Scrisori către elevii mei(III)

A treia scrisoare către elevii mei - generația utilizată

Rândurile acestei scrisori ți le scriu încercând să dau glas generației mele, a celor care au în jur de 30 de ani. În plan social, suntem o generație zdrobită, risipită, poate pierdută.

Știu că o mare parte din tine nu vrea să trăiască încă în realitate, căci nu vrei să vezi fața rea a lucrurilor. De ce ai vrea să fii cu picioarele pe pământ dacă el e mlăștinos? Abia reușești să te adaptezi la ce te înconjoară, la probleme de familie, teme, amiciții, cunoașterea ta. O privire mai amplă ar putea aduce informații greu de echilibrat.

Apoi, de ce să te gândești la viitor când alții sunt obsedați de cariere? Să nu mai simți clipa și bucuria ei simplă ca să te gândești la bacalaureat și facultate?

Mai e și frica.

Înțeleg asta, dar vreau să îți spun că foștii mei elevi care au terminat între timp facultatea nu au fost dărâmați de școală, ci de serviciu. Nu vreau să generalizez, dar nu i-am auzit spunând că au ajuns să ia medicamente pentru stres și căderi psihice în timpul școlii.

Pur și simplu, când ajung la serviciu, mai devreme sau mai târziu, mulți sunt loviți de o realitate pe care unii nici nu au bănuit-o. Este realitatea utilizării lor.

Când ești elev muncesc profesorii pentru tine. Ei duc greul orei adeseori. Acasă părinții muncesc să ai tu timp de studiu. Să ne gândim că acum te-ai angajat: nu ți se mai dă nimic, doar ți se cere... și în acest minut, și în acest minut, și în acest minut. Te uiți la ceas a trecut doar o oră. Mai sunt șapte. E luni, o zi oarecare din an. Ajungi să măsori timpul până la pauză, până la ziua de vineri, până la concediu. Dacă duminică ești panicat că în curând e luni, atunci ești în pericol.

Nu pledez pentru lene și nu vreau un sentiment de nefericire extins, dar cred că e nevoie de realism, de o gândire lucidă. Doar de aici pot porni alegerile libere și asumate.

Știu că vă forțez, deja sunteți mai maturi decât eram noi la vârsta voastră. Doar de atât vreau să fiți conștienți: mulți vor dori să vă utilizeze. Veți fi văzuți cum suntem noi văzuți: capital uman, resurse umane. România este privită ca un loc de desfacere a produselor străine și de exploatare a unor resurse locale, precum munca intelectuală ieftină. Am lucrat și în învățâmânt, și în firme. Peste tot am auzit același lucru: „te vom folosi”. Nu mi-a fost groază de muncă. Mi-am văzut tot timpul părinții lucrând până la limita imposibilului, dar munceau la serviciu și apoi pământul din iubire pentru copiii lor, nu pentru această folosire rece, impersonală, superioară, și cu atitudinea că ți se face un bine, că ți se dă șansa de a nu fi șomer. Să ajungi un obiect al ambițiilor mărunte ale unor străini de tine nu este ceva ce te poate împlini. Omul nu mai muncește pentru scopuri reale, curate și înălțătoare, pentru cultura personală și a neamului, ci pentru task-uri, pentru target, pentru profitul unora din țara noastră sau din altă țară, pentru niște jucători la bursă, fără nume, fără chip. Îmi scria o elevă într-un eseu: „Aceste lucruri le pot face și roboții, dar noi suntem oameni; nu trebuie să uităm că avem suflet, care și el trebuie hrănit, măcar uneori”.

Chiar și copiii care văd în a munci pentru bani o formă de extensie a libertății, prin faptul că prin bani poți să obții mai multe lucruri, recunosc că materialismul a ajuns prea departe.

Chipul omului se șterge.

Oamenii vor să ajungă importanți pentru alții. E un fapt firesc. Dar felul cum vor unii să atingă acest scop e greșit. Oamenii vor să fie importanți impunându-se, conducându-i pe ceilalți, fiind în fața lor. Însă omul trebuie să devină important prin sacrificiul personal, prin prietenie, prin smerenie, prin bunătate. Doar așa chipul reapare în frumusețea lui poetică.

Mă întâlnesc cu un prieten în prima zi din Postul Paștelui. Îmi spune: „Ieri am mâncat întruna – ciocolată, prăjitură, tort. Azi am mâncat un corn cu ciocolată. Scria că e de post. Asta-i”. Cât de poetic este acest „Asta-i”! Omul când recunoaște că greșește, când își vede limitele, granițele interioare, locuiește poetic. Un vers de Friedrich Hölderlin ne spune „în chip poetic locuiește omul”...

         Același prieten îmi spunea altădată: „Când am împlinit 35 de ani m-am uitat în urmă și totul a fost o clipă. Uitându-mă în față, statistic vorbind, mă așteaptă încă o clipă”. Să o trăim cu folos, rostuindu-ne timpul, ca să putem spune: în chip poetic trece omul...

         Alte două vorbe revelatoare le-am auzit la un alt prieten. Amândoi ne-am născut și am copilărit în același oraș. Când merg câteva zile acasă, îmi spune: „Mă bucur că ești în Baia Mare ca și cum aș fi eu acolo”. Aici transpare al treilea tip de poeticitate, acela de a fi rezonator al celorlalți, și în dureri, și în bucurii, de a munci pentru a lega prietenii adevărate; poetic se înfrățește omul...

         Iar dacă este întrebat ce face, cum este, răspunde: „Nemeritat de bine”. Aici este o altă poeticitate: a înțelege că noi primim mai multe daruri decât merităm, că este un Dăruitor care ne ocrotește în fiecare loc, în fiecare clipă, în fiecare prietenie și că Lui trebuie să Îi fim mulțumitori – poetic slăvește omul...

         Poeticitatea se pierde sau nu o mai vedem. Poeticitatea este frumusețea adâncă a lucrurilor ce ne apar la suprafață ca frumoase sau urâte. Utilizarea celorlalți pentru scopuri meschine nu are frumusețe adâncă, oricâte funcții, onoruri și avuții ne-mpodobesc.

                                   prof. Bogdan Herțeg