,,Studiu
duhovnicesc" sau falsa îmbunătățire duhovnicească
,,Oamenii de astăzi, din pricina cititului mult, ajung să fie ca
nişte magnetofoane care îşi umplu casetele cu lucruri de prisos. Dar învăţătura
„fără practică” este, după Avva Isaac, „amanetul ruşinii”. Vezi, mulţi dintre
cei care se interesează de atletism citesc reviste sportive sau ziare, dar stau
întinşi. Pot fi cît nişte viţei, dar numai îi admiră pe atleţi: „A, este
extraordinar acesta!”, spun. „Bravo! Oooo…”. Dar nu varsă puţină transpiraţie,
nici nu pierd vreun kilogram în greutate. Citesc, citesc reviste de atletism şi
stau întinşi. Dar astfel nu se folosesc, ci rămîn numai cu mulţumirea
cititului. Unii mireni citesc ziarul, alţii citesc vreun roman, vreo peripeţie,
alţii urmăresc cum joacă pe teren şi astfel timpul trece. La fel fac şi unii
care citesc cărţi duhovniceşti. Stau chiar toată noaptea şi citesc cu manie
cărţi duhovniceşti şi sînt satisfăcuţi. Iau o carte duhovnicească, se aşază
puţin mai comod şi citesc. „M-am folosit” spune acela.” Spune mai bine că ai
fost satisfăcut, că ţi-ai petrecut timpul cu plăcere. Pentru că acesta nu este
folos. Te foloseşti numai atunci cînd vezi ce se spune în ceea ce citeşti, cînd
te cercetezi pe tine şi încerci să te sileşti să pui în practică: „Ce spune
cartea aceea pe care am citit-o? Eu unde mă aflu duhovniceşte? Ce trebuie să
fac?”. După aceea, cu cît învaţă cineva mai multe, cu atît are mai multă
responsabilitate. Nu spun să nu citească, pentru ca să nu ştie multe şi să nu
aibă responsabilitate, pentru că aceasta este viclenie, ci să nu citească numai
pentru satisfacţie. Răul este că, dacă citeşte şi are memorie bună, ţine minte
multe, poate spune şi multe şi se poate înşela pe sine însuşi, crezînd că le-a
şi pus în practică. Astfel îşi pricinuieşte un simţămînt fals atît lui însuşi,
cît şi celorlalţi. De aceea să nu vă odihniţi gîndul vostru prin multa citire,
ci să vă întoarceţi spre punerea în practică. Cititul mult educă enciclopedic.”
Îndreptăţirea
de sine
,,Am observat că astăzi, şi cei mici, şi cei mari pe toate le
justifică cu o gîndire satanică. Diavolul pe toate li le explică în modul său
personal şi astfel se află în afara realităţii. Îndreptăţirea este o tîlcuire
satanică.
Este înfricoşător să discuţi cu un om care s-a obişnuit să se îndreptăţească! Este ca şi cum ai vorbi cu un îndrăcit. Cei care se îndreptăţesc – Dumnezeu să mă ierte – îl au de stareţ pe diavolul. Sînt nişte oameni chinuiţi. Nu au pace înăuntrul lor. Iar din aceasta au făcut o ştiinţă. Adică, precum un hoţ nu doarme toată noaptea şi se gîndeşte cum poate reuşi să fure, tot astfel şi aceştia se gîndesc mereu cum să-şi îndreptăţească o greşeală sau alta a lor. Sau precum cineva se gîndeşte cum să afle ocazia de a face un bine sau cum să se smerească, aceştia, dimpotrivă, se gîndesc cum să justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocaţi! N-o poţi scoate la capăt cu unii ca aceştia. Este ca şi cum ai vorbi cu diavolul însuşi. Egoism omenesc are şi acela care nu se va smeri să spună „iartă-mă”, dar, cel puţin nu va vorbi ca să se îndreptăţească. Cel care se îndreptăţeşte pe sine, atunci cînd greşeşte îşi schimbă inima sa în refugiu diavolesc. Dacă nu-şi va zdrobi eul său, va continua să greşească mai mult şi se va zdrobi fără folos de însuşi egoismul său. Cînd cineva nu ştie ce mare rău este îndreptăţirea, are circumstanţe atenuante. Dar cînd ştie sau i-o spun alţii, atunci nu are circumstanţe atenuante. Este trebuinţă de multă atenţie atunci cînd mergi ca să ajuţi pe cineva care a învăţat să se îndreptăţească, pentru că uneori, se întîmplă următorul lucru: dacă se îndreptăţeşte, înseamnă că are mult egoism, iar cînd îi vei spune că ceea ce a făcut nu este corect, va spune alte minciuni şi alte îndreptăţiri, pînă ce îți va dovedi şi aceea şi cealaltă, ca să apară nevinovat. Dar în felul acesta tu, care ai mers să-i dovedeşti că greşeşte, te faci pricina să se facă mai egoist, mai mincinos. Din clipa în care vei vedea că îşi continuă îndreptăţirile, nu mai este nevoie să-i dovedeşti nimic. Fă numai rugăciune ca să-l lumineze Dumnezeu.”
Este înfricoşător să discuţi cu un om care s-a obişnuit să se îndreptăţească! Este ca şi cum ai vorbi cu un îndrăcit. Cei care se îndreptăţesc – Dumnezeu să mă ierte – îl au de stareţ pe diavolul. Sînt nişte oameni chinuiţi. Nu au pace înăuntrul lor. Iar din aceasta au făcut o ştiinţă. Adică, precum un hoţ nu doarme toată noaptea şi se gîndeşte cum poate reuşi să fure, tot astfel şi aceştia se gîndesc mereu cum să-şi îndreptăţească o greşeală sau alta a lor. Sau precum cineva se gîndeşte cum să afle ocazia de a face un bine sau cum să se smerească, aceştia, dimpotrivă, se gîndesc cum să justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocaţi! N-o poţi scoate la capăt cu unii ca aceştia. Este ca şi cum ai vorbi cu diavolul însuşi. Egoism omenesc are şi acela care nu se va smeri să spună „iartă-mă”, dar, cel puţin nu va vorbi ca să se îndreptăţească. Cel care se îndreptăţeşte pe sine, atunci cînd greşeşte îşi schimbă inima sa în refugiu diavolesc. Dacă nu-şi va zdrobi eul său, va continua să greşească mai mult şi se va zdrobi fără folos de însuşi egoismul său. Cînd cineva nu ştie ce mare rău este îndreptăţirea, are circumstanţe atenuante. Dar cînd ştie sau i-o spun alţii, atunci nu are circumstanţe atenuante. Este trebuinţă de multă atenţie atunci cînd mergi ca să ajuţi pe cineva care a învăţat să se îndreptăţească, pentru că uneori, se întîmplă următorul lucru: dacă se îndreptăţeşte, înseamnă că are mult egoism, iar cînd îi vei spune că ceea ce a făcut nu este corect, va spune alte minciuni şi alte îndreptăţiri, pînă ce îți va dovedi şi aceea şi cealaltă, ca să apară nevinovat. Dar în felul acesta tu, care ai mers să-i dovedeşti că greşeşte, te faci pricina să se facă mai egoist, mai mincinos. Din clipa în care vei vedea că îşi continuă îndreptăţirile, nu mai este nevoie să-i dovedeşti nimic. Fă numai rugăciune ca să-l lumineze Dumnezeu.”
Sf. Cuv. Paisie Aghioritul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.