Biserica-Acari Păunul deficienţei mecanismelor economico-financiare româneşti

EVZ.ro -- Parteneriatul Politică-Biserică, o afacere prosperă de ...

„Europa este un lucru care nu se construieste abia de la Tratatul de la Maastricht încoace. Europa s-a construit singura de un mileniu si jumatate. Europa este o creatie a crestinatatii, indiferent ca în ea traiesc atei, liber-cugetatori, mahomedani si asa mai departe“ ( interviu cu Al. Paleologu în Monitorul 8 ianuarie 2001).

Articolul acesta ,,reîncarnează" prigoana păgînismului asupra creştinilor primelor trei secole după Hristos în păgînismul postmodern de sec. XXI.

Atît pentru un credincios nepracticant cît şi pentru un ateu articolul de mai sus scris cu o tendenţiozitate crasă îi va părea absolut convingător şi justificat.Doamna ziaristă, foarte alarmată şi îngrijorată de ,,expansiunea bisericii în rândul populaţiei", de parcă ăsta e cel mai real pericol pentru societatea românească, trădează clar că nici nu vrea să privească sau să încerce minimal căutarea motivelor şi motivaţiilor,,fenomenului" din interiorul lui.În schimb e axată pe bîrfa de pe bloguri dintre slujitorii bisericii. Mă întreb, oare o fi deranjată şi îi dă fiori puterea credinţei românilor ce din cînd în cînd se face vizibilă la marile pelerinaje sau evenimente spre cinstirea sfinţilor Bisericii Ortodoxe Române? Oare numai vederea unui şantier de construcţie a unei biserici îi provoacă atîta spirit justiţiar ulcerat pentru echilibrul economiei naţionale şi a patosului social ameninţînd cu seriale deschise pe asemenea subiecte?

Din ,,experienţă", am văzut că cei mai cîrcotaşi, mai critici şi suspicioşi cu prezenţa bisericilor în aşezările urbane sau rurale sunt cei care nu au făcut nici măcar o donaţie la viaţa lor, sau nu au dat un ban pentru un locaş închinat lui Dumnezeu. Aceştia găsesc la toată vremea, toate motivele din lume, pentru a-şi justifica lipsa de participare la viaţa activă a bisericii prin acuze şi problematizări cu titlu generalist aidoma celor din articolul la care facem referire. De fapt, urăsc Biserica.

În acest articol reiese că doamna ziaristă Dollores B. nu respectă nici măcar un simplu principiu democratic: atîta vreme cît din recensămîntul populaţiei reiese că peste 87% sunt ortodocsi,vreo 5% catolici din care presupunem că peste majoritate sunt contribuabili, ce treabă are dînsa că statul aloca aproximativ 15% din totalul cheltuielilor de construcţii de biserici(după datele Biroului Patriarhal de Presă), restul le acoperă bisericile prin veniturile lor. Drepturile majorităţii populaţiei nu se cuvin a fi respectate nici măcar în acei 15%? Apoi, nimeni nu este obligat, luat cu de-a sila a dona bisericilor bani.Ba am sesizat la o emisiune televizată că aceeaşi doamnă face caz de Constituţia Europeană cum că aceasta nu ar avea nici o referire la creştinism. Deci, cu alte cuvinte mai brutale, să mai terminăm cu credinţa şi mersul la biserică, interzicerea construcţiilor lăcaşurilor de cult invocînd meschin motivul necesităţii de spitale si intituţii de asistenţă socială. Şi să se pună capăt ,,abuzului" de construire a bisericilor. Pe dînsa nu o interesează mizeria imobiliară autohtonă, obrăznicia unor construcţii private apărute pe terenuri declarate a fi ocrotite prin lege, nu o deranjează apariţiile de sucursale de bănci în toate părţile, vălmăşeala de construcţii care merge pînă la defrişări masive de păduri,construcţii de blocuri case de-a dreptul oripilante şi cîte şi mai cîte absurdităţi.

Vai! Bisericile! ...,,Ţara s-a umplut de şantierele noilor biserici, în timp ce vechile parohii de la ţară sărăcesc odată cu enoriaşii, iar pentru monumentele istorice statul face chete pe motiv că e prea sărac ca să le restaureze. Numai în Bucureşti biserica a primit 12 hectare de teren pentru construcţia de locaşe de cult şi pentru deja celebra Catedrală a Mântuirii Neamului."

Un şantier de construcţie, fie şi al unei biserici, pragmatic vorbind, înseamnă forţă de muncă ocupată. Oameni care muncesc şi au să ducă o pîine la masă. Înseamnă să foloseşti oamenii în propria ta ţară să-şi valorifice profesia, arta, vocaţia. Nu degeaba este de admirat ceea ce preşedintele Vladimir Putin prin lege a hotărît să refacă toate locaşurile de cult din întreaga Rusie, fie restaurearea lor, fie reconstruirea lor din temelii atunci cînd acestea au fost distruse total de regimul comunist, fie refacerea lor atunci cînd de exemplu unele biserici au fost transformate în toalete publice sub regimul roşu batjocoritor la adresa credinţei oamenilor, pînă la urmă a lui Dumnezeu.Iar ca efect, economia ruseacă nu s-a dat peste cap.

