Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc

Un articol foarte frumos preluat de pe blogul domnului Răzvan Codrescu căruia îi mulţumesc pentru îngăduinţa sa de a-l posta şi eu aici.

Dacă ochiul nostru e curat, nici mintea noastră nu va răstălmăci nimic din cele scrise de domnia sa.

Îmi pare rău că icoana Noilor Martiri Români nu am putut să o vizualizez clar, la nivelul detaliilor. Presupun, şi aici îmi iau marja de eroare, că icoana combină în mod fericit temele altor două icoane:

1).Scara Drepţilor-numai că aici asceţii monahi sunt înlocuiţi de martirii şi mărturisitorii din închisori. Ei urcă şi duc lui Hristos paharul propriei lor jertfe cu sîngele lor curat care strigă către Dumnezeu şi le spală haina botezului (îi vedem îmbrăcaţi în haine albe aşa cum îi descrie Apocalipsa, au curajul să se boteze cu botezul lui Hristos, al jertfei de sine). Scara este simbolizată de conturul ţării întregi care devine scară(suiş) spre Hristos. 2). Icoana Judecăţii de Apoi, numai că aici casetele laterale care închipuiau frigul, întunericul cel mai dinafară, tartarul, focul cel veşnic, scrîşnirea dinţilor şi viermele neadormit sunt înlocuite de iadul trăit pe pămînt sub călcîiul balaurului dezlegat din adîncuri:minele, zarca, anchetele,torturile, celulele sufocante, spitalele penitenciarelor, canalul morţii, iadul de la Piteşti. Deşi martirii închisorilor au trăit pe pămînt parte din ura şi chinul iadului, au simţit încă de pe acum şi de aici cercetarea şi dragostea lui Dumnezeu. Iar dincolo primesc viaţa veşnică, Împărăţia. Domnul Hristos-vedem în icoană, aşteptîndu-i, binecuvîntîndu-i şi îmbărbătîndu-i din mijlocul Bisericii Biruitoare a Tuturor Sfinţilor Români. Ei au văzut din veacul acesta pe Hristos în Slavă, cum Îl arată icoana de faţă, aşa cum L-a văzut şi primul martir Sf. Stefan cînd a dat mărturie fără teamă în faţa Sinedriului.Prinşi în conturul ţării, trei îngeri ajută pe cei de pe drumul calvarului şi urcă neîncetat la Dumnezeu cupele pline de sînge ale jertfei acestora şi ale întregii ţări. În afara graniţelor ţării puterea diavolului închipuită de balaurul cu şapte capete, de urs sau de leu, sfîşie neîncetat din trupul martirilor şi al ţării. Însuşi satana dezlegat de răutatea lumii spumegă de furie încercînd să-şi pună în aplicare planurile.

Corina Negreanu

coperta albumului

În timp ce noi ne înfruntăm steril pe bloguri şi oferim lumii largi imaginea stînjenitoare a unei Ortodoxii româneşti dezbinate în sine, primitive şi clevetitoare, incapabile şi să-şi unească într-un duh viii, şi să-şi cinstească în mod cuviincios morţii, prefăcînd zestrea de sfinţenie a neamului într-o răfuială între “găşti” şi într-o miză a trufiilor ulcerate, iată că obştea Sfintei Mănăstiri Diaconeşti continuă să lucreze cu har, temeinicie şi discreţie la adevărata cinstire şi înviere publică a memoriei martirilor de la Aiud şi din toate temniţele comuniste din România.
După ce în anii anteriori, în afară de alte realizări mai mărunte, a îngrijit exemplar două volume de memorii ale lui Ioan Ianolide şi unul al părintelui Gheorghe Calciu, iar în toamna trecută a scos splendidul album-documentar fotografic Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, obştea de la Diaconeşti ne oferă în vara aceasta, în excepţionale condiţii grafice, albumul iconografic Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc (alcătuit din detalii mărite ale icoanei şi din extrase corelative din memorialistica şi poezia închisorilor).

Icoana întreagă

Marea icoană care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, mai ales în ultimul său an de viaţă pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiţă, vorbind cu emoţie pe marginea ei, atît cu maicile, cît şi cu părintele duhovnic Amfilohie.
Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, cea mai importantă şi mai desăvîrşită realizare artistic-religioasă din plastica românească a ultimelor decenii.

