joi, 18 septembrie 2025

 "Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul își făurește semenii proporțional cu încrederea pe care le-o acordă și le-o dovedește. 

Neîncrederea e ucigătoare ca și pruncuciderea; desființează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuși, făurit de Dumnezeu, își transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel)" - din cartea Jurnalul fericirii/Nicolae Steinhardt



miercuri, 17 septembrie 2025

Uneori părinții trebuie crezuți pe cuvânt 


Într-o epocă în care introspecția psihologică e la modă, părinții sunt tot mai des transformați în vinovați universali. Dar poate că tocmai imperfecțiunea lor ne poate învăța ce înseamnă iubirea reală.

Pur și simplu. Uneori, dragă adolescentule, în lumea asta, este bine să îi crezi pe cuvânt pe părinți, fără să începi să desfaci analitic și critic firul în 44.

Ca să nu pierzi vremea ta și sănătatea părinților tăi “enervanți”.

Ca să fii și mai deștept decât toți cei care râd de tine că le dai respect.

Ca să ai un avans existențial.

Ca să fii binecuvântat.

Știu, aproape toate curentele psihologice pun pe seama părinților toată vina-vină universală – care dă sens la toată nefericirea ta. Dar hai să privim lucrurile cu mai multă nuanță.

Este sănătos să ne întoarcem spre trecut pentru a înțelege cine suntem. Să găsim rădăcinile răului. Între terapie și spovedanie este o diferență majoră. Spovedania fără asumare e nulă.

Este necesar să recunoaștem rănile, să le numim și să le tratăm. Dar când acest proces se transformă într-o vânătoare de vinovați, pierdem esența vindecării.

Părinții noștri nu sunt  sfinți, dar nici monștri.

Sunt oameni care au iubit, au greșit, au încercat. A-i reduce la greșelile lor contabilizate înseamnă a ignora eforturile, sacrificiile, jertfele contextuale și momentele de sprijin care au modelat caracterul nostru.

Victimizarea perpetuă: o plăcere care devine dependență

Un alt risc al acestei tendințe este victimizarea perpetuă. Ea devine o plăcere, care devine dependență. Hedonismul autovictimizării conduce la stagnarea în rememorarea obsesivă cu adaos ficțional asupra traumelor copilăriei.

Când ne definim exclusiv prin ceea ce ni s-a făcut, rămânem blocați în trecut.

Nevoia de a înțelege nu trebuie să devină o scuză pentru a nu evolua.

Adevărata maturizare începe când ne asumăm responsabilitatea pentru prezentul nostru, cu gândul la ce dorim să ajungem, indiferent de imperfecțiunile trecutului.

În mijlocul anturajelor diverse, al influențelor online și al vocilor care promit libertate absolută, sfatul părintesc pare demodat,  diabolizat. Luarea-aminte-caducă.

Dar tocmai în această epocă a zgomotului, vocea părinților merită ascultată.

Uneori, trebuie să-i credem pe cuvânt. Nu pentru că au mereu dreptate, ci pentru că ne iubesc suficient cât să ne avertizeze.

Și pentru că sunt suportul protectiv cel mai sigur. Lor le pasă cel mai mult de tine.

Refuzul de a-i asculta numai pentru că ești victima propriei tale cerbicii încăpățânate poate duce la experiențe devastatoare, la ani pierduți în relații toxice, alegeri greșite și suferințe care ar fi putut fi evitate cu un simplu „am încredere în tine”.

Există momente în viață când un simplu sfat sau observație părintească poate salva ani întregi de rătăcire, de repetarea istoriei greșite, exact ce disprețuiai sau credeai că tu nu vei proceda eronat precum au făcut-o ei.

Dar pentru că vine „de la oribila de mama” sau „de la tata”, e ignorat, caduc, în favoarea unei opinii din anturaj sau a unei influențe manipulative fie din spațiul online, fie de la rude bine intenționate sau prieteni de conjunctură.

Rezultatul? Experiențe devastatoare, relații toxice, alegeri greșite care lasă urme adânci.

Părinții nu au întotdeauna cuvintele perfecte, dar au radarul format din iubire și experiență.

Neascultarea lor nu e doar o rebeliune trecătoare—poate fi începutul unei suferințe care va cere ani de viață.

Psihologia nu trebuie să fie tribunalul părinților, ci puntea dintre generații.

Vindecarea nu vine din judecată, ci din înțelegere, din iertare, din smerenie, din recunoștință.

Maturizarea nu vine din revoltă, ci din asumare. 

Nici un părinte nu e și nu a fost perfect.

Te-a iubit cum a putut și a știut el mai bine. Nu călca asta în picioare. Că totul se întoarce. Dar poate că tocmai imperfecțiunea asta te poate învăța, te poate căli și  îți va da putere să afli ce înseamnă iubirea reală.