Rostul Bisericii încă de la început, ca şi rostul Apostolilor, nu este acela de a rezolva problemele sociale, politice ale societăţii. Rostul ei e acela de a propovădui si de a vesti pînă la marginile pămîntului, pînă în adîncurile sufletului ultimului om, vestea mîntuirii, Calea, Adevărul şi Viaţa. Cei chemaţi să asculte cuvîntul nu pot dovedi că l-au crezut dacă nu-l pun în practică.

Nimeni nu are dreptul să interzică ca o biserică să existe, fie la suprafaţă, din meschinul motiv al banului care ar trebui chibzuit aşa precum socotea Iuda . Mai întîi de toate ea plineşte voia lui Dumnezeu prin dorinţa şi participarea comunitară a oamenilor.Iar statul îi reprezintă şi îi slujeşte pe aceşti oameni nu pe extratereştrii.

Părintele Teofil Părăian vedea cu rugăciunea

Ortodoxia româneasca întreagă este în doliu. Călugărul, predicatorul, scriitorul bisericesc, duhovnicul, trăitorul în duh ortodox, Teofil Părăian nu mai este printre noi. O conştiintă morală desăvîrşită, un discurs limpede, nepătimaş, actual, necesar, o atitudine senină şi verticală în faţa infirmităţii sale (a fost orb toata viaţa), aceasta este pilda vie pe care ne-o lasă, de dincolo de moarte, părintele Teofil. Am trecut şi eu, ca atîţia alţii, pragul chiliei părintelui. Am stat cuminte pe scaun şi am ascultat tot ceea ce spunea într-un fel anume, parcă din adîncurile fiinţei lui. Vorbea din adînc şi atunci parcă îţi simţeai şi tu adîncimile fiinţei, la care nu ai avut niciodată acces. După ce a vorbit, am pus şi eu o întrebare: "Părinte, dacă ar fi să vă dea îngerul pentru o secundă privirea înapoi, adică să vedeţi pentru o clipă cu ochii trupeşti, ce aţi dori să vedeţi?" Părintele a tăcut o clipă, s-a adîncit şi mai mult parcă în sine şi a răspuns gutural: "Nu ştiu, nu m-am gîndit la asta niciodată..." E clar că nu se gîndise, dar şi mai clar era faptul că nu-l ispitise niciodată pe Domnul cu o rugăminte de însănătoşire, asumîndu-şi condiţia bolii fără leac. "Totuşi...", insist eu văzînd că şi dînsul parcă nu-şi încheiase cuvîntul, mai adăsta împrejurul lui, tăcînd. "Dacă ar fi să văd un singur lucru, a rostit părintele, încet, ca pentru sine, aş dori să privesc o dată pe fereastra c hiliei mele, să văd şi eu ceea ce este dincolo de ea...". Şi a tăcut. Lucru de mirare, mi-am spus. Aşadar, nu vrea să vadă cum arată el însuşi - acest lucru pare de înţeles pentru un călugăr. Dar nu vrea să vadă nici icoanele cu sfinţi, cu Maica Domnului, cu Mîntuitorul? Apoi am înţeles că, de fapt, le văzuse, ca le ştia. Altfel decît noi, poate chiar mai bine, mai adevărat. Apoi am mai înţeles că şi chilia şi-o văzuse. Întreagă, toată. Ceea ce dorea era să vadă lumea din afară, pentru care nu avea nicio reprezentare. Pentru că nu era cuprinsă, toată, în rugăciunea lui... Părintele Teofil a fost omul care vedea cu rugăciunea! Răzvan Bucuroiu

Ultima oară la Cluj Napoca

La ora la care scriu, Părintele Teofil e pe drumul de întoarcere spre mănăstire. Poate se va mai opri prin sate sau oraşe pentru un ultim rămas bun.

A fost internat la Spitalul Militar după care ieri a fost mutat la Spitalul Municipal Clujana.Părea că e puţin mai bine decît în zilele antecedente şi s-a încercat să i se facă o intubare. Pentru asta a fost anesteziat cu acordul său apoi, nu s-a mai trezit... A suferit în urma unor complicaţii pulmonare.

A glumit pînă în ultimul moment, s-a purtat exemplar cu personalul medical deşi avea dureri insuportabile. A primit cu bucurie pe oricine a venit la dînsul să-l mai vadă pe patul de spital. Zîmbitor, le-a spus mai multor vizitatori dragi: ,,Măi, nu e uşor să mori..."

Azi dimineaţă cerul era senin după griul care de cîteva zile devenise apăsător. În capela spitalului, Părintele era aşezat în sicriu. M-am apropiat, era real, frumos, zîmbitor, senin, cu pielea albă ca laptele pe faţă şi pe mîini, doar urmele acelor medicale creaseră pete vineţii pe alocuri. Mîna era deosebit de moale, fără răceala aceea tipică trupurilor neînsufleţite. A început slujba de pomenire, rugăciuni, citiri din Sf. Evanghelie şi ,,Hristos a înviat!". De la cîţiva oameni strînşi iniţial, capela a început să se umple uşor, uşor, de oameni ce veneau în continuu să-i aducă un ultim omagiu şi cinstire, aşa, în grabă, de cum auziseră. Şi parcă nimeni nu voia să plece de lîngă dînsul, pînă cînd a plecat Cuvioşia sa....

