“Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită şi smerenia le dobândesc nevoitorii prin toată neplăcuta pătimire şi prin ostenelile din afară ale virtuţii; căci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea şi spre nevoinţa trupească. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbură. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc şi înalt vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin sălăşluirea Mângâietorului, adică în cei ce au sporit prin toată smerenia pe calea atotaspră a virtuţii”. (Cuv. Nichita Stithatul, C. 300cap., suta a doua, cap.25, în Fil.rom., vol.VI, p.236)

“Pe cât e de departe răsăritul de apus, pe atât e de departe vorbirea smerită de adevărata smerenie. Şi cu cât e mai mare cerul ca pământul şi sufletul ca trupul, cu atât e mai desăvârşită şi mai mare smerita cugetare dată celor desăvârşiţi prin Sfântul Duh, decât adevărata smerenie”. (Cuv. Nichita Stithatul, C. 300cap., suta a doua, cap.28, în Fil.rom., vol.VI, p.237)

“Alta este smerenia mâhnită a celor ce plâng şi alta, mustrarea conştiinţei vecină cu deznădejdea a celor ce păcătuiesc încă; şi alta, fericita bogăţie a smereniei ce se iveşte în cei desăvârşiţi prin lucrarea lui Dumnezeu.  Să nu ne grăbim să o aflăm pe cea de a treia prin cuvinte. Căci în zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este răbdarea desăvârşită a defăimării. Căci deprinderea rea de mai înainte   chinuieşte de multe ori şi pe cel ce plânge. Şi nu e de mirare”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cap.9, în Fil.rom., vol.IX, p.150,151

,,Este și o „smerită cugetare” după bunul plac al omului: pe aceasta și-o alcătuiește pentru sine sufletul iubitor de slavă deșartă, sufletul amăgit și înșelat de învățătura mincinoasă, sufletul care se lingușește pe sine, sufletul care caută măguliri din partea lumii, sufletul care năzuiește cu totul spre sporirea lumească și spre desfătările lumești, sufletul care a uitat de veșnicie, de Dumnezeu.

Nimic nu este atât de vrăjmaș smereniei lui Hristos ca „smerita cugetare” după bunul plac, care a lepădat jugul ascultării față de Hristos și, săvârșind furt de cele sfinte, slujește satanei sub acoperământul unei fățarnice slujiri lui Dumnezeu. Smerenia cea mincinoasă se vede pe sine smerită: se mângâie în chip caraghios și jalnic cu această vedere amăgitoare, pierzătoare de suflet.

Dacă vom privi neîncetat la păcatul nostru, dacă ne vom strădui să-l vedem în amănunțimea lui, nu vom găsi în noi înșine nicio virtute – nu vom găsi nici smerita cugetare. Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata și sfânta virtute; așa își acoperă frumusețea, cu basmaua, fecioara înfrânată; așa se ascunde, prin catapeteasmă, Sfânta Sfintelor de privirile gloatei.”(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, Editura Sophia)

photo: Corina Negreanu