Imagini din Cipru

Mi-am dorit să văd această țară deși timpul a fost foarte scurt și puțin îngăduitor cu tot ceea ne-am propus.

Am descoperit în Cipru, așa cum de fapt intuiam, o combinație perfectă, un amestec de influențe orientale și occidentale, un pămînt aparte, o cultură specifică cu rădăcini adînc ancorate în istorie. Bizanțul este încă prezent cu farmecul lui de neînlocuit, iar urmele lăsate de Sf. Ap. Pavel, Sf. Barnaba și Sf. Lazăr cel înviat a patra zi din morți se întrevăd în credința ortodoxă a ciprioților și în bisericile lor. Sinaxarul ortodox este plin de sfinți ciprioți, munții și dealurile sunt împînzite de mănăstiri, locașuri și biserici ortodoxe.

Un pitoresc aparte.

La întoarcere am avut sansa unei frumoase priveliști peste munții Troodos din avion. Ape.

La Nicosia, ca de fapt în tot Ciprul, resimți puternic durerea separării acestui stat, a diviziunii geografice, administrative și politice din 1974 care a declanșat o mare tragedie peste această țară și peste acest popor, drept ca o consecință indirectă a invaziei otomane din sec. XVI în insulă. În același timp figura Arhiepiscopului Macarios al III-lea, devenit și primul președinte de țară (1960-1977), este vie și plină de recunoștință în memoria ciprioților. Este considerat un erou național care a obținut independența statului cipriot după ce acesta fusese o perioadă considerabilă colonie britanică.

Am reușit în scurta noastră trecere pe fugă și pe o căldură imposibilă să vizităm Muzeul Bizantin construit din inițiativa marelui arhiepiscop, unde, am putut vedea ,,pe viu” bucăți din mozaicurile Kanakaria(sec. VI) și multe icoane bizantine vechi, de o frumusețe și o valoare inestimabilă pînă atunci admirate de mine numai în albume.

Mulți compatrioți plecați la muncă am întîlnit acolo. Din păcate, ca turiști, am resimțit o rezervă și o răceală din partea englezilor și a ciprioților în momentul în care ne declaram naționalitatea deoarece, am înțeles mai tîrziu, că suntem rău famați în această țară. Aproape toate știrile media cipriote conțin un delict în care să fie implicați cetățeni de naționalitate română.

În schimb, am rămas cu imaginea unor monahi filiformi dintr-o pustie fierbinte, tăcuți, cu ochi negri foarte grăitori și de o agerime discretă, care, înainte de a le vedea mănăstirea în care viețuiau, ne-au îmbiat cu smerită ospitalitate cu dulciuri și apă rece. Nu le voi putea uita niciodată bunătatea și curăția inimii cu care ne-au primit.

toridul Cipru(Protaras)

Mănăstirea Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe de lîngă Larnaca

tot ea

Biserica Sfîntului Mucenic Gheorghe din Paralimni(detaliu intrare)

tot Biserica Sfîntului Mucenic Gheorghe din Paralimni

Palatul Arhiepiscopal din Nicosia; în față statuia Arhiepiscopului Macarios al III-lea care a condus Ciprul în calitate de președinte (1960-1977). Ciprioții au mare cinste și evlavie față de el , de modul în care a slujit țara și pentru ceea ce a lăsat moștenire urmașilor

chiupuri; concepute cu multă înțelepciune, aceste vase, dacă aveau vărful ascuțit la baza mare grănele fiind apărate de mucegăire în lipsa contactului cu pămîntul se conservau mult mai bine,; azi, obiecte ornamentale pline de farmec

Biserica Sf. Lazăr fratele Martei și al Mariei-prietenii Domnului;

Larnaca este locul unde a slujit și unde se află parte din moaștele lui(craniu). O biserică deosebită, de o rară frumusețe.

curtea interioară a Bisericii Agios Lazaros din Larnaca

Muzeul Bizantin și Centrul Cultural al Arhiepiscopului Macarios al III-lea( capitala Ciprului grec Nicosia)

Biserica Mitropolitană din Nicosia(vedere laterală)

Biserica Mitropolitană din Nicosia (vedere din față)

stil arhitectural mediteranean

gard viu-detaliu

mal spre Famagusta(zona cipriotă turcă)

Mediterana cipriotă

limpezimi albastre

reflexii albastre și ocruri elegante ca în mozaicurile bizantine din Agia Sophia,

reflexii translucide de safir, smarald, amestist, toate în continuă schimbare funcție de lumina zilei

Ciprul este țara pisicilor.

La revedere!

între cer și pămînt(Turcia)

deja acasă, orașul Constanța și portul(...) văzute de la 11.000 m altitudine

Ardeal, pădurile sunt petele închise la culoare

,,Cerul e o pasăre în Dumnezeu”(D. Turcea)

foto: Corina Negreanu

Dedic aceste poze-fragmente vizuale Adelei.

Conferința Arhiepiscopului și Mitropolitului Andrei ,,Lecțiile etice ale crizei:perspectiva religioasă”

FORUM NAPOCENSIS 2011 abordează lecțiile etice ale crizei din perspectiva societății civile (în sensul foarte larg al termenului).

Conferința din 7 iunie 2011, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”, Arhiepiscopul și Mitropolitul Andrei al Clujului va desluși implicațiile sufletești ale unei crize care nu afectează doar băncile sau economiile, ci mai ales mentalitățile și viziunile despre viață. Cum la rădăcina crizei actuale stă lipsa valorilor și a reperelor, abordarea ei din perspectivă religioasă se impune de la sine. Conferințele vor fi urmate de dialogul cu sala.

Mai multe informații aici.