Primul gînd ce l-am avut atunci cînd Adina C. la 2 noaptea mi-a dat mesajul cu ,,a murit Părintele", după ce tot ea cu cîteva ore bune ne transmitea că Părintele e mai bine, primul gînd a fost părerea de rău, apoi ,,S-a sfîrşit, acum Părintele chiar vede!"

Sîmbătă 31 octombrie 2009, ora 12, la Sf. Mănăstire Sîmbăta de Sus, va avea loc ceremonia de îngropare.

Îmi rămîn în minte toate conferinţele sale tonice, vitalitatea, bucuria, dragostea...şi mi-e dor de pe acum de ele...

Mulţumesc, Părinte Teofil, pentru toate!

Părintele Teofil şi-a păstrat nota de umor salvator(niciodată ironic), des întîlnită şi la Părintele N. Steinhardt, în contrast cu starea sa trupească gravă, pînă la final . Înainte de a i se face anestezia a mai spus celor de faţă:,,Ştiţi bancul ăla cu omul care-o murit şi o ajuns la porţile raiului? O bătut la porţi şi pînă să iasă Sf. Petru nu mai era nimeni. Sf. Petru o întrebat dacă o fost cineva şi îngerii i-o zîs că, o fost un om, da l-o luat iară înapoi la reanimare. Apoi, cu mine, să nu faceţi tot aşa!.."

Veşnică fie pomenirea sa!

In memoriam

Îmi cer scuze pentru neclaritatea fotografiilor, nu mi-am dat seama cît de tare îmi tremura mîna iar aparatul meu are şi o defecţiune la dată.

Părintele Teofil Părăianu a trecut la cele veşnice

foto preluat de pe blogul lui Calin Dragan

cu părere de rău atît pot spune:

S-a stins Părintele Teofil Părăianu după o gravă suferinţă la Spitalul Clinic Municipal ,,Clujana" din Cluj Napoca .

Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească în pace şi să-l aşeze de-a dreapta Sa !

Nicolae Turcan-Lansare de carte

John Williams

o coloană sonoră deosebită

Numitorul comun: moartea

Vă mărturisesc că vernisajul expoziţiei despre victimele comunismului m-a mişcat foarte tare. Cînd am ajuns acasă nu mai am fost bună de nimic.

Ea cuprinde fotografii făcute în timpul deshumării prin metode arheologice în urma solicitarilor venite din partea rudelor ori a urmaşilor celor morţi şi obiecte găsite asupra celor împuşcaţi. Sunt 16 persoane executate de obicei prin împuşcare, îngropate la margini de pădure, pe dealuri, în gropi individuale(Glodghileşti, Satu Mare, Băieşti, Sălciua, Cîmpeni) sau gropi comune(Nepos, Hălmăsău). Detalii despre crimele făptuite sunt pe http://www.crimelecomunismului.ro şi www.iiccr.ro .

Nu credeam că nişte nasturi banali, un briceag, o scrisoare păstrată aproape impecabil adresată fiului, nişte tălpi de bocanci, fragmente ale unui suman, sau diverse alte obiecte aflate în momentul morţii asupra lor creează un aşa impact emoţional. Persoană extrem de sensibilă, Marius Oprea, coordonatorul expoziţiei, povestea că în momentul în care a dezgropat opincile uneia dintre victime, găsind ascunse în ele o lingură şi o furculiţă(persoana era partizană), n-a mai putut să se abţină, ca o decompensare, s-a aşezat lîngă groapă şi a plâns. Deshumările, în sine, sunt foarte dificile ca depăşiri ale unor praguri psihologice; fiecare membru al echipei coordonate a avut probleme în acest sens.

Apogeul vernisajului expoziţiei a fost momentul cînd s-a dat cuvîntul rudelor. Nu puteai să te abţii să nu plângi. Copiii, deveniţi acum oameni în vîrstă, povesteau despre viaţa lor hăituită de Securitate precum şi de colaboratorii(informatorii) acesteia chiar şi după moartea celor urmăriţi din familia lor. Am şi acum în urechi cuvintele rostite printre lacrimi:,,După ce l-au omorît pe tata, am fost tare de tăt năcăjîţi, abia am trăit, n-am putut face şcoală. Vai de viaţa noastră! Aşa o fost toată viaţa noastră, grea, foarte grea”.Sau ce spunea o doamnă, fiica unei victime:,,După ce l-au omorît pe tata, pe noi ne-o luat şi ne-o dus în alt sat, ne-o urmărit tot timpu, nu vă pot spune ce frică şi teroare era pe noi cînd vedeam pe uliţă un poliţist sau se oprea vreo maşină în dreptul casei. Nu doresc la nimeni să treacă prin ce am trecut noi”.

A făcut o treabă deosebită domnul Marius Oprea (am înţeles că e arheolog de profesie şi treaba lui nu e să dezgroape morţi). Ne-a povestit ce greutăţi a întâmpinat ca să realizeze această expoziţie, o probă veridică despre statul criminal, care a ucis şi a ucis, pe parcursul întregului regim. O poate numi şi altfel:,,Poporul din groapă” (oare cîţi oameni au fost lichidaţi pentru că au dorit să îşi apere libertatea şi încă aşteaptă să îi aflăm?).