Scris cu gândul la toți adolescenții care caută sens și la toți părinții care nu  sunt reci și nu renunță să iubească.



marți, 16 septembrie 2025

 

…precum în cer așa și pe pământ…




CETĂȚILE DE SCĂPARE


De Ioan Barb


Ori scăpăm ori crăpăm
în vremurile astea tulburi
medita tata în timp ce freca
cu usturoi
o felie de pâine prăjită
pe soba de tuci
o ungea tacticos și privea
gânditor cum se topește untura
tot așa se transformă și viața
noastră în apă
se prelinge prin crăpăturile
oaselor
până când nu mai rămâne
decât sufletul
sărman și singur
obrazul lui arăta ca o hartă
cenușie
cu râuri și drumuri pe care
le trecuse Isus
în vremea când umbla
pe pământ
dar ce e sufletul tată
un împrumut de două grame
din Dumnezeu
pe care El ni-l dă când venim
în lume
de aceea mintea omului
nu are început și nici sfârșit
nu poate fi închisă într-un cufăr
și păstrată pentru trecerea
vămii
o ia razna și îți topește
în suflet smoală
și fiecare zi miroase a putregai
îți oblojești viața cu rugăciuni
ca pe o rană ce nu se vindecă
niciodată
și înțelegi cum răzbunătorul
sângelui te adulmecă pe furiș
îți cere prețul pierdut
din mâna ta
când pumnalul lucește
înaintea somnului
îți înjunghie liniștea pe stânci
– alergi disperat spre cetățile
de scăpare
poate vei ajunge după zidurile
înalte până în zori
și nu vei mai simți Îngerul
așteptând la ușa ta 

 Gânduri pentru iconarii (prea)fesbuciști

1. Discreția 

E firesc să vrei să împărtășești din ce lucrezi, mai ales când pui suflet. Dar e bine să ne întrebăm: ce anume arătăm și de ce? A face public fiecare pas – cum ștergi un chip, cum aplici pensula – poate transforma taina în spectacol. Chiar și cu intenții bune, expunerea excesivă a procesului poate deveni o formă de indiscreție. Gândește-te: un chirurg nu transmite live o operație, o disecție. Unele lucruri cer să fie păstrate în tăcere în orice profesie.

2. Icoana nu e doar artă – e prezență

Când dai formă unui chip spre cinstire, nu creezi doar o imagine. Invoci o prezență, iar lucrarea ta devine un spațiu de întâlnire cu Sfântul Duh. Icoana nu e un simplu exercițiu tehnic, nici un obiect decorativ. Nu poate fi tratată ca un tablou profan. E o fereastră spre cer, și merită respectul cuvenit. Nu e obiect de branding spiritual, căci trăim într-o vreme în care imaginea a devenit monedă.Totul se ambalează, se etichetează, se distribuie. Chiar și cele sfinte.

Iconarul, fără să-și dea seama, poate aluneca într-un joc subtil:

să nu mai picteze pentru Dumnezeu, ci pentru privitori.

Să nu mai caute prezența, ci validarea.

Să nu mai slujească, ci să se promoveze.

Brandingul spiritual e o formă rafinată de rătăcire.

Nu strigă. Nu scandalizează.

Dar mută centrul de greutate:

dinspre icoană, spre autor.

Dinspre taină, spre tehnică.

Dinspre Duhul, spre „eu”.

Când lucrarea devine o extensie a eului,

când fiecare postare e o oglindă,

când fiecare like e o confirmare,

atunci icoana se goleşte de prezenţă.

Sfântul Duh nu locuiește în vitrine.

El nu se lasă capturat în algoritmi.

El nu lucrează acolo unde omul se pune pe sine în centru.

Adevărata lucrare nu are nevoie de reclamă.

Ea se face în ascuns.

Se sfințește în tăcere.

Se dăruiește fără să ceară nimic înapoi.

Iconarul nu e un brand.

E un slujitor.

Un martor.

Un om care se retrage, ca să lase lumina să vină.

3. Prea multă expunere poate dăuna

Icoanele nu funcționează ca produsele din reclame. Dacă le arătăm obsesiv, zi de zi, riscăm să le banalizăm. Publicul obosește, retina inimii se toceste, iar simțirea se împietrește. În loc de cinstire, apare indiferența. Și asta poate duce, paradoxal, la o formă nouă de iconoclasm – nu prin distrugere, ci prin desensibilizare.


4. Perfecțiunea – o ispită subtilă

Mulți iconari cad în capcana  și ispita luciferică/subtilă  a perfecțiunii. Dar Sfântul Duh nu lucrează prin perfecțiunea umană, ci prin smerenie. Andrei Rubleov nu căuta să impresioneze tehnic, ci să se supună lucrării Duhului. El este Cel care desăvârșește, care sfințește, care dă rodul tainic. Nu noi.


În loc de concluzie

Sunt multe de spus, dar poate că tăcerea e mai potrivită. Iconarului îi stă bine discreția. Gândește-te la Sfântul Pahomie Zugravul – ce lucrări ne-a lăsat, tocmai pentru că a ales să fie „mut” și ascuns privirii lumești, Iconarul nu e chemat să vorbească despre lucrarea sa.