Supliciile de la Aiud

Ea rămîne, pe de altă parte, o pildă impresionantă de cinstire ortodoxă a trecutului nostru recent, iar în faţa acestui adevărat monument iconic al rîvnei mărturisitoare eu unul simt nevoia să mă smeresc admirativ şi să-mi cer public iertare pentru puţina mea vrednicie şi pentru neînţeleapta risipă în cuvinte acolo unde singure faptele s-ar cuveni să fie măsură.
Lucrarea Diaconeştilor, în ansamblul ei, nu-i doar un ales dar duhovnicesc sau artistic, ci şi o mare lecţie pentru noi toţi, un apel tăcut la o învrednicire cu care am rămas datori şi în lipsa căreia nimic nu se leagă şi nu rodeşte.

Părintele Calciu în atelierul de la Diaconeşti,

pe vremea cînd icoana era numai o schiţă (2006, toamna)

Mă rog lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, ca şi Sfinţilor noştri mai vechi sau mai noi, să ne unească pe toţi în duhul veghetor şi lucrător al Diaconeştilor. Din ceasul acesta întorc spatele vrajbei şi las “căpuşele Ortodoxiei” – care şi cîte or fi ele de fapt – judecăţii lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului, mijlocitori în strălumina de Sus ca pămîntul să ne mai rabde şi Cerul să ne mai rămînă deschis.
Lăudat să fie Dumnezeu, în toate şi pentru toate!

Răzvan CODRESCU

ETICA ŞI EDUCAŢIA ÎMPOTRIVA RELIGIEI

http://www.gandul..info/scoala/preafericitul-se-baga-si-el-in-codul-educatiei-unde-e-religia-4781445