Instituţiile statului actual nu l-au ajutat deloc, din contră, un asemenea Institut de Investigare a Crimelor Comunismului în România este socotit ca fiind bugetofag. Am înţeles că acelaşi avocat Iacob care se ocupă de crimele comunismului, se ocupă şi de cazul(celebru) Elodiei pentru care s-au cheltuit vreo 3 miliarde şi jumătate de lei. Aici nu au fost bani, au fost mai interesaţi nemţii să investească în recuperarea memoriei neamului românesc din anii regimului de dictatură. Justiţia română n-a mişcat mai nimic, 20 de ani. Statul actual e prea puţin interesat, dacă nu, chiar complice prin dezinteres şi acoperire, statului comunist criminal. Chiar relata Marius Oprea cum rămăsese cu trei persoane deshumate care în acte figurau ca fiind moarte la Aiud şi nimeni nu vroia să facă lumină în acest caz. Nimeni nu-şi asuma nimic. Sau nu ştiau ce e de făcut. I se sugerase că mai bine rămînea cum a fost, ce tot mai complică lucrurile? O mentalitate afectată de ideologia comunistă mai bîntuie, dacă nu e chiar aşezată în puncte importante de decizie. ,,Comunismul n-a dispărut din ţara noastră, el s-a privatizat”.

Expoziţie despre victimele comunismului la Cluj Napoca

Am primit o invitaţie la vernisajul acestei expoziţii ,,Numitorul comun: moartea" .

Galerie foto: 1 fotografii

http://www.ftr.ro/14-02-cluj-napoca-expozitie-numitorul-comun-moartea-la-cluj-30203.php

Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei organizează miercuri, 21 octombrie, de la ora 14.30, vernisajul expoziţiei „Numitorul Comun: Moartea”. Manifestarea organizată în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România şi Fundaţia Konrad Adenauer, cu sprijinul Projects Abroad şi al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii prezintă rezultatele a nouă acţiuni de deshumare a unor opozanţi ai regimului comunist executaţi de Securitate în perioada 1948 – 1952. Este vorba de 16 persoane executate, de regulă prin împuşcare, descoperite şi apoi deshumate prin metode arheologice pe teritoriul unor localităţi din judeţele Bistriţa-Năsăud, Hunedoara, Satu Mare, Caraş-Severin şi Alba. Exponatele sunt obiecte descoperite asupra victimelor, fotografii personale, din arhiva fostei Securităţi şi imagini video de la deshumări, interviuri cu urmaşi, rude sau cu persoane care i-au cunoscut pe cei executaţi. Expoziţia va fi deschisă publicului în perioada 21 octombrie - 8 noiembrie.

Daniel Turcea

(1945-1979)

Poezia lui Daniel Turcea mi-a devenit cunoscută datorită Părintelui Ioan Pintea cînd, prin `93, a vorbit într-o seară studenţilor despre poezia creştină. Pe departe, versurile lui m-au atras. Poezia lui e de o frumuseţe aparte, ea nu se recomandă prin estetica cuvîntului sau cochetăria unei idei, sau al unui sentiment transpus într-o plastică a vorbirii. Versul alb pare simplu dar nu e deloc facil. El exprimă o chintesenţă a cunoaşterii marii culturi dar mai ales a filosofiei creştine şi teologiei mistice. E greu să treci peste cuvîntul lumină des invocat în poemele sale fără să nu te gîndeşti, de exemplu, la zilele Facerii, la Hristos Lumina cea Adevărată, la Teologia dogmatică şi mistică a Sf. Grigorie Palama, la Sf. Simion Noul Teolog etc.

Aveam să descopăr cît de marginalizat e acest poet. Puţinele exemplare de cărţi găsite la Biblioteca Universităţii reuşiserăm să le xeroxăm şi copiile circulau între prieteni. Mă bucur că Nicolae Manolescu îl menţionează în ,,Istoria critică a literaturii române", Ed.Paralela 45, Piteşti, 2008, acordîndu-i două pagini(pag. 1085-1087), tot e ceva, de prezentare,analiză şi critică literară, însă, întristător de superficială şi plată. N. Manolescu se cam încurcă cînd vorbeşte de credinţa poetului:,,religiozitatea lui e profundă şi naivă"(?!...),de ,,monotonia liturgică care pune stăpînire pe poezia lui D. Turcea" . Criticul găseşte lumina doar ca pe o simplă stereotipie verbală cu efecte retorice.

Prin primăvara lui 95, o mînă de prieteni plecam spre Cernica ca să-i găsim mormîntul celui ce a vorbit atît de sublim prin versurile sale despre Înviere. A cărui poveste de viaţă ne copleşise . Şi l-am găsit, după ceva ore de căutare. Un mormînt simplu, ascundea rămăşiţele unui om căruia i s-a dat să trăiscă bucuria unei lumini negrăite. Mormîntul celui ce scria:,,ştiu, voi muri/ dar cîtă splendoare", sau ,, îngropaţi morţii/ ca pe seminţe".

Nu sunt în măsură să vorbesc de poezia lui Daniel Turcea, o fac însă pentru că mi-ar plăcea ca amintirea acestui caz de convertire, ca şi poezia lui, să fie mai bine cunoscute.

Materialul ce urmează aparţine Oanei Alexandra Luca căreia îi mulţumesc pentru postare.

Informaţiile despre Daniel Turcea sunt preluate din conferinţa Istoria unei convertiri susţinută de sora poetului, Lucia Turcea, la Cluj-Napoca, în 2001.

