,,Îi sochează lupta mea de a fi cât mai obiectivă, fără pasiuni în judecata oamenilor. Ei se complac, cresc din pasiuni. Reflectam, în drum spre școală, cât se izolează omul în maturitate. Se formează unicitatea lui. Să urli cu lupii? Nu pot. Mă doare ura de comandă și întreținută cu o retorică specială. Mă obosește agresivitatea ei. Mă doare parcă în foarte mulți agresivitatea ce-și face drum pe toate căile. Decidement, noi, românii de la oraș, suntem neciopliți, cine spune ,,mârlani” are dreptate. Primitivi, țăranul are altă ținută-oare o mai are? I-am văzut în spital. Sunt subțiri. Numai mahalagiul e obraznic, țanțoș, lipsit de modestie, atotjudecător. Orășenii toți -lipsă totală de disciplină interioară. Copiii sunt rău crescuți. La Oxford olandezii proclamau: când vreau, vreau! Habar nu avem de abisurile  noastre incapabile, neînfrânate și totuși răspunzătoare!”(Alice Voinescu-Jurnal-p. 436)

De ce or fi având oamenii nevoia de a da  interpretare malignă pornirilor celor mai cinstite? Îmi aduc aminte cum mă trata de ,,ipocrită” P. L.când eram generoasă. Oamenii nu pot înțelege o atitudine creștină, nu vor și nu pot pentru că măsoară cu criterii naturale pe când  creștinul lucrează cu harul. (...) Azi am înțeles iar de ce au fost persecutați creștinii, de ce l-au crucificat pe Mântuitor, e supranatura care e antipatică naturii, ca orice efort.(p. 435)