Privit cu ironia obişnuită a ,,intelectualilor civici" în raport cu o Ortodoxie vetustă şi coruptă în ochii lor, patriarhul Daniel a sesizat cu îngrijorare ignorarea problemei de către marii ,,strategi" ai momentului, unul aflat chiar sub pulpana prezidenţială. Dacă însă eliminarea religiei dintre disciplinele de studiu este o măsură greu de conceput deocamdată într-o ţară cu biserici pline (dar nu de exclus într-un viitor nu chiar îndepartat, dată fiind versatilitatea ,,opiniei publice", fie ea şi ortodoxă), confruntarea actuală priveşte modalitatea de predare. Nu însă într-un sens restrîns metodologic (o chestiune care îi frămîntă doar pe episcopii, inspectorii si profesorii implicaţi), ci din prisma viziunii de ansamblu. Mircea Miclea a pus punctul pe i, sugerînd oportunitatea trecerii spre o disciplină uşor ,,reformată": educaţia religioasă. Diferenţa pare specioasă pentru ,,profani", dar plină de implicaţii pentru cei suspiciosi. Chiar scrisoarea patriarhală menţionează diferitele titulaturi sub care e prezentă în programele şcolare naţionale o astfel de disciplină. Chiar şi în ţări omogen confesionale, precum Austria şi Irlanda (catolice), Grecia (ortodoxă) şi Danemarca (protestantă), întîlnim ,,educaţia religioasă", spre deosebire de mai ,,conservatoarele" Italia şi Spania, unde rezistă mai vechea ,,religie".. În ţările mai nordice (dar nu numai) ,,eticul" îşi ia partea chiar şi în titulatura: ,,educaţie moral-religioasă"(Anglia), ,,morală şi educaţie religioasă" (Portugalia), ,,religie sau etică" (Belgia), ,,creştinism, religie şi etică" (Norvegia), ,,educaţie religioasă şi morală" (Luxemburg). Olanda, la rîndul ei, îşi dovedeşte proverbiala toleranţă, prezentînd copiilor ,,mişcări ideologice religioase". Dincolo de moda unor sintagme putem totuşi găsi urmele unor diverse mentalităţi religioase. ,,Eticul" de sorginte protestantă (apărut paradoxal în urma tranşantului sola fide, sola gratia al lui Luther, care minimaliza ,,fapta virtuoasă") a luat în bună măsură locul religiozităţii de tip ,,clasic" (sacramentale şi ascetice). Pentru a fi activ, un astfel de ,,etic" are însă nevoie de o tensiune fecundă cu imoralitatea. Este oarecum perspectiva americană asupra religiei, unde viciul şi religiozitatea de tip ,,born again" coexistă potenţîndu-se reciproc. Ortodoxia nu rupe religia de etic (termeni destul de improprii, de altfel, pentru perspectiva sa), precum în vechiile erezii gnostice, ci subordonează reglementările morale ale convieţuirii sociale cultivării realităţii eshatologice. Eticul e preponderent pămîntesc, în timp ce religiosul vizează Împărăţia Cerurilor, adevarata ţintă a creştinului. Dar eticul însuşi are două dimensiuni, dintre care una vizeaza coeziunea şi toleranţa socială, iar cealaltă e expresia ,,faptelor iubirii", premize ale ,,înfierii" divine. Religia înseamnă regăsirea lui Dumnezeu, în timp de ,,eticul" se poate dispensa chiar şi de premiza sa teoretică. Secularizarea ultimelor secole post-medievale s-a prevalat de ,,etic" ca de un surogat de religiozitate. În fond, marile sisteme etice (precum cel kantian, încă atît de viu în prelungirile sale) de sorginte iluministă au erodat ,,etica lui Dumnezeu", înlocuind-o cu teorii otrăvite. Epoca actuală ne confruntă cu multiple pseudo-religii, sincretiste, eticiste, ecumeniste, science-fiction, pragmatiste. În consecinţă e necesar apelul la sintagmele ,,tari", care să restrîngă aria posibilelor confuzii. ,,Educaţie religioasă" poate să însemne ,,istoria religiilor" (calul de bataie al toleranţei ecumenice), cultivarea unui sentimentalism religios dulceag ori dolorist, ,,privatizarea" religiei, reducţia creştinismului la un umanism vag, un fel de ,,elemente de cultură generală religioasă". Adică tocmai extirparea măduvei credinţei. Elevii vor putea prin urmare discerne tematica tablourilor renascentiste, vor înţelege mai bine filmele de Crăciun şi se vor orienta optim în turismul arhitecturii ecleziale. Într-o ţară formal preponderent ,,religioasă", liderii de decizie sunt însă în cel mai bun caz nişte profani în ale propriei credinţe. Mircea Miclea e unul dintre ei. ,,Ideologia sa religioasă" (vorba olandezilor) e departe de Ortodoxie. E clar că învăţămîntul religios se confruntă cu multiple probleme. Patriarhia ortodoxă chiar a plănuit o campanie de apropiere a elevilor de mediul eclezial, deşi soluţiile s-au dovedit prea puţin viabile. Dar graniţa dincolo de care cateheza (iniţiere în viaţa sacramentală şi ascetică – etimologia acesteia din urmă trimite la ,,exerciţii" de tip atletic, pregătiri pentru ,,concursul" eshatologic) devine simplă informaţie fără implicaţii existenţiale nu poate fi trecută fără a condamna ,,religia" la un statut marginal. La urma urmei nu doar politicienii, ci şi majoritatea ortodocşilor nu sunt prea preocupaţi de ,,educaţia religioasă" a propriilor copii. Mulţi dintre tinerii care frecventează bisericile o fac în pofida părinţilor (uneori opozanţi acerbi). Şi chiar dacă eficienţa orelor de religie din şcoli e discutabilă, BOR nu poate ceda fără a se autocondamna la vechiul ghetou unde o cantonase comunismul.

Cătălin Bogdan

Un scurt comentariu personal

Spre deosebire de domnul Cătălin Bogdan, înclin să cred c că demersul domnului Miclea de a schimba titulatura materiei Religie predată în şcoli e mai degrabă un efort de a salva prezenţa ei în programa şcolară, pe de o parte, din motivul presiunii permanente de a elimina religia dintre materiile predate(vezi campania derulată împotrivă prezenţei icoanelor în şcoli), pe de altă parte pentru a da religiei un ambalaj ştiinţific, neutru. Capcana este aceea a diluării şi în final a dizolvării adevărului de credinţă, redus la un cod de comportament civic şi ale unor informaţii cu rol enciclopedic.

