Sf. Arhangheli de la Dochiaru(Sf. Munte Athos)
photomobile Silviu Mincu

Altarul de sticlă și paznicii vigilenți de tastatură: absurdul vigilentei online în timpul Canonului Mare

    În perioada Postului Mare, cum ne-am obișnuit, și mai ales în săptămâna în care se citește Canonul Sfântului Andrei Criteanul, spațiul ortodox virtual suferă o metamorfoză bizară. În loc ca „inima fratelui” să devină locul de întâlnire cu Dumnezeu, ecranul devine un front de luptă, iar tastatura un instrument de execuție publică în numele „dreptei credințe”.

    Cea mai mare ironie a „paznicilor ortodoxiei” de pe internet este că aceștia folosesc timpul destinat pocăinței personale pentru a monitoriza (ne)pocăința altora. Este o vigilență fetidă cu mască virtuoasă  a discernământului opinabil pe rețele.

Canonul Mare ne spune: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase?”

Vigilentul online: „De unde voi începe a critica postarea preotului X sau ținuta/fapta mireanului Y?”

    În timp ce Sfântul Andrei ne îndeamnă să ne privim propriul întuneric, „jandarmii virtuali” sunt prea ocupați să aprindă reflectoarele pe greșelile aproapelui, transformând un exercițiu de introspecție într-un reality-show al indignării.

    Am înlocuit cămara inimii — acel spațiu mistic unde omul stă singur în fața lui Dumnezeu — cu un altar online construit din „like-uri”, distribuiri și comentarii tăioase. 

    În goana după puritate ideologică și de adevăr, „păzitorii” uită că scopul întregii asceze este iubirea. Inima fratelui este călcată în picioare pentru o virgulă pusă greșit într-o rugăciune sau pentru o opinie care nu se aliniază rigorismului de grup.

• Zelotismul vigilenței digitale nu are milă.

• Canonul devine o bâtă, nu un leac.

• Fratele devine un inamic ce trebuie „demascat”, nu un mădular al aceluiași trup.

    Absurdul atinge cote maxime atunci când folosim textele despre zdrobirea inimii pentru a ne umfla pieptul cu autoritate morală. Dacă Postul Mare nu ne face mai blânzi cu neputința celuilalt, atunci nu am postit, ci doar ne-am schimbat dieta și am actualizat statusul.

    Adevărata vigilență a acestor zile nu se exercită asupra „dușmanilor credinței” de pe internet, ci asupra propriei limbi (și a propriilor degete care scriu pe ecran). Inima fratelui este singurul altar pe care mai avem voie să depunem ofranda bunătății noastre.

    Dacă înainte asceza se făcea în pustie, ferită de priviri, astăzi ea riscă să devină o strategie de personal branding. Influencerul religios din timpul Canonului Mare devine adesea lider de opinie care dictează cum trebuie să te simți în post.  

    Paradoxal, cel mai periculos aspect este momentul în care influencerul și „păzitorul ortodoxiei” fuzionează. Apare acea figură care „pune la punct” ierarhi, teologi sau simpli credincioși, sub pretextul apărării adevărului.

• Efectul de turmă: Comunitatea de urmăritori nu mai caută să înțeleagă Canonul, ci caută „reacția” liderului lor la evenimentele zilei.

• Inima fratelui devine o cifră: Vizualizările și distribuirile devin unitatea de măsură a „succesului duhovnicesc”.

    Absurdul suprem este că, în toată această agitație de postări și comentarii, fratele de lângă noi este ignorat. Ne luptăm pentru „Orthodoxia” de pe internet, dar nu mai știm să oferim o cană cu apă vecinului care ne enervează.

    În spatele ecranului, inima fratelui nu mai este decât un profil care trebuie educat sau sancționat, nu unul  în care Hristos suferă. Când „paznicul” atacă, el nu lovește în idei, ci în omul viu pentru care s-a scris, de fapt, Canonul.

    Pentru vigilentul de serviciu, rugăciunea începe cu deschiderea aplicației, căci caută lumina prin vânarea ,,erorilor” altora.

• Metania de dimineață: Identificarea unui preot care n-a vorbit destul de inteligent versus tradițional.

• Metania de prânz: taxarea.

• Metania de seară:  judecata și oprobiu.

    Această aplecare asupra greșelii altuia este o formă de auto-îndumnezeire mascată. Cel care critică se așază implicit pe scaunul de judecată, poziție care, teologic vorbind, este deja ocupată.

 Teologia „nuanței care ucide”

    Absurdul atinge apogeul când critica se face în numele exactității demarcării de eroare. Se vânează virgule dogmatice în timp ce se încalcă flagrant porunca iubirii. E mai ușor să numeri greșelile de tipar dintr-o carte de rugăciuni decât să numeri de câte ori ai rănit inima fratelui tău în ultimele 24 de ore. Vigilentul consideră că face o „mărturisire de credință” atunci când jignește un „rătăcit”. În realitate, el face o metanie în fața propriului său orgoliu, celebrând faptul că el „știe mai bine”.

Inima Fratelui ca „sac de box” duhovnicesc

    În timpul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, ni se spune că sufletul este plin de răni. „Păzitorul” online, în loc să aducă untdelemn, apasă exact pe acele răni, sub pretextul „îndreptării”.

• Critica devine o formă de divertisment: Ne simțim mai „ortodocși” dacă am „distrus” argumentul cuiva.

• Zelotismul ca anestezic: Critica altuia ne scutește de efortul dureros de a ne uita în oglindă. E mult mai simplu să spui „Uite ce greșește el!” decât „Uite unde am căzut eu!”.

    Dacă metania nu ne face să vedem în celălalt un frate mai bun decât noi, atunci este doar o simplă gimnastică fie ea de ordinul intelectual și de afect. Iar dacă critica de pe internet este „jertfa” noastră din post, atunci am transformat Postul Mare într-o campanie de cyber-bullying cu binecuvântare auto-acordată.

    Adevărata metanie de care avem nevoie acum este tăcerea tastaturii. Să lăsăm „altarul online” să se prăfuiască puțin și să vedem dacă, în absența publicului, mai suntem capabili de o singură rugăciune sinceră.