DE DRAGUL PĂRINTELUI PAISIE-expoziție de fotografie

Marți, 7 iunie a.c., ora 13, va avea loc la Biserica Studenților din Complexul B. P. Hasdeu-Cluj Napoca, nr.45, vernisajul expoziției de fotografie intitulată DE DRAGUL PĂRINTELUI PAISIE OLARU.

Această expoziție îl are curator pe Pr. Ioan Gânscă. Este sprijinită și găzduită de Biserica Studenților și face parte din evenimentele cuprinse în festivalul ZILELE ARTEI BIZANTINE (Z.A.B.)ediția a VII, din 6-9 iunie Cluj 2011.

Expoziția va fi deschisă zilnic pînă la finalul lunii iunie între orele 10-19.

,,Cuvânt pentru suflet”

Am extras mai jos cîteva materiale publicate în numărul 8 al revistei ,,Cuvânt pentru suflet” editată și distribuită gratuit de A.S.C.O.R.Cluj(Asociația Studenților Creștini Ortodocși Filiala Cluj Napoca). Apreciez foarte mult acest număr și felicit colectivul redacțional care s-a ocupat și se ocupă în mod voluntar(nu știu pînă cînd...) pentru strădanie și reușita publicației. Acest număr este dedicat cu precădere zilei copilului 1 Iunie-Ziua Vieții precum și familiei creștine. Felicitări Tatiana, Ruxandra și toți ceilalți care v-ați ocupat de revistă!

Cristina Manea, te rog, mai scrie!

Mulțumiri lui Iulian Capsali care, aflat la Cluj Napoca- invitat pentru o cu totul altă misiune, după o zi grea, a mai avut puterea să acorde un interviu.

„Zâmbetul soţiei şi al copiilor face mai mult decât orice doctorat la Harvard”

Interviu realizat cu tânărul regizor, jurnalist, pictor şi tată a şapte copii, Iulian Capsali.

Cum se împacă cariera dumneavoastră de regizor, jurnalist, pictor cu viaţa de familie?

Se impacă bine... Când am de lucru soţia mea mă înţelege şi stă acasă cu cei şapte copii ai noştri, având grijă de ei. Când am pauze, când sunt mai puţine proiecte, mă ocup de gospodărie, îndeplinind lucruri şi atribuţii bărbăteşti. Dar stau şi cu copiii. Un bărbat trebuie să aibă grijă şi de un copil. Nu trebuie să îi fie ruşine să ştie să îl spele, chiar şi la fund dacă este nevoie. Într-o familie numeroasă femeia nu poate face faţă la toate problemele, bărbatul trebuind să preia şi din munca ei.

Ce vârstă au copiii dumneavoastră?

- Am şapte copii cu vârste cuprinse între trei şi cincisprezece ani.

Ce sfaturi le-aţi da tinerilor căsătoriţi?

Să nu le fie frică, să aibă curaj, să fie creştini, dar creştini care nu doar să teoretizeze creştinismul, ci să şi îl trăiască. Iar trăirea include naşterea copiilor. Sunt foarte multe familii care pun problema copilului în termeni contabili. „Acum avem această sumă de bani, nu putem creşte un copil, nu îi putem asigura o educaţie etc.”. Această „gândire contabilă”, aşa cum o numesc eu, este cu totul falsă - un mod de a privi lucrurile care îl exclude pe Dumnezeu. Dar trebuie să ştim că Dumnezeu are grijă de fiecare copil. Există un proverb arab care spune că fiecare copil se naşte cu un sac de mâncare, că la naşterea fiecărui copil Dumnezeu pregăteşte sacul cu mâncare care să-i ajungă pentru toată viaţa. Problema materială nu ar trebui să fie pusă în discuţie. În zilele noastre, însă, se observă că şi familiile care au mulţi bani nu fac copii sau fac doar unul. Să aduci pe lume doar un copil, mai ales dacă situaţia materială îţi permite, este o expresie a egoismului.

Ce ar trebui să facă părinţii ca să le insufle copiilor credinţa? Ce exemplu ar trebui să le dea?

Copiii trebuie să aibă exemplul părinţilor, nu trebuie să se facă ceva cu totul şi cu totul special. Dacă copiii merg împreună cu părinţii în fiecare duminică la Liturghie, dacă se împărtăşesc, dacă trăiesc într-o viaţă de familie unde dragostea dăinuieşte, atunci acesta este cel mai bun exemplu. Dacă, însă, copiii văd o viaţă de familie unde părinţii sunt ca doi străini sub acelaşi acoperiş, dacă ei cresc în sânul unor rudimente de familie unde nu este dragoste, atunci se vor forma ca atare. Or, într-o familie de creştini, Hristos face ca dragostea să crească, iar copiii au toate datele necesare, acea seva din care îşi pot trage credinţa.

Care este secretul unei familii unite?

Hristos!

Consideraţi că cele mai mari bucurii din viaţa omului vin din realizările personale sau din sânul familiei?

Zâmbetul soţiei şi al copiilor face mai mult decat orice doctorat la Harvard! Te împlineşte atât de mult încât restul sunt amănunte.

interviu realizat la Cluj Napoca de Ana-Maria Neag

și Tatiana Onilov

Copiii – „nebunia” mamei pentru miracol

Curajoasă şi pregătită să pun şi eu picătura mea în oceanul de învăţăminte, am mers la clinica Provita, unde am stat de vorbă cu doctorul ginecolog Ioan Vesa. Discuţia cu medicul mi-a deschis ochii minţii într-un mod inedit, mi-a dat şansa de a afla cugetări despre lume şi viaţă (despre acea viaţă existenţială, de zi cu zi, dar şi despre viaţa care creşte în burtică), ce au topit valul care acoperă frumuseţea lumii, acea splendoare din spatele cuvintelor şi suspinelor.