Ci să o lase să vorbească singură.

Nu e chemat să se arate, ci să dispară în slujire.

Nu e chemat să convingă, ci să mărturisească prin nevăzut.

Într-o lume care cere vizibilitate,

tăcerea pare o formă de slăbiciune.

Dar în lucrarea duhovnicească, ea e putere.

Puterea de a nu te pune pe tine în centru.

Puterea de a nu răspunde chemării de a fi „urmărit”.

Puterea de a rămâne ascuns, ca să nu umbrești lumina.

Sfântul Pahomie Zugravul n-a lăsat interviuri.

N-a făcut tutoriale.

N-a explicat cum pictează.

Dar icoanele lui vorbesc încă.

Pentru că tăcerea lui le-a dat glas.

Nu tot ce se face trebuie arătat.

Nu tot ce se știe trebuie spus.

Nu tot ce se pictează trebuie postat.

Iconarul nu e influencer.

El lucrează în taină, cu mâna smerită și inima deschisă spre cer.

Icoana nu e spectacol.

Ea nu se naște din demonstrație, ci din rugăciune.

Nu se învață doar cu pensula, ci cu genunchii plecați.

Nu se expune ca un produs, ci se cinstește ca o prezență.

Când arăți tot – cum ștergi chipuri, cum trasezi linii, cum repeți gesturi –nu mai rămâne loc pentru taină.

Și fără  taină , icoana devine imagine.

Imaginea – decor.

Decorul – zgomot.

Sfântul Duh nu lucrează prin perfecțiune, ci prin smerenie. El nu caută tehnica impecabilă, ci inima curată.

Andrei Rubleov n-a pictat ca să impresioneze, ci ca să se supună,  n-a căutat să fie văzut, ci să vadă.

Prea multă expunere naște oboseală.

Oboseala naște indiferență.

Indiferența – împietrire.

Și împietrirea – o nouă formă de iconoclasm.



Sf. Cuvios Sofian de la Antim, ocrotitorul iconarilor
 Prăznuit în data de 16 septembrie 
Lucrare de mâna doamnei Elena Murariu
Preluare din online









 

marți, 2 septembrie 2025

Privire în adânc-14-24 septembrie 2025, Mănăstirea Nicula





 Școala de iconografie-ediția a XI-a, Atelier de restaurare (ediția I) și Atelier de frescă


Privire în adânc-14-24 septembrie 2025, Mănăstirea Nicula


   Icoana. Chip din Cer vădit privirilor noastre, prin mâna iconarului. O taină. O poveste adevărată.   


   De sute de ani icoana Maicii Domnului de la Nicula adună în juru-i mii și mii de credincioși. Îi adună într-o îmbrățișare a cărei vindecătoare căldură cuprinde, prin ei, lumea întreagă. “Arta iconarului” nu este doar meșteșug, dar și lucrare lăuntrică de devenire. A celui ce pictează, a celui ce privește, a tuturor “împreună”. Dar icoana rămâne totuși un tezaur expus trecerii timpului, neglijenței omenești, ori altor evenimente ce i-ar putea altera frumusețea dintâi. Atunci e nevoie și de altceva, de “opera de restaurare” plina de iubire, de o migăloasă lucrare al cărei rod este să-i redea icoanei strălucirea de altădată. -Oare nu așa face și Dumnezeu cu omul?- El ne aduce din nimic la ființă și apoi, pe noi cei rătăciți din Rai, ne înnoiește printr-o “continuă restaurare”.


   Anul acesta, între 14 și 24 septembrie, se va desfășura la Mănăstirea Nicula, sub ochii ocrotitori ai Maicii Domnului și prin coordonarea Pr. Ierom. Pantelimon Sușnea, iconograf și conferențiar al Mănăstirii Oașa, a 11-a ediție a Școlii de Iconografie -Privire în adânc-. Școala își continuă ramura tradițională dedicată perfecționării tehnicii picturii de icoană începută  la Mănăstirea Oașa și, “în premieră”, o “ramură nouă a acestei școli”, îi aduce darul de slavă lui Dumnezeu, printr-un atelier de restaurare, coordonat de dl. Dorin Handrea, restaurator specialist în pictură mobilă și restaurator expert în patrimoniu construit și printr-un atelier de frescă, alături de Lect. univ. dr. Bradu-Nicolae Balan.


   Şcoala se adresează persoanelor cu vârsta cuprinsă între 17 și 45 de ani, care:

... posedă cunoştinţe avansate în iconografie şi doresc să-şi perfecţioneze tehnica de pictură a icoanelor (desen, pictură, culoare, anatomie ş.a.)

...își doresc să descopere sau să-și perfecționeze tehnica restaurării iconografice

...își doresc să descopere sau să-și perfecționeze pictura în tehnica frescă.

  

Înscrieri & detalii pe formular:

https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSciSldUiLCAgI0FmjfXtgQsd7bWRHg5JddyrYcISPAW9ibJcA/viewform?fbzx=-2604764278684339936