Proba Religiei în şcoală atîrnă greu de vocaţia şi motivaţia profundă, interioară, de credinţă a profesorului care din păcate, e sufocat de metodică laică şi programe(planuri) de predare aproape imposibile pentru a-şi atinge scopul nobil vizat.

La Balcic

Balcicul...un loc în care natura, arhitectura, cultura, istoria, arta fac sinapsă desăvîrşită cu Dumnezeu. Un loc pe care Regina Maria l-a preschimbat într-o stare de suflet. De subtil rafinament. Apa, piatră, lemn într-o combinaţie măiastră ce transcende materia asemenea unui ceremonial religios, imposibil să nu te trimită cu gîndul la paradisul cel veşnic, la eternitate, la frumuseţea veşnică. Sărut mîinile cu gîndul, mă înclin şi le mulţumesc cu inima peste timp şi dincolo de timp celor două remarcabile doamne, Reginei Maria şi fiicei sale Principesa Ileana pentru această desfătare. Şi nu doar pentru atît. Veşnică fie pomenirea lor!

Panorama mării din grădina palatului

Îmbrăţişarea verde

Biserica, mică, locaş de taină

,,Nuferi albi peste apele morţii"

Marea Neagră la Balcic

Podul dorinţelor

cascada cîntă, ape din înalt

supleţea pietrei

Cruce de piatră, grădina castelului e presărată de cruci, simbolul izbînzii vieţii prin moarte

Castelul Reginei Maria

Marea Neagră, marea noastră

Creştinul prin excelenţă

Pentru mulţi e o zeiţă a unuia din multele şi variatele culte ale lumii. O zeiţă adorată în sanctuare, reprezentată în milioane de ipostaze plastice, invocata în nenumărate limbi. Pentru alţii e o femeie mitizată, ridicată la un statut nemeritat, prilej pentru o nouă formă de idolatrie. Alţii, mai pământeni, văd în ea simbolul maternităţii şi al virtuţilor aferente, într-o galerie mai largă de figuri feminine. Totuşi, pentru unii reprezintă un personaj-cheie al istoriei. Reprezentantă a umanităţii, dar la nivelul autenticei vocaţii a acesteia. Teologic vorbind, om prin excelenţă. Un om extrem de discret, tăcut în spatele unei frenetice activităţi publice a fiului său şi a tovarăşilor lui. O femeie despre care se cunosc foarte puţine amănunte biografice. Aparent nu s-a remarcat decît printr-o maternitate dificilă (ostilitate violentă de la naşterea pînă la moartea fiului). Cîteva secole după moartea sa rămăsese marginală în noua religie. Cu timpul însă, figura sa teologică a prins contururi din ce în ce mai accentuate. A devenit astfel, la propriu, omul cel mai venerat după Dumnezeu întrupat, fiul său. O veneraţie care, departe de a fi unanimă, a avut şi are excesele ei. Într-un univers impregnat de dimensiunea teologică, distincţiile, specioase pentru martorii detaşati, au mize majore. Şi într-un timp al confuziilor spirituale, subtile ori grosolane, apelul la semnificaţia nuanţelor nu e de neglijat.