„Copilul e ca un motor”, a demarat discuţia ginecologul de la Provita. Toată tragedia sau bucuria conştientizării faptului că o fiinţă e pe cale să vină pe lume ţine de cum a fost construită „baza”, de educaţia despre viaţă pe care a primit-o femeia în familie. Când în familie copiii sunt percepuţi ca o povară, este aproape sigur că viitoarea mămica va vedea viaţa ce o poartă sub inima ei ca pe o piedică în calea unui trai uşor sau a unei cariere fulminante. Iar dacă în familie pruncii reprezintă oaza de bucurie şi lumină, indiferent de situaţia financiară, viitoarea mămică îşi va simţi bebeluşul ca pe o seninătate, ca pe o bucurie neţărmurită şi nu ca pe o amărăciune.

Viaţa tinerilor ar fi mai curată dacă presiunea socială nu ar fi atât de pregnantă. Acesta e cel de-al doilea factor important care determină răspunsul „nu” în defavoarea lui „da” atunci când eşti întrebată: „Ce vei face cu viaţa din tine?”. Firea umană e slabă. Iată de ce adesea omul e ca un puf dus de vânt în faţa greutăţii. Datorită presiunii sociale, a contra-modelelor, a dezinformării, cele mai multe dintre femei şi fete se ruşinează la aflarea veştii că sunt însărcinate, cedează, fiind preocupate de „Ce o să zică lumea?”, „Ce voi face cu un copil de la vârsta asta? Cum voi termina facultatea, masteratul, specializarea etc., etc.”. Tinerele nici nu-şi dau seama ce fac când hotărăsc să îşi condamne copilul la moarte. Puţini le explică ce este avortul, că avortul este ucidere. Mai mult, poate că nimeni nu le spune esenţa – că ele, ca şi femei, sunt purtătoare de miracol, purtătoare de viaţă.

Nu e uşor, când unele tinere nici nu sunt căsătorite, nu au serviciu, iar partenerul le împovărează şi mai mult umerii, lăsând decizia finală numai pe seama lor. Nu e uşor, ar zice omul de rând. Nu e nici greu, ar zice acela care-L poartă pe Dumnezeu cu el. Acolo unde e Dumnezeu toate sunt bucurii, iar lipsurile se transformă în încercări spre întărire şi spre desăvârşire.

O remarcă foarte utilă şi realistă a medicului Ioan Vesa referitoare la mămicile tinere şi foarte tinere a fost aceea că totul depinde de atitudinea femeii ca mamă. Dacă cea care poartă sub inimă o altă inimioară care se zbate pentru dreptul de a trăi este dezgustată de viitorul prunc, atunci lumea îi va oglindi sentimentele. Dacă în schimb atitudinea este una ce exprimă bucurie şi mulţumire pentru mica minune, atunci ceilalţi, deşi poate fără să înţeleagă „nebunia”, vor aprecia această stare a purtătoarei de viaţă şi vor înmulţi sentimentele bune, dătătoare de nădejde şi de încredere. „TOTUL se raportează la iubire şi la ură”, a fost gândul de final al medicului povăţuitor de la Provita.

Într-adevăr, poate e mult spus, însă şi atitudinea faţă de sarcină, şi cea faţă de viaţă se raportează la variaţiile între aceste două puncte de referinţă. Iubeşte şi vei naşte bucurie! Urăşte, şi…opreşte-te! Apoi începe să iubeşti din nou!

Roxana Sfinteş

Minunea de a fi mamă

Eseu despre frumuseţea familiei

Pe vremuri, în urmă cu foarte mulţi ani, mai scriam câte ceva pentru foaia noastră de suflet, „Filocalia”, mai redactam câte-o ştire, cronica vreunui pelerinaj, mai făceam câte o traducere, mai scriam câte-o poezie … Ce multe s-au schimbat de-atunci.

Încercam cu amuzament să-mi imaginez cam cum ar arăta ştirile mele, după atâţia ani, cu atâtea întâmplări, zi de zi. De exemplu: „Azi, Luca m-a anunţat cu jumătate de gură că a luat un doi la fizică. Îmi tot spunea de-o săptămână, printre dinţi, dar am crezut că e o glumă şi nu l-am luat în serios. Este cât se poate de adevărat. Tot azi, Teodora s-a scăldat din nou în lacrimi spunând că urăşte vioara, că e prea greu şi că vrea să facă flaut, Veronica s-a certat pentru crutoane cu un coleg la grădiniţă, iar Ilinca şi-a dat iar jos singură scutecelul şi a murdărit baia”.

Să scrii despre viaţa de familie după atâţia ani, să împărtăşeşti câte ceva din atmosfera familiei tale numeroase care deja nu mai încape într-o singură maşină, mi se pare o provocare mult prea mare ca să nu răspund la ea.

Uneori, când mă joc cu copiii mei, închid ochii şi le spun: „eu sunt Cristina, sunt încă mică, citesc mult, mă culc târziu şi uneori mai dorm cu hipopotamul galben”. Când deschid ochii, patru perechi de ochi mă privesc amuzaţi şi protestează: „nu mai eşti mică, eşti mare, eşti mama noastră şi noi suntem copiii tăi” şi râd în hohote ca să mă aducă la realitate. Uneori îmi place să mă joc de-a timpul, să mă teleportez în trecut, să mă văd cu ochii de-atunci, să mă întorc aici unde sunt acum, să mă judec prin prisma celei care am fost şi ajung mereu la acelaşi lucru: oriunde aş fi, în orice împrejurare, în fracţiunea oricărei secunde care poate ar fi fost hotărâtoare pentru destinul meu, nu aş schimba nimic, nici o fărâmă din ce-a fost. S-o iau de la început, aş face la fel şi aş ajunge, prin voia lui Dumnezeu, unde sunt şi la ce sunt acum: mamă a patru copii minunaţi.