Daniel Ilie Turcea s-a născut în 22 iulie 1945 la Tg. Jiu, unde părinţii s-au cunoscut şi s-au căsătorit, în timpul războiului. Este al doilea din cei patru copii ai familiei. A fost înzestrat cu multe daruri de mic, moştenind-o pe mama sa, Maria, care avea o cultură şi o capacitate intelectuală deosebită ( urmat Facultatea de Matematică din Cluj numai pentru a-i face pe plac bunicului şi a absolvit-o cu brio). Bunicul său a fost preot, din familie de preoţi (cu tradiţie) de sute de ani.

Daniel Turcea a scris prima poezie la şapte ani, Corabia. Alături de talentul literar a început să se vădească şi cel artistic: ajungând acasă după ce a văzut piesa de teatru Vlaicu-Vodă, a decorat mobila şi pereţii casei cu scene din piesă. Acest lucru se întâmpla când avea doar şase ani.

Mediul în care a crescut poetul a fost profund religios, Daniel Turcea va şi mărturisi că pentru rugăciunile mamei lui a fost întors de la moarte la viaţa biologică şi Viaţa cea adevărată. Copilăria poetului a fost marcată nu doar de înzestrarea artistică, ci şi de boală. S-a îmbolnăvit de astmă, dar într-o formă foarte gravă, motiv pentru care a şi fost despărţit de familie, fiind crescut de o soră a tatălui său. Nu mai exista nicio speranţă să scape cu viaţă, însă pentru rugăciunile mamei lui Dumnezeu l-a vindecat, aşa cum face El, fără zgomot, dintr-o dată, când Daniel Turcea avea 15 ani. O criză a acestei boli i-a revenit într-un singur moment, providenţial: poetul, după terminarea Facultăţii de Arhitectură, a fost repartizat la Reşiţa. Pentru că nu voia să rămână acolo, avea nevoie de negaţie, care nu se putea obţine decât foarte greu. Singurul motiv pentru care Ceauşescu i-a dat negaţia a fost faptul că avea astmă.

Starea duhovnicească a poetului începe să ia o turnură periculoasă datorită inteligenţei ieşite din comun a acestuia. Avea întrebări cărora profesorii nu le puteau da răspuns, spunea că nu are cu cine discuta, aluneca deci foarte tare pe panta mândriei. La Bacalaureat a rezolvat problemele de matematică în peste şapte modalităţi, impresionându-i pe profesori. Când a fost întrebat ce va urma după liceu, a spus că vrea să devină sculptor ca Michelangelo. A fost admis cu uşurinţă la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Noul mediu i-a înlesnit căderea în păcat, colegii invitându-l necontenit la băut, la fumat, la femei. Aproape de facultate se afla o cârciumă a Uniunii Scriitorilor, Albina, scena pe care evolua Daniel. Acolo îşi expunea cu măiestrie ideile filosofice şi toată ştiinţa pe care o stăpânea (putea vorbi despre toate ştiinţele, toate artele, toate culturile, era excepţional). Petrecea nopţi întregi povestind, străbătea domenii întregi prin cuvânt, cel mai adesea însoţindu-şi discursul cu lăzi de bere, însă păstrându-şi nealterată luciditatea. Din dorinţa de a vedea până unde se întind limitele cunoaşterii umane, a calculat (prin studii de chimie organică, anorganică, fizică cuantică şi alte ştiinţe adiacente) formula vieţii din atom. A numit această particulă neutrină. A distrus apoi tot ce a lucrat, urmele acestei descoperiri păstrându-se doar în câteva versuri:

„O, dac-aţi şti ce-nseamnă neutrina

ce-nseamnă transparenţa vieţii”.

Poeziile lui Daniel Turcea sunt pline de durerea căutării lui Dumnezeu în locuri în care nu e: în filosofiile orientale, între chipurile zeilor, în mintea poetului, în materie de religie era, după cum spune sora lui, „un amalgam de neînchipuit”.

Volumul de debut al poetului este Entropia, un volumul care îl situează pe Daniel Turcea între poeţii de vârf ai lumii literare. Acest volum are valenţe panteiste, simboliste, parnasiene, ermetiste, e o poezie abstractă. Poetul mărturiseşte surorii ca aceste versuri stau sub incidenţă demonică, de fapt spune că diavolii îi dictau ce să scrie şi că ar fi putut scrie şi zece Entropii într-o după-amiază. Dacă venea cumva vreun prieten la Daniel în timp ce scria la Entropia, poetul îl punea pe acesta să-l lege de scaun cu lanţuri sau cu funii ca să stea să scrie. Când s-a întors la Dumnezeu, mult a plâns că şi-a bătut joc de viaţa lui.

Daniel Turcea era înzestrat cu un mare dar al milosteniei. Sora poetului povesteşte un episod în acest sens: în vremea studenţiei poetul trăia în condiţii precare, aproape de mizerie (locuia în subsoluri, balcoane amenajate), însă nu spunea acest lucru. În apropierea iernii, cineva îi furase lui Daniel toate lucrurile, rămânând doar cu ce avea pe el. A trecut iarna, a trecut aproape un an, şi la uşa casei lor a bătut un poliţist care a spus că a prins un tânăr care, printre altele, a furat şi hainele fiului ei, iar dacă vor da o declaraţie, îl vor putea închide sau îl vor pune să plătească despăgubiri. Daniel, care atunci apăruse, a zis: „Vai de mine, nu dau nicio declaraţie, n-aţi înţeles bine, eu i le-am dăruit.” Toate acestea se întâmplau în vremea Entropiei.

