeni nu are dreptul să interzică ca o biserică să existe, fie la suprafaţă, din meschinul motiv al banului care ar trebui chibzuit aşa precum socotea Iuda . Mai întîi de toate ea plineşte voia lui Dumnezeu prin dorinţa şi participarea comunitară a oamenilor.Iar statul îi reprezintă şi îi slujeşte pe aceşti oameni nu pe extratereştrii.

Părintele Teofil Părăian vedea cu rugăciunea

Ortodoxia româneasca întreagă este în doliu. Călugărul, predicatorul, scriitorul bisericesc, duhovnicul, trăitorul în duh ortodox, Teofil Părăian nu mai este printre noi. O conştiintă morală desăvîrşită, un discurs limpede, nepătimaş, actual, necesar, o atitudine senină şi verticală în faţa infirmităţii sale (a fost orb toata viaţa), aceasta este pilda vie pe care ne-o lasă, de dincolo de moarte, părintele Teofil. Am trecut şi eu, ca atîţia alţii, pragul chiliei părintelui. Am stat cuminte pe scaun şi am ascultat tot ceea ce spunea într-un fel anume, parcă din adîncurile fiinţei lui. Vorbea din adînc şi atunci parcă îţi simţeai şi tu adîncimile fiinţei, la care nu ai avut niciodată acces. După ce a vorbit, am pus şi eu o întrebare: "Părinte, dacă ar fi să vă dea îngerul pentru o secundă privirea înapoi, adică să vedeţi pentru o clipă cu ochii trupeşti, ce aţi dori să vedeţi?" Părintele a tăcut o clipă, s-a adîncit şi mai mult parcă în sine şi a răspuns gutural: "Nu ştiu, nu m-am gîndit la asta niciodată..." E clar că nu se gîndise, dar şi mai clar era faptul că nu-l ispitise niciodată pe Domnul cu o rugăminte de însănătoşire, asumîndu-şi condiţia bolii fără leac. "Totuşi...", insist eu văzînd că şi dînsul parcă nu-şi încheiase cuvîntul, mai adăsta împrejurul lui, tăcînd. "Dacă ar fi să văd un singur lucru, a rostit părintele, încet, ca pentru sine, aş dori să privesc o dată pe fereastra c hiliei mele, să văd şi eu ceea ce este dincolo de ea...". Şi a tăcut. Lucru de mirare, mi-am spus. Aşadar, nu vrea să vadă cum arată el însuşi - acest lucru pare de înţeles pentru un călugăr. Dar nu vrea să vadă nici icoanele cu sfinţi, cu Maica Domnului, cu Mîntuitorul? Apoi am înţeles că, de fapt, le văzuse, ca le ştia. Altfel decît noi, poate chiar mai bine, mai adevărat. Apoi am mai înţeles că şi chilia şi-o văzuse. Întreagă, toată. Ceea ce dorea era să vadă lumea din afară, pentru care nu avea nicio reprezentare. Pentru că nu era cuprinsă, toată, în rugăciunea lui... Părintele Teofil a fost omul care vedea cu rugăciunea! Răzvan Bucuroiu

Ultima oară la Cluj Napoca

La ora la care scriu, Părintele Teofil e pe drumul de întoarcere spre mănăstire. Poate se va mai opri prin sate sau oraşe pentru un ultim rămas bun.

A fost internat la Spitalul Militar după care ieri a fost mutat la Spitalul Municipal Clujana.Părea că e puţin mai bine decît în zilele antecedente şi s-a încercat să i se facă o intubare. Pentru asta a fost anesteziat cu acordul său apoi, nu s-a mai trezit... A suferit în urma unor complicaţii pulmonare.

A glumit pînă în ultimul moment, s-a purtat exemplar cu personalul medical deşi avea dureri insuportabile. A primit cu bucurie pe oricine a venit la dînsul să-l mai vadă pe patul de spital. Zîmbitor, le-a spus mai multor vizitatori dragi: ,,Măi, nu e uşor să mori..."

Azi dimineaţă cerul era senin după griul care de cîteva zile devenise apăsător. În capela spitalului, Părintele era aşezat în sicriu. M-am apropiat, era real, frumos, zîmbitor, senin, cu pielea albă ca laptele pe faţă şi pe mîini, doar urmele acelor medicale creaseră pete vineţii pe alocuri. Mîna era deosebit de moale, fără răceala aceea tipică trupurilor neînsufleţite. A început slujba de pomenire, rugăciuni, citiri din Sf. Evanghelie şi ,,Hristos a înviat!". De la cîţiva oameni strînşi iniţial, capela a început să se umple uşor, uşor, de oameni ce veneau în continuu să-i aducă un ultim omagiu şi cinstire, aşa, în grabă, de cum auziseră. Şi parcă nimeni nu voia să plece de lîngă dînsul, pînă cînd a plecat Cuvioşia sa....

Primul gînd ce l-am avut atunci cînd Adina C. la 2 noaptea mi-a dat mesajul cu ,,a murit Părintele", după ce tot ea cu cîteva ore bune ne transmitea că Părintele e mai bine, primul gînd a fost părerea de rău, apoi ,,S-a sfîrşit, acum Părintele chiar vede!"

Sîmbătă 31 octombrie 2009, ora 12, la Sf. Mănăstire Sîmbăta de Sus, va avea loc ceremonia de îngropare.

Îmi rămîn în minte toate conferinţele sale tonice, vitalitatea, bucuria, dragostea...şi mi-e dor de pe acum de ele...

Mulţumesc, Părinte Teofil, pentru toate!

Părintele Teofil şi-a păstrat nota de umor salvator(niciodată ironic), des întîlnită şi la Părintele N. Steinhardt, în contrast cu starea sa trupească gravă, pînă la final . Înainte de a i se face anestezia a mai spus celor de faţă:,,Ştiţi bancul ăla cu omul care-o murit şi o ajuns la porţile raiului? O bătut la porţi şi pînă să iasă Sf. Petru nu mai era nimeni. Sf. Petru o întrebat dacă o fost cineva şi îngerii i-o zîs că, o fost un om, da l-o luat iară înapoi la reanimare. Apoi, cu mine, să nu faceţi tot aşa!.."

Veşnică fie pomenirea sa!

In memoriam

Îmi cer scuze pentru neclaritatea fotografiilor, nu mi-am dat seama cît de tare îmi tremura mîna iar aparatul meu are şi o defecţiune la dată.