S-o iau cu încetişorul. La început, eşti tânăr, aproape copil, nici nu ştii bine ce ţi se întâmplă, te îndrăgosteşti şi te trezeşti căsătorit, cu ceva strălucitor pe deget şi aproape fericit. Mai ales atunci când primul test de sarcină a ieşit pozitiv. Personal, am simţit fiecare sarcină ca pe o stare binecuvântată, o bucurie lăuntrică pe care nu ştii să ţi-o explici, fiecare mişcare a bebeluşului era ca un dar preţios pe care simţeam nevoia să-l împart cu cei din jur…, iar cei din jur nu erau neapărat conectaţi la frecvenţa mea de simţire, dar nu conta. La fel de personal, pe măsura trecerii timpului, a înmulţirii grijilor şi responsabilităţilor, am simţit ca pe-o nedreptate strigătoare la cer presiunea socială, a familiei, a colegilor de serviciu, a rudelor şi mătuşilor apropiate şi îndepărtate care prin gesturi, priviri, vorbe mai mult sau mai puţin voalate, încercau să sugereze că este absurd să-ţi mai doreşti copii în ziua de azi, că la primul e normal să te bucuri, sa jubilezi, dar la al treilea, al patrulea? E prea de tot, domnule, vorba unei doamnne bătrâne şi onorabile din Bucureşti: „Încă n-aţi închis fabrica?”

Toţi cei care au mulţi copii şi au trecut prin astfel de situaţii, au trăit probabil aceste sentimente. Am înţeles atunci că e o greşeală, o capcană să laşi străinii, (străini de familie şi de Hristos) să-ţi fure bucuria venirii unui copil pe lume. Asta mi s-a întâmplat mie la Ilinca, cea mică: presiunea a fost atât de mare încât după impactul emoţional al primelor temeri şi griji „ce voi face, cum mă voi descurca, ce vor zice ceilalţi?” am învăţat să ne bucurăm în taină de această veste, asta pentru că eu şi soţul meu am ţinut câteva luni secretă „operaţiunea the fourth one”, cum îi spuneam cu o bucurie complice.

Într-o ordine numai de Dumnezeu ştiută, am înţeles de asemenea că, de fapt, fiecare copil îşi avea locul său dinainte aşezat în familia noastră, de fiecare dată am simţit că aşa suntem de când lumea şi că sub nici un chip nu ar fi putut fi altfel, şi că, dacă prin absurd, unul din ei nu s-ar fi născut, cu siguranţă i-am fi simţit lipsa.

Deşi am adus pe lume patru copii, încă mă minunez şi încerc să înţeleg esenţa miraculoasă a unei naşteri. Dincolo de starea de bucurie şi împlinire pe care o simţi când îţi ţii bebeluşul, fiinţa cea nouă, în braţe, am simţit de fiecare dată că am trecut foarte aproape pe lângă o taină. Şi cum timpul te acaparează imediat şi te acordezi total la ritmul de viaţă al bebeluşului tău care creşte foarte repede, deci şi timpul tău se scurge repede odată cu al lui, începi să te îndepărtezi cu iuţime de acea taină pe care n-ai apucat s-o înţelegi de-a binelea, dar de care îţi place sa îţi aduci aminte. Poate acesta este motivul pentru care orice mămică povesteşte cu nesaţ şi cu lux de amănunte despre naşterea pruncului ei, poate încearcă să-şi desluşească ei sieşi taina pe care atunci nu a înţeles-o pe deplin.

Trebuie să recunosc, mi s-a părut un pic idilică şi am zâmbit când am citit formularea „frumuseţea împreunei desăvârşiri”. Într-adevăr, într-o familie, în cele din urmă ajungem sa ne desăvârşim unii pe alţii într-o minunată lucrare şi sinergie între cer şi pământ. Negreşit, în plan nevăzut, asta se şi întâmplă. Însă în plan foarte concret şi real, în realitatea imediată, uneori incredibil de greu de dus în spate, în scurgerea uneori prea lentă, alteori prea rapidă a timpului unei familii, de la alarma de dimineaţă până la pupicul de noapte bună, de la dimineaţa anevoiasă de luni până la slujba de duminică (care mereu începe prea repede!), totul mi se pare o luptă continuă, neostoită, cu ceasul de pe perete, cu aragazul, cu maşina de spălat, cu fierul de călcat, cu ratele la casă, cu temele şi notele, cu scutecele şi biberoanele, cu antibioticele la ore fixe, cu autobuzul, cu oamenii de pe stradă, cu cei dragi de lângă tine, cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. Uneori ţi se pare că dai prea mult, alteori că primeşti prea puţin. Uneori simţi că eşti biruit şi vrei să depui armele, alteori te simţi fericit că ai reuşit într-o zi să le faci pe toate cum trebuie. Uneori te simţi abandonat, ca în cele din urmă să înţelegi, ca-n povestea urmelor de pe malul mării, de ce era doar un singur rând de urme pe nisip, că atunci când ţi se părea mai greu, Dumnezeu te căra în spate.

Înveţi multe într-o familie, înveţi să iubeşti atunci când ţi se pare c-ar trebui să te superi şi înveţi să ierţi pe măsura iubirii. Înveţi să te bucuri de momentele de tihnă şi bucurie ca de un dar preţios în vacarmul unei lumi în care toate sunt pe dos. Şi privind lung în urmă, am învăţat că atunci când îţi asumi o cale, sucită în ochii lumii dar dreaptă în cugetul tău, şi îţi clădeşti pe temelia lui Hristos un aşezământ în care aduci pe lume şi creşti copii din darul lui Dumezeu, e ca şi cum ai scrie, cu cuvinte vii, adevarate, uneori tăioase, alteori nespus de mângâietoare…: un eseu despre mântuire.