Începutul convertirii poetului a fost marcat de o perioadă de două săptămâni în care acesta a dispărut. Toată lumea era alarmată, disperată. A apărut într-o dimineaţă, „era terminat, descompus la faţă, arăta ca de sute de ani, […], nu mai avea nimic omenesc în el”. După ce a dormit două zile a povestit ce s-a întâmplat. S-a înfundat într-o cârciumă de cea mai joasă speţă, a băut vreme îndelungată, timp în care auzea pe cineva şoptindu-i: „Omoară-te!” A încercat de câteva ori să o facă, dar ceva îl oprea. Erau rugăciunile mamei care în acele două săptămâni se rugase neobosit pentru el. A simţit că se sufocă, că nu mai poate sta în acea cârciumă. Ieşind, n-a mai văzut încotro merge, dar s-a pomenit în faţa unei biserici. De câte ori încerca să pună piciorul pe prima treaptă, era împins cu putere înapoi. Simţea o durere sfâşietoare în tot trupul, ca şi când căngi înroşite în foc îi sfâşiau carnea. A început să se roage la Buddha, Allah, Confucius, Mahomed, însă nimic nu se schimba. „Nu mai ştiam pe cine să strig când, deodată, în întunericul în care mă aflam, a apărut o lumină în care am văzut-o pe mama mea rugându-se pentru mine… şi mi-am adus aminte de Dumnezeu”. A strigat: „Mântuitorule, ajută-mi!” şi, ridicându-se, a văzut doi tineri venind spre el, care s-au dovedit a fi Sf. Gheorghe şi Sf. Elefterie. A fost dus în biserică unde a simţit o dragoste şi o pace fără margini. Pentru că nu ştia dacă acest vis a fost de la Dumnezeu, a hotărât să caute biserica pe care a văzut-o, cu promisiunea că se va întoarce la Dumnezeu dacă o va găsi. După o căutare de un an de zile, ajunsese la capătul puterilor, la deznădejde, hotărât să se lepede definitiv de Dumnezeu dacă nu va găsi biserica chiar în ziua aceea. Şi chiar în ziua aceea a găsit-o.

Apropierea de Dumnezeu cel adevărat n-a fost întru totul lină. O singură nemulţumire avea Daniel Turcea: că nu găsea un duhovnic care să-i răspundă la întrebările lui legate de ştiinţă. Dumnezeu însă îi scoate în cale un duhovnic, pe Pr. Arsenie Papacioc care a reuşit să-i arate că Dumnezeu e mai mare decât ştiinţa şi i-a demolat toţi zeii şi toate filosofiile. Socotindu-i pentru fiecare păcat anii de canon i-a zis că n-ar mai trebui să se împărtăşească trei sute şaizeci de ani: „Uite, tată, cât ţi-ai iertat Hristos! […] de acum să nu mai greşeşti. Părintele l-a împărtăşit, iar o săptămână întreagă Daniel Turcea nu a mâncat nimic. A făcut apoi canoane grele şi multă pocăinţă. Mai târziu l-a avut duhovnic pe Pr. Sofian.

După întoarcerea la Dumnezeu, cea mai mare dorinţă a poetului a fost să fie preot, s-ar fi dus în vârful muntelui, oriunde l-ar fi trimis, spunea că le-ar face el case oamenilor, ar construi şi biserica, aşa fierbinte era dorinţa lui. Dumnezeu însă ne ia uneori lucrurile pe care le iubim cel mai mult. La fel s-a întâmplat şi acum. Deşi a luat 9,95 la examenul de admitere la teologie, dosarul lui Daniel Turcea a fost respins pentru că, fiind arhitect,spuneau că statul are nevoie de el şi pentru că a declarat că părinţii lui au fost membri de partid.

La un moment dat, Daniel Turcea s-a îmbolnăvit. Medicii n-au ştiut niciodată ce a avut, analizele ieşeau de fiecare dată perfecte. I-au pus un diagnostic ca să poată ieşi din spital, leucemie în stadiul III B; însă era fericit, spunea: „sunt fericit, am simţit blândeţea lui Dumnezeu”. Durerile din timpul bolii erau greu de imaginat, Daniel însă nu le trăda nici printr-un geamăt, chipul său era mereu luminos. În aceste ultime luni a regretat mereu Entropia, spunea că o să-i atârne de gât ca o piatră de moară. Poeziile din volumul Epifania, care străjuiesc calea cunoaşterii lui Dumnezeu, sunt dedicate scriitorilor: „eu am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult, pentru că pe ei nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu. Ce folos că sunt aşa culţi dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu? De aceea am scris aşa învăluit, cum le place lor, […] măcar aşa să-i atrag cu ceva.[…] Fraţilor din Biserică ce le-aş mai putea spune? Ei au Evanghelia. […] Eu am vrut să scriu numai despre Dumnezeu. Ce bucurie mai mare ar putea exista? Ce n-a făcut pentru noi Dumnezeu? Cu ce ne-a greşit de nu vrem să ştim de El? […]Ce adevăr ne-a ascuns?”

