,,Ţarul"

imagine preluată de pe http://fantana.files.wordpress.com/2009/07/tarul.jpg

,,Cel ce-i nedrept, să mai nedreptăţească; cel spurcat, să se mai spurce; şi cel ce este drept, să mai facă dreptate; şi cel ce este sfînt, să se mai sfinţească.

Iată Eu vin curînd, şi plata Mea este cu Mine pentru ca fiecăruia să-i dau după cum îi este fapta"(Apocalipsa 22, 11-12)

Am evitat o vreme să văd acest film, mai ales că atunci cînd îl recomandă ,,contagios" multă lume, am tendinţa de a opune rezistenţă valului. În fine, s-a întîmplat să-l văd şi nu îmi pare rău, deşi , ,,Ostrovul" rămîne filmul pe care îl voi revedea întotdeauna cu acelaşi interes, poate pentru că în el regăsesc mai multă frumuseţe şi mai puţină urîciune omenească.

,,Ţarul" e un film mai complex, dată fiind dimensiunea istorică(pelicula reuşeşte să redea o mărturie istorică a domniei lui Ivan cel Groaznic în Rusia ţaristă), apoi dimensiunea psihologică a personajelor evocate nu este deloc de neglijat, şi, poate cea mai importantă ca miză este dimensiunea hagiografică, mai precis, filmul evocă modalitatea şi contextul în care s-a zidit sfinţenia unui Mitropolit: Filip al Moskovei. Lîngă el ca şi model, l-au urmat alţii. De aceea, pentru mine, filmul are o perspectivă optimistă. Dacă istoria rămîne cu răutăţile, cruzimile, nedreptăţile ei, adevărata viaţă a sfinţilor lui Dumnezeu devine tot mai luminoasă, mai evidentă, mai profundă şi de neumbrit faţă de toată pustiirea şi urîciunea acestei lumi. Frumuseţea lui Dumnezeu de pe chipul sfinţilor e tot mai vie acolo, în locul unde apogeul răului îşi împlineşte lucrarea. Filmul este de un realism evanghelic cum nu am avut prilejul să-l văd poate în nici unul din filmele de substanţă creştină de pînă acum. Răul şi binele coexistă pînă la sfîrşitul istoriei aşa cum neghina din parabolă rămîne amestecată cu grîul. Şi de multe ori, după cum spunea Părintele Arsenie Boca, ,,neghina se crede grîu nedreptăţit". Nu e pe departe acel ,,happy and" apocatastatic, prin îndreptarea şi iertarea tuturor la sfîrşit. Scena de final, cea cu ţarul întrebător unde îi este poporul, e postura singurătăţii veşnice a omului în iad, a privaţiunii,a lipsei totale de comuniune.

Ivan cel Groaznic la o primă vedere e o persoană foarte credincioasă, un rugător, chiar un ascet îmbrăcat în sac şi acoperit cu cenuşă.El e ,,Unsul lui Dumnezeu". Nu pregetă să ceară ,,binecuvîntare" peste toate ce le face. Dar nu este nici pe departe creştinul autentic, dimpotrivă. E întruchiparea credinţei ratate, pervertite, căutarea unei ţinte greşite. Hristos Fiul lui Dumnezeu a venit să ne elibereze de robia lăuntrică în care ne ţine legaţi puterea întunericului. El nu ne cheamă la un război, la o revoluţie exterioară, ci la războiul nevăzut şi la o metanoia(revoluţie, schimbare) a minţii şi a inimii. Este calea cea strîmtă şi poarta cea îngustă pe care trebuie să intrăm, şi puţini reuşesc să intre prin ea. Mult mai la îndemînă este evitarea acestui război lăuntric şi alunecarea spre un război exterior în care crezi că slujeşti plăcut lui Dumnezeu.Ţarul reuşeşte cu abilitate să se eschiveze de lupta interioară cu patimile sale prin manipularea după bunul lui plac a cărţii Apocalipsei. Apocalipsa îi este cartea profetică preferată. E obsedat de Apocalipsă şi de Judecata lui Hristos, în care el joacă un rol important ca Uns al lui Dumnezeu, ca şi cînd el este mîna care trebuie să facă dreptatea în numele şi în locul lui Dumnezeu. În numele acestui rol apocaliptic principal pe care şi-l arogă, ignoră şi dispreţuieşte duhul întregii învăţături creştine: dragostea. Mitropolitul Filip este cel care-i vădeşte acest duh creştin şi-i descoperă înşelăciunea.

Cred că acesta este un mesaj bine articulat pe peliculă a regizorului Pavel Lunghin către lumea actuală focalizată mai mult pe spaima şi lupta apocaliptică decît pe asumarea lucidă şi plinirea duhului evanghelic.

Corina Negreanu

De citit o recenzie pe larg a lui Călin Vasile Drăgan:

http://calindragan.wordpress.com/2010/01/05/țarul-un-film-in-care-nu-mai-vine-primavara/