Cristina(Toader)

Manea

COPIII MEI

Copiii mei

Lumini din zori,

Oiţe căutând păstori,

Cărbuni din foc aprinşi cu dor,

Copiii mei

Lumini din zori.

Copiii mei

Cu ochi de stele

Cu părul flori de gălbenele

Cu jocul zbor de rândunele

Copiii mei

Cu ochi de stele.

Copiii mei

Maci în obraji

Cu râsul mirosind a fragi

Minuni din cer, şi prunc şi magi,

Copiii mei,

Copiii dragi.

Copiii mei

Copii frumoşi,

Cu chip senin, din basme scoşi

Sunt feţi frumoşi, prinţese, crai,

Cu ochi tăciuni, cu păr bălai,

Copiii mei

Copiii buni

Sunt rupţi din rai.

Cristina Manea

,,Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.”(Fac. 2, 8-9)

,,Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor. Că n-au umblat în căile Lui cei ce lucrează fărădelegea. Tu ai poruncit ca poruncile Tale să fie păzite foarte. O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale! ”(Psalm 118, 1-5)

,,Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.”

(Mt. 7, 14)

,,Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.” (Psalm 102)

,,Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale.”(Psalm 118,9)

,,Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.”(Fac. 1, 12-13)

,,Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; viază-mă, după cuvântul Tău.”(Psalm 118, 25)

,,Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Mt. 6, 26-34)

,,Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Tocmiţi sărbătoare cu ramuri umbroase, până la coarnele altarului. Dumnezeul meu eşti Tu şi Te voi lăuda; Dumnezeul meu eşti Tu şi Te voi înălţa. Te voi lăuda că m-ai auzit şi ai fost mie spre mântuire. Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui. ”(Psalm 117, 27-29)

,,Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: "Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi eu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi. Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura. Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!" Şi iarăşi a zis Dumnezeu către Noe: "Acesta este semnul legământului, pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ"”.(Fac. 9, 12-17)

,,Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.”(Psalm 102)

foto: Ilinca Negreanu

Sila, scîrba și greața

Cine-i aceasta, ziceau ele, care strălucește ca zarea

și ca luna-i de frumoasă,

ca soarele-i de luminoasă și ca oastea de război temută?[Cîntarea Cîntărilor - 6,10]

Numărul special din noiembrie 1975 al prestigioasei publicații Nouvelle Revue Francaise este în întregime consacrat jurnalului intim. Deși un articol al bătrînului eseist Emmanuel Berl contesta și posibilitatea și interesul ținerii unui astfel de jurnal - pe care-l socotește mereu artificial pentru că de fapt destinat publicului -, numărul special al NRF conține mult material de foarte bună calitate și, totodată, foarte semnificativ pentru starea de spirit a unei părți a intelectualității franceze, engleze și americane. (Căci nu figurează numai autori francezi în respectivul număr.)

Starea de spirit vădită de mai toate textele publicate este una pe care termenii de pesimism, tristețe și deznădejde nu o pot caracteriza îndeajuns, și nici exact. Este vorba mai curînd de o intensă greață, o imensă scîrbă și o profundă silă. Față de ce? De sine, de oamenii ceilalți, de lume, de natură, de societate, de orice ideal, de formalități și politețe, dar și de simplicitate, de grijile și mărunțișurile vieții, de eforturi și îndatoriri, de plăceri personale ori de bucurii împărtășite, de distracții și cugetare.

Laitmotivele covîrșitoarei majorități a notelor, însemnărilor și jurnalelor apar în primele rînduri și persistă în cursul intrărilor cotidiene, ele se amplifică în referirile la întîmplările cele mai comune ale vieții de zi cu zi ori sunt deduse din lecturi, reflecții și citate din literatura și filosofia universală. Pretutindeni scriitori manifestă o aceeași suverană plictiseală, o aceeași totală neîncredere, o aceeași necruțătoare bănuială față de prietenii, cunoscuții, colegii și coexistenții lor. Nota dominantă a reacției iscată de orice întîlnire, conversație ori contact s-ar putea exprima în formulări verbale ca: ”Ce spui, Franz?”, ”De-ar muri socru să-i iau locu”, ”Bună ziua ți-am dat, belea mi-am luat”.

lucrarea omului în natură( I)

Mai specifice par însă disprețul pentru orice gînduri sau activitate, luarea în bășcălie a ceea ce - cu un termen oarecum cazon - oamenii s-au obișnuit a numi regulile de conviețuire, a preceptelor kantienei morale practice, a de mai mult osînditelor ”sentimente frumoase”. (Ca să nu mai fie pomenită bunavoință, noțiune propulsată în spațiul extragalactic.) Dar nici atitudinile acestea nu definesc încă diferența specifică a jurnalelor tipărite deNRF; e mult mai mult decît atît, e mai ales vorba de un proces lăuntric, de simptomele unei stări psihomatice axate pe o reacție de fapt nouă, paroxistică, în istoria ideilor și comportamentelor omenești.

Căci scîrbă au aratat de mult toți moraliștii tuturor timpurilor față de păcate și vicii. Prin silă, Kierkegaard a înțeles faza finală a ”detașării de lume”, la care îl sfătuiește pe orice ins să ajungă în ajunul morții (ori pe care, în numeroase cazuri, bolile, infirmitățile și decreptitudinea, de nu înțelepciunea, i-o impun). O silă, o scîrbă față de ispitele, exigențele și veșnic nepotolitele dorinți ale ființei vii există și la Buddha și discipolii săi. Greața e însuși titlul unei celebre cărți a lui J.P.Sartre (1938), unde personajului central al povestirii îi este lehamite și oroare atît de cerul înstelat cît si de rădăcinile copacului privit de aproape: pretutindeni nu dă decît de materie, de colcăială, viermuirea și vîscoasa mișunare a organismelor și țesuturilor. De aspectele sordide ori pur și simplu elementare ale vieții, de servituțile ei trupești s-au îngrozit sau cel puțin s-au ținut cît mai departe (stingheriți, ofuscați) mulți gînditori ce voiau să accentueze latura spirituală a omului, ”măreția lui” (cum spunea Bossuet), avîntul lui (fie și donquijotesc la nevoie).