Daniel Turcea se temea cel mai tare ca nu cumva să creeze confuzie în inimile celor ce vor citi poeziile lui din ambele volume (apariţia Epifaniei a fost condiţionată de apariţia volumului Entropia). Ar fi preferat să nu apară nici un volum, decât ambele volume în aceeaşi carte.

În săptămânile dinainte de a muri, vizita nişte copilaşi de la un spital de boli psihice, copii nebăgaţi în seamă de nimeni. Le ducea bomboane şi le povestea despre Dumnezeu.

Cu trei zile înainte de a muri, în ziua de Bunavestire a anului 1979, în timp ce era în spital, a fost împărtăşit de Pr. Sofian, care s-a îmbrăcat pentru el în toate veşmintele. O altă frică a lui Daniel Turcea era să nu se deranjeze perfuzia şi să creadă cineva că s-a sinucis, „ar fi cea mai mare nenorocire”. Ştia că Dumnezeu face minuni, însă nu voia să schimbe nimic: „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?” Se simţea nevrednic să mai răsară soarele deasupra lui, însă vedea Duhul Sfânt când se cobora la Epicleză. Ultimul cuvânt pe care l-a rostit, repetat lin de trei ori, a fost: „Rugaţi-vă.” Daniel Turcea a murit la treizeci şi trei de ani, probabil după toată plinirea suferinţei care se cuvine fiecărui om. E aşa o adâncă smerenie în toate cuvintele lui: „fie-mi pământul ochilor iertat” (Iubire, împărăteasă).

Daniel Turcea. Notă biobibliografică:

Născut în Tîrgu Jiu la 22 iulie 1945.

Absolvent al liceului ,,Nicolae Bălcescu” din Pitești(1963)

Licențiat al Institutului de arhitectură ,,Ion Mincu” din București(1968)

Moare la 28 martie 1979 la nici 34 de ani de cancer-leucemie

Debut în revista ,,Amfiteatru”(1968)

Bibliografia:

,,Entropia”(Editura Cartea Românească, 1970)

,,Epifania” (Editura Cartea Românească, 1978)

,,Iubire. Înțelepciune fără sfîrșit” (Editura Albatros, Buc. 1991), volum de poeme cu o prefață semnată de Valeriu Cristea

,,Epifania”, colecția ,,Hyperion” (Editura Cartea Românească, 1982). Acest volum reproduce integral cele două culegeri antume, adăugînd și un amplu ciclu de postume intitulat ,,Poeme de dragoste”. Prezenta selecție destinată colecției ,,Cele mai frumoase poezii”(seria nouă) conține și o suită de ,,Inedite” alese din manuscrisele poetului, rămase în păstrarea sorei sale (Lucia Turcea).

,,Epifania- Cele din urmă poeme de dragoste creștină”(Editura Doxologia, Iași, 2011), o ediție îngrijită de Lucia Turcea și Pr. Sever Negrescu, volum apărut sub binecuvîntarea Înalt Prea Sfințitului Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

Psalomnik

Slujirea cu discernămînt a femeii

Slujirea femeii în Biserică e un act de nobleţe spirituală dar necesită un efort de mare discernămînt şi introspecţie interioară continuă. Există o serie de cărţi duhovniceşti care tratează patologia ce parazitează această dispoziţie sufletească a femeii de a se dedica mai mult sau mai puţin activ slujirii în biserică şi în legătura sa cu duhovnicul. În cele ce urmează, mă voi folosi de argumentele (mai explicite) a doi autori care îmi sunt într-un fel apropiaţi prin modul lor de gîndire şi de ce să nu spun că în explicaţiile lor am găsit multe locuri comune pe care le-am probat chiar eu pe parcursul anilor de soţie de preot: pr.prof. Gleb Kaleda şi protoiereul Vladimir Vorobiev. Ştiu că risc să cad în capcana moralistă pe care o detest şi îmi cer scuze din capul locului dacă rănesc fără să vreau pe cineva.

,,Calea duhovnicească, calea binelui nu e calea ferată” îmi spunea un părinte duhovnic, ,,te aşezi pe ea şi tot înainte cu viteză”. O mecanică de suflet.E supusă mereu înşelării, abaterii fie din neştiinţă, nepăsare sau ignoranţă, neatenţie, lipsă de măsură, prea mare încredere în sine, patimă chiar şi în cele duhovniceşti. Cei mai mulţi oameni vin spre biserică din cauza unor eşecuri, greutăţi, lipsuri sufleteşti şi emoţionale cărora firesc e să le caute compensaţia la biserică sau în sfatul unui părinte ce le devine la alegere duhovnic. Cele mai multe, evident, sunt femeile. Problema ce poate apărea (ca urmaşe ale Evei) e că parcă noi femeile suntem mai mult conduse după firea instinctiv-emoţională şi confundăm starea sufletească cu cea duhovnicească, de aceea, avem nevoie de o călăuză raţională bărbătească (nu degeaba e dată legea că barbatul e capul femeii). Grav e cînd transferăm asupra preotului duhovnic toate aşteptările noastre neîmplinite. Vrem mai mult de la el. Femeile ,,cer de la preot să nu le fie doar un simplu părinte, ci sufleteşte ceva mai mult. Să completeze acele lucruri care le lipsesc din viaţa lor.* Şi în felul acesta se naşte un substitut vătămător, o stare pseudoduhovnicească uneori greu de depistat sau de recunoscut deoarece se confundă stările sufleteşti, emoţionale, cu cele duhovniceşti. Şi de multe ori această stare e garnisită cu entuziasm, rîvnă sporită, ,,experienţă de viaţă”, evlavie. Înşelarea.