În joc e însăşi corecta înţelegere a creştinismului. Nu e vorba doar de justa situare a unui personaj într-un scenariu providenţial, de o simplă împărţire de roluri ori de o ierarhizare a marilor responsabilităţi. E vorba de un stil. De impregnarea cu o personalitate prin excelenţă, care a activat la maximum potenţele unei umanităţi deseori ignorate. Prima problemă a creştinului este ţinta. Îmbibaţi de valori seculare, creştinii îşi stabilesc modele de vieţuire abia coafate în raport cu cele lumeşti, deşi animaţi de o deplină bunăvoinţă. Maica Domnului pare, la prima vedere, la antipodul umanităţii împlinite. Nu doar lipsa de publicitate acoperă cu un val viaţa ei, dar şi aparenta lipsă de implicare, dedusă din puţinele relatări evanghelice, o transformă într-un martor nu doar tăcut, dar şi prea puţin activ. Dar ea a fost nu doar o verigă în mecanismul providenţial, demnă de recunoştinţă pentru acceptul unei maternităţi iesite din comun. Dincolo de particularităţi umane (femeie, fire introvertită, meditativă – în termenii psihologiei moderne), a fost un creştin prin excelenţă. În fond, Dumnezeu nu se foloseşte de oameni providenţiali pur şi simplu în mod instrumental. Cu alte cuvinte, obscura fecioară din Iudeea romană a devenit Maica Domnului odată cu desăvîrşirea ei spirituală. Rolurile sunt manifestări ale personalităţii, dar acesta din urmă nu e rodul celor dintîi. Aici rezidă personalismul profund al creştinismului. La limită putem spune că Dumnezeu nu avea nevoie de o mamă omenească pentru întruparea Sa, dar această maternitate a devenit prilejul, la nivelul personalităţii Mariei, al unei spiritualizări plenare. Iar la nivelul comunităţii creştine a prilejuit o maternitate spirituală. Nu întîmplator cele mai pregnante analogii ale Bisericii sunt în raport cu Maica Domnului. Aceasta intimitate a legăturii cu Dumnezeu, această tainică (dar fermă) asociere la activismul providenţial, aceasta discreţie a faptei (care nu are nimic de-a face cu privatizarea actuală a religiei), aceasta însoţire permanentă cu sinuozităţile misiunii spirituale, aceasta disponibilitate tenace în raport cu comunităţi eterogene, toate sunt mostre ale unei vieţi extrem de dense. Dar toate acestea sunt virtuţi ce devin vizibile doar prin aprofundarea credinţei, prin apetenţa pentru adevarata sa vocaţie şi nu doar pentru simulacrele sale. Tocmai fiindcă inactual şi aparent marginal, chipul spiritual al Maicii Domnului e o permanentă provocare împotriva glisării noastre spre substitute hibride.

Cătălin Bogdan

Puritate

Icoana Maica Domnului icoană rusească sec. XVI

O, puritate,

tu l-ai născut

pe Dumnezeu

braţele tale

l-au legănat

ochii tăi înlăcrimaţi

de iubire

şi de teamă

i-au văzut faţa de Prunc

i-au cuprins necuprinsa-i lumină

O, puritate,

numai tu poţi întrece pe îngeri

numai tu puteai sta

în mijlocul unui asemenea foc

ca-n mireasmă şi rouă

O, puritate,

iată, un om, o Fecioară

cum trăia

neştiută

nimeni nu putea crede, nu putea visa

că un om înaintea căruia

îngerii se smeresc

îl va naşte

pe Dumnezeu

O, nevinovăţie,

numai tu nu poţi fi învinsă

de nimic, pe pămînt.

autor Daniel Turcea, poem din volumul Iubire. Înţelepciune fără sfîrşit, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, pag.154-155.

Cum am devenit un om ne-serios

Curtea sau ,,din lumea celor care nu cuvîntă"

Mărturisesc că fac parte din categoria femeilor banale care depind de armonia unui cuib şi nu le prea place să plece de acasă.Ţin la acel acasă.

Ce poate să-şi dorească o femeie ,,banală"?

Dacă la început, entuziasmul şi idealismul au cote maxime în experienţa maritală, cu timpul, ea simte nevoia de aşezare, mai degrabă decît el, e devorată de responsabilităţi şi simte mai acut nevoia rezolvării situaţiei, găsirii soluţiilor …dar, şi asta e utopie, mai ales cînd, contextual, în familia lărgită cuplul abundă de ,,bunele-intenţii”ale celor apropiaţi, nu? Căci evident casnicii şi apropiaţii sunt cei mai interesaţi ca tu să fii fericită şi vor face tot posibilul ca numai aşa să nu se întîmple …

casa

Copilaria mea a fost marcată de veşnicele construcţii, vacanţele erau epuizate de şantierele mamei…săraca…De muncă fizică. În fiecare an se mai construia cîte ceva iar curtea era plină de scînduri, ciment, nisip, var, etc.