Acum plictiseala, dezinteresarea de toate, stenahoria, dezgustul, năduful, acreala merg mai departe și par a izvorî din locuri mai adînc tăinuite în viscere, în cortex și-n inimă, în centrii nervoși, în ascunzișurile zidirii individuale însăși.

E, în parte, și o reapariție a mai vechilor slogane ”nu-mi pasă”, ”mă doare-n cot”, ”prea puțin mă sinchisesc”, care avuseseră putere de circulație în preajma celui de-al doilea război mondial (mai ales în Franța: je m`en fous!). E și o trufie exacerbată, neîngrădită - a eului auto-idolatrizat și negator al întregului mediu ce-l înconjoară, a lumii în care e constrîns să ia la cunoștință că - iremediabil - se află (in der Welt sein, spune filosofia germană, ori: da sein). O trufie, dar și o ură, o acreală: o ură impersonală și o acreală de sine și de toti, împotriva sinelui și a tuturor. E și un egoism total, hiper nietzschean, dar și tare meschin (singura cale de împăcare cu viața e alcoolul, savurat solitar, ori stupefiantul - cînd nu e spectacolul suferinței și agoniei celuilalt), o trufie, un egoism, o post-berkeleyană epistemologie din care se trag toate consecințele pînă la capăt, la capăt țîșnind ideea că numai eul (eul meu, se-nțelege) are dreptul la viață și fericire, nu pentru ca ar fi mai curat, mai bun, mai puternic ori mai deținător de adevăruri, ci pentru că pur și simplu e unica realitate și-i suveran absolut. Gunoi, scrum și bălegar sunt semenii acestui Eu, și vid, pustiu, mlaștină e spațiul tot, după cum tîrfe și mișei sunt toate femeile și toți bărbații pe care plimbările nocturne ori peregrinările diurne i le scot în cale eului năpădit de silă, scîrbă și greață.

Senzația aceasta, orgolioasă, dar și chinuitoare, aidoma, poate pe alt plan, suferințelor îndurate de bolnavii psihici (și care-i foarte asemănătoare acediei evlavioșilor) nu-i oare o morfoza - perfidă - a iadului aceluia pe care-l cunosc, cînd ajung să le lipsească ”produsul”, înrobiții halucinogenelor? Față de cei ce-l resimt - oricît ar fi de talentați, ori de impresionante intimele lor notații (adeseori artistic filtrate) - ce altceva se poate nutri decît o mare, adancă și sinceră milă? Mai nefericită, apăsătoare și dureroasă formă de tulburare a psihiei cu greu poate fi imaginată. Se cuvine, însă, în prealabil, a înceta să ne închipuim o astfel de condiție cerebrală drept ceva care asigură o liberatoare rupere de realitate (cu tot cortegiul ei de griji, supărări, nedreptăți, umilințe etc, etc.) și deci drept o pătrundere într-o regiune euforică. Schizofrenia, sub toate aspectele ei - chiar cele mai benigne - e aducătoare numai de chinuri față de care ”sordida viață comună” nu-i exclus să pară un liman încîntător. Viața aceasta comună poate fi depașită și transfigurată. Nesocotită nu poate fi. Iar cei cărora le produce numai silă și scîrbă dovedesc, mai înainte de orice, ca nu sunt capabili să o iubească. Dragostea de viață, de fapt, e un sentiment autonom și nu-i funcție de împrejurările concrete sub care se înfățisează insului. Acestea, da, pot fi grele, urîte, nevrednice, absurde, infame. Ele nu sunt niciodată în măsură să înfrîngă sindromul de bază al unui temperament cumpănit: detașat de ale vremelnicului, mereu și puternic îndrăgostit de viață. Nu cumva exemplul cel mai izbitor al unei asemenea firi îl dă eroul piesei Regele moare (- dar rege, aici, e totuna cu om -) cînd, drept răspuns slujnicei ce se plînge de greaua ei muncă, exclamă: ”Ce minunat lucru e să te scoli, iarna, la cinci dimineața și să te apuci să speli scările de piatră!”

N.Steinhardt

lucrarea omului în natură (II)

,,Părerea obiectivă”

De multe ori auzim în jurul nostru că se împart și se emit păreri obiective, despre un eveniment, despre cineva sau ceva etc. E plin televizorul de ,,păreri obiective” în talk-shows-uri. Așa zisa obiectivitate a unei persoane chiar și atunci cînd există pretenția profesională sau de specialitate atît de mult pretinsă, căutată și lăudată astăzi, este, după părerea mea, o iluzie și o ispită. Poate fi vorba cel mult de ceea ce ne aduc aminte și vedem la toți sfinții, de dreapta măsură(virtutea virtuților). Adevărata obiectivitate(dacă este să folosim acest termen) este ,,subiectivitatea” lui Dumnezeu, dar aici cei doi termeni își pierd înțelesul obișnuit.