Dar cui îi vine uşor să se debaraseze de şarpele mincinos ce stă ascuns adînc în inimă mai abitir atunci cînd crezi că ai scăpat de el?

Părintele Kaleda spune despre o categorie ,,periculoasă” de femei din biserică care se autoconsideră trăitoare de înaltă viaţă duhovnicească, cu dorinţe mari de a dobîndi la superlativ încrederea, admiraţia duhovnicului şi a comunităţii, prezente foarte des la biserică la diverse activităţi caritabile, oarecum exclusiviste doar ele cu duhovnicul, ajungînd să se încreadă în elecă sunt indispensabile părintelui şi că preoteasa nu este demnă sau potrivită pentru preotul ei . Drăguţe şi săritoare, grijulii cu părintele, dar dispreţuitoare(bîrfitoare de preotese) mai mult sau mai puţin mascat faţă de soţia acestuia. Sigur îşi imaginează că ar şti mai bine ce trebuie să facă şi cum să se poarte în locul ei.

O altă categorie descrisă de acelaşi părinte este a femeilor care stau la biserică şi-şi aşteaptă părintele cînd acesta e liber, sau un moment propice de a se erija în cea mai ascultătoare fiică duhovnicească care are nevoie de povaţa şi confidenţa lui. Acestea sunt în mare parte ,,îndrăgostitele”. ,,O astfel de persoană vine la toate slujbele duhovnicului său, numai dacă nu i se cere o prezenţă la serviciu. Nu o interesează ce se întîmplă acasă, cum se simt părinţii bătrîni. Copiii alteia se întreabă: ,,De ce trebuie să mergi şi mîine la biserică?Părintele X mîine nu slujeşte” şi rostesc numele duhovnicului mamei. O a treia, lăsînd toate grijile pe seama soacrei bolnave, se grăbeşte să ajungă cît mai repede la preot ca să-l ajute la treburile casnice. Acest gest provoacă certuri între socrul şi soacra ei şi nu întăreşte nicidecum relaţiile ei cu soţul. O a patra îşi lasă bunica în voia soartei şi aleargă să ajute o altă bătrînă despre care i-a vorbit duhovnicul: iar ca să-şi îngrijească propria bunică bolnavă nu are timp. Aceasta este o simplă ,,obligaţie” omenească, iar bătrînica se grăbeşte să o arate pe tănără în lumina unei fete smerite, atente şi tandre. A cincea lasă mîncarea neterminată şi camera nearanjată şi aleargă acasă la preot ca să-i gătească cina.” Acelaşi autor spune: ,,îndrăgostirea unor femei sau cochetăria cu un preot sunt absolut interzise”. Este un lucru de care trebuie să ţină cont orice fiică duhovnicească atentă la orice aplecare sau mişcare sufletească a ei. Sunt cazuri de femei care transferă asupra preotului ceea ce aşteaptă şi nu regăsesc la soţul lor. Sunt nuanţe şi nuanţe.

Iar dacă soţiilor de preot se întîmplă să li se impute absenţa sau puţina participare mai ales din partea bunelor credincioase ancorate activ în viaţa comuniţăţii religioase, părintele Kaleda pledează în general pentru discreţia preoteselor: ,,soţia preotului nu trebuie să se amestece în nici un caz(nici chiar indirect) în activităţile parohiale, la cele mai mici grupări. Dacă există acest pericol, este mai bine să stea neobservată în mulţime, uneori este mai bine să meargă la slujbe la altă biserică, mai ales dacă nu poate veni regulat la biserica soţului din cauza distanţei prea mari.”*** Aş adăuga pentru echilibru şi liniştea sufletească .

* Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul şi ucenicul , Ed. Sophia, Bucureşti,2009, pag. 91- o carte deosebit de bună pentru cei care caută cu sinceritate să aibă o viaţă duhovnicească autentică, tradusă din limba rusă de domnul Gheorghiţă Ciocioi.

**Pr.Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pag. 256.

***idem. pag.251

Aflată sub impactul unei invitaţii dezbateri cu 3 misionare OCMC din SUA., unele preotese clujene şi femei creştin-ortodoxe la o biserică ortodoxă din oraş, organizată de reprezentanta programului ,,Sf. Dimitrie Basarabov” pe o temă ce promitea mult despre femeia ortodoxă şi societatea contemporană, aşteptările au fost nesatisfăcute iar dialogul nu prea s-a legat (ce greu e să ne suportăm unii pe alţii d-apoi să mai facem echipă de lucru mai ales că la credinţă ne pricepem cu toţii…), încerc să găsesc argumente de nuanţă duhovnicească preoteselor judecate de non-implicareşi absenteism în diverse activităţi comunitare de către bunele credincioase, reproşul cel mai plimbat în discuţii. Recunosc că au şi preotesele păcatele lor şi merităm o dojană. Familia preotului nu e de factură angelică, necesită aceleaşi eforturi de susţinere ca oricare alta, ba în unele cazuri greutăţile fie şi materiale sunt cu mult mai mari. Uneori şi numărul de copii fură toată energia disponibilă şi timpul acordat activităţilor extra-familiale.