Sunt încă oameni în țara asta(este adevărat că sunt rari sau ,,neînsemnați”) dăruiți de Dumnezeu, plini de har, care pot cutremura în cîteva minute pînă sufletele cele mai învîrtoșate. Însă aceasta se datorează milei și harului lui Dumnezeu pe care îl lasă să lucreze prin ei. Doar Dumnezeu poate face și ,, din pietre, fii ai lui Adam”, lucruri și situații care par neînsemnate sau fără sorți de izbîndă se pot transforma prin bunătatea și mila lui Dumnezeu în cărări spre Împărăție. De asemenea acțiuni care necesită multă energie și oboseală, fără ajutorul lui Dumnezeu rămîn neînsemnate și nelucrătoare, fără folos duhovnicesc(alt termen de care trebuie să avem grijă cînd îl folosim azi...uzat dar golit de conținut).

Deci, numai Dumnezeu în marea Sa iubire și pentru rugăciunile smerite și neștiute poate face ca o lucrare omenească să devină lucrătoare, dumnezeiască.

delicatețea sau evadarea într-o lume din ce în ce mai paralelă cu-a noastră

pictura maestrului Ștefan Câlția

Ortodoxie si Postmodernitate

Miercuri, 18 mai a.c., va avea loc conferința organizată de A.S.C.O.R. Cluj în colaborare cu Ed. Eikon, însoțită de lansarea volumelor aparținînd binecunoscutului teolog Radu Preda, din ciclul Studii Social-Teologice: ,,Ortodoxia și ortodoxiile” și ,,Revenirea lui Dumnezeu”.

Conferința Ortodoxie și Postmodernitate, Șansele unui dialog amînat va avea loc la Facultatea de Drept, Amfiteatrul Speranței, str. Avram Iancu, nr. 11, ora 19, Cluj Napoca.

afiș: arh. Ruxandra Berinde

Incursiune în istorie cu Iulian Capsali

Despre aromânii din Albania, Iulian Capsali în dialog cu tinerii de la Biserica Studenţilor

Ce ştim şi ce nu cunoaştem despre aromâni? Aceasta este o întrebare la care mulţi tineri din comunitatea Bisericii Studenţilor nu s-ar fi gândit poate niciodată sau poate doar ocazional, într-o anumită conjunctură, dacă nu ar fi avut ocazia să îl aibă invitat pe regizorul, jurnalistul şi pictorul Iulian Capsali care să le prezinte un film documentar despre aromânii din Albania, intitulat „În spatele istoriei”.

Evenimentul a avut loc în deja binecunoscuta locaţie – demisolul Bisericii Studenţilor, marți 10 mai anul curent. După vizionarea filmului, regizorul şi jurnalistul Iulian Capsali, el însuşi având rădăcini aromâne, a răspuns înrebărilor şi a oferit informaţii captivante despre peliculă şi despre soarta acestui neam dispersat de-a lungul istoriei în diferite regiuni geografice, astăzi putând fi întâlnit în aproape toate statele din arealul balcanic, dăinuind ca aromâni prin intermediul tradiţiilor şi culturii, dar mai ales prin credinţă. „În spatele istoriei” a fost proiectat într-o zi simbolică, 10 mai, Ziua Naţională a României între anii 1866-1948. De altfel, perioada înfloritoare a României din timpul instaurării monarhiei s-a dovedit a fi una prosperă şi pentru aromânii din Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia. Regele Carol I a fost cel care s-a preocupat de deschiderea şcolilor şi a bisericilor în limba română pentru această poulaţie cu sânge daco-roman. Au fost anii de glorie culturală, educaţională şi de apropiere cu românii din România.

O incursiune în istorie utilă şi care ne face conştienţi de puţinătatea cunoaşterii adevăratei istorii. De ce am avea nevoie să ştim mai multe despre aromâni? Pentru că, aşa cum reiese din mesajul filmului, aromânii, mai ales cei din Albania, au fost şi mai continuă să fie, foarte firav, este adevărat, ataşaţi de România. Pentru că aromânii sunt fraţi cu românii, având aceleaşi rădăcini latine, fiind mai exact o ramură a latinităţii răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni şi istroromâni. De-a lungul veacurilor, ei au avut o istorie zbuciumată, una care i-a adunat, apoi i-a dispersat, un parcurs istoric tumultuos ce nu le-a permis să formeze un stat modern definit în termenii acutali; dar aromânii au rezistat cu tenacitate şi au refuzat să fie asimilaţi de populaţia băştinaşă majoritară a ţărilor unde mai sunt întâlniţi în prezent. Întâlnirea cu aromânii ar fi interesantă şi pentru exemplul lor de dârzenie, tenacitate şi bărbăţie istorică.

„În spatele istoriei” este un documentar sensibil construit în jurul unor poveşti de viaţă ale aromânilor din diferite localităţi ale Albaniei. Primele secvenţe fac referire la băştinaşii din Corcea, un sat albanez în care aromânii încă mai vorbesc româneşte, unde slujbele răsună în grai românesc, iar bătrânii îşi amintesc cu nostalgie de anii când în Corcea exista o şcoală românească, una dintre cele mai bune instituţii educaţionale ale timpului. Fascinaţia povestirii orale, aşa cum probabil s-a şi transmis istoria aromânilor, este extrem de bine surprinsă în film prin relatările pline de viaţă, presărate cu un umor sănătos, ale contemporanilor evenimentelor din timpul Preotului Haralambie Balamace – PapaLambru, personalitate emblematică pentru Corcea. În afară de moartea martirică a lui PapaLambru pentru apărarea aromânilor fărşeroţi în faţa influenţei grecoamnilor, bătrânii povestesc despre rolul important pe care l-a jucat această personalitate marcantă în fondarea şcolii şi a bisericii din localitate, dar şi despre avântul cultural ce a luat naştere datorită preotului martir. Poezia tesatmentară semnată de Haralambie Balamace este edificatoare în acest sens.

Călătoria documentară continuă cu prezentarea ruinelor din oraşul Moscopole, odată leagănul aromânilor, vatră culturală şi religioasă care putea concura doar cu oraşul Constantinopol. Odinioară, aici erau cele mai impunătoare biserici din Balcani, cu o pictură şi arhitectură de o rară frumuseţe. Aşa cum atestă datele istorice, în secolul al XVIII-lea, în Moscopole existau în jur de 70 de biserici, bănci, o tipografie – unica din tot Imperiul Otoman şi Universitatea „Noua Academie”. Astăzi, aşa precum spune şi filmul, „doar legendele şi ruinile bisericilor – punţi atât de necesare unei memorii atât de fisurate” au mai rămas dintr-o metropolă de altădată. Ceea ce ar putea prezenta importanţă pentru români este faptul că personalităţi ca Mitropolitul Andrei Şaguna şi luptătorul pentru drepturile românilor din Transilvania, Emanuil Gojdu, sunt aromâni originari din Moscopole.

Aducând în prim-plan imagini ale unor Biserici părăsite, precum ar fi cea din localitatea Şipsca, regizorul filmului nu ar fi putut creiona un cadru complet dacă nu ar fi vorbit despre instaurarea regimului comunist în Albania, perioadă cumplită pentru întreaga populaţie a acestei ţări, inclusiv pentru aromâni. Albania a fost declarată primul stat ateu, ceea ce a însemnat distrugerea în totalitate a bisericilor şi înverşunarea de a stârpi sentimentul de religiozitate. Urmările regimului atroce nu s-au lăsat aşteptate, oamenii fiind prigoniţi şi închişi, lăcaşurile sfinte nimicite, iar tot ce amintea de credinţă scos în afara legalităţii. Dar aşa cum s-a adeverit, comunismul nu a putut nimici firescul din firea umană – credinţa şi încrederea în Dumnezeu, iar filmul, printr-o măiestrie regizorală, scoate în evidenţă importanţa religiozităţii în păstrarea valorilor şi în perpetuarea unui neam, aromânii fiind un exemplu grăitor în acest sens.

De la credinţă spre cultură, dinspre cultură către Dumnezeu, pe tot parcursul documentarului camera este centrată pe chipurile celor în ale căror vine mai curge sânge de aromân şi care „nu cer decât să nu piară foarte repede”. Spre final, privitorului i se oferă posibilitatea să descopere extraordinara tradiţie a cântecelor polifonice, tehnică de interpretare plurivocală unică păstrată de aromâni. Aceasta reprezintă un dialog muzical viu care constă în cântarea unor poveşti de viaţă. Chiar dacă versurile nu pot fi înţelese, interpretarea, implicarea şi dibăcia artistică naturală este atât de impresionantă, încât nu numai urechea, ci şi ochiul este atras de această structură culturală oarecum arahaică, dar atât de emotivă.

Simbolic, epilogul filmului îi readuce în faţa camerei pe bătrânii melancolici care îşi aduc aminte de vremurile când în localitatea Corcea din Albania, în incinta şcolii româneşti, se preda despre Carol I, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu... Planşetele cu personalităţile istorice, păstrate cu sfinţenie în casa care a fost Consulatul României în Corcea, demonstrează afinitatea aromânilor cu românii, dorinţa lor de a nu fi uitaţi şi, mai presus de toate, de a nu dispărea ca şi neam.

redactor ,,Foaia Filocalia” Tatiana Onilov

Secvență din filmul documentar ,,În spatele istoriei” regizat de Iulian Capsali

In anul 1900 un englez, (C.N.E. Eliot) spunea ca poti trai si calatori in

Balcani fara sa-i vezi pe aromani sau fara sa auzi vorbindu-se de ei. Odata

ce i-ai descoperit insa, risti sa cazi in cealalta extrema si sa-i vezi

peste tot. Titlul filmului regizat de Iulian Capsali - In spatele istoriei -

poarta in el aceeasi ambiguitate. Poate fi inteles si ca o referire la

istoria lor ocultata (de ei sau de catre ceilalti), subterana (istoria

aromanilor este in primul rand orala). Dar poate fi si o referire la faptul

ca, de multe ori, aromanii sunt cei care fac istoria (referinta clasica

fiind aceea de "popor ferment").

Filmul In spatele istoriei este o colectie de povesti despre aromanii dinAlbania: povestea scolii si bisericii romanesti din Corcea precum si pe cea

a fondatorului acestor doua institutii, Preotul Haralambie Balamace - PapaLambru, cum a ramas el in constiinta populara. Moartea sa martirica (a fost ucis de antartii greci), putin cunoscuta chiar si in Albania, a lasat in urma un cintec. Drama lui sta ca un lintoliu peste un neam care "nu cere decat sa nu piara foarte repede" dupa cum se exprima Pandi Bello, unul dintre intelectualii aromani importanti ai Albaniei. O poezie inedita, testamentara, a parintelui Balamace, face pandant cu un cantec in prima auditie al farserotilor din Andon Poçi, cei ce ilustreaza fascinanta muzica plurivocala a aromanilor din Albania. Din acest documentar nu ar fi putut lipsi Moscopole, orasul legendar al aromanilor din care au mai ramas bisericile sale remarcabile, scapate ca prin minune de frenezia distrugatoare a lui Enver Hodja, cel care a proclamat Albania ca fiind primul stat ateu al lumii.

Cum au supravietuit, cum se raporteaza aromanii la ei insisi, cum isi gestioneaza libertatea castigata intr-un stat care nu ii recunoaste ca minoritate, sunt cateva aspecte la care filmul incearca sa raspunda prin vocea protagonistilor sai. Un film in care muzica si naratiunea sunt intrepatrunse de umor si melancolie.

Documentarul este inchinat memoriei Irinei Nicolau, cea care iubea atat de

mult povestile si ne invata ca in ele poti regasi tot ce este important in

aceasta lume.