M-am căsătorit. Nu am scăpat pe departe de ceea ce am detestat. A urmat şantierul unei renovări de casă parohială. Am trăit în perioada sarcinii vacarmul unei case întoarse pe dos, neliniştea şi neaşezarea, munca unor oameni neserioşi, tergiversanţi care îţi întind nervii la maxim. Evident nu au lipsit bunele intenţii a proaspeţilor părinţi dobîndiţi în urma căsătoriei...

Nu spun nimic de şantierul bisericii ce a urmat după mutarea noastră…alt capitol greu de familie. Dar aici ne-am revărsat ca pentru Dumnezeu. A fost cu totul altceva.

Apoi, alt şantier tot de o vară, încercînd să găsim soluţii pentru a trăi civilizat, mai ,,rezonabil” ca familie, pe 41m pătraţi. Nu ne aparţineau, dar ce puteam face timp de 12 ani, cît am locuit acolo? Cînd am renovat complet(de la A la Z) apartamentul, în timpul lucrării, umblam pe străzi împreună cu soţul meu aidoma cerşetorilor, nu aveam unde să ne plecăm capul. O experienţă ce mi-a prins bine, am descoperit cine sunt adevăraţii prieteni…oameni la care nu te gîndeai. Nu fac nici un reproş aici căci Dumnezeu a avut grijă şi ne-a trimis ajutorul prin oamenii Săi.În fine, au urmat datoriile a căror povară tot gratie lui Dumnezeu şi cu truda noastră s-au rezolvat…rezolvat…pentru o vreme căci nu era acel acasă…

Aşa că, în urmă cu aproape trei ani am semnat un contract, cel mai grozav pentru banii noştri puţini, cu firma unor nemţi veniţi în România S.C. Werner…

Sigur că nu idealizam mutarea la ţară mai précis în Floreşti însă altă soluţie plauzibilă de a scăpa de bloc şi de a avea o casă a noastră, nu era. Obsesia acelui acasă…Totul suna minunat, în 10 luni era gata casa triplex adică cu încă două familii. Cu constructori nemţi, grozav, totul promitea să meargă zeiss dar, în realitate, numai aşa nu s-a întîmplat. Nu, nu-mi spuneţi de corectitudinea nemţească că am reacţii viscerale, un mit răsuflat pentru mine. Ba am aflat cît de răzbunători pot fi dacă le spui ,,ende” şi vrei să te ocupi de treabă în alt mod …Aşa am ajuns, forţat, diriginte de şantier şi am neglijat pictura devenind eu un om ne-serios faţă de alţii.

Vara, toamna trecută şi primăvara aceasta, zi de zi, le-am petrecut pe şantier, în lumea lui ,,în aia mea” adaos după fiecare cuvînt meşteresc, în lumea lipsei cuvîntului dat, a parolei, a muncii de trei lulele, a meschinariei, a jigodiilor, a improvizaţiilor şi compromisului, a parşivismului, a escrocilor mărunţi care te fură şi te mint cu un tupeu fantastic, paralizant( le dai şi bani numai să te lipseşti de ei) pînă la escrocii mari, cei cu staif… da…Aşa am aflat că buna înţelegere, corectitudinea, omenia, demnitatea, onoarea, politeţea, bunul simt, sinceritatea nu sunt funcţionale, din contră, eşti suspect dacă te încrîncenezi să ţii la aceste valori. Dacă eşti corect cu termenul plăţii, ,,a …, popa e plin de bani, trebuie stors…" Vrei frumosul şi lucrul mai bine făcut? Se triplează preţul şi calitatea rămîne aceeaşi, deşi credeţi-mă, nu suntem genul de oameni care să avem mofturi fie ele şi iraţionale sau alte intoleranţe. Şi aici s-au speculat slăbiciunile noastre şi ne-au costat tot cu neomenia obţinută. O, am avut un meşter care pentru instalarea unei ferestre(mici) velux, mi-a vorbit trei sferturi de oră, de parcă comprehensibilitatea limbajului heideggerian era floare la ureche pentru ce voia el ca sa mă facă să pricep că efortului lui pentru o asemenea utilitate mă costă enorm... Şi geamul tot nu l-a pus...

Meşterii constructori, instalatorii, adevăraţi demiurgi ai zilelor noastre...

A urmat spargerea casei. Invadaţi de hoţi, minunea lui Dumnezeu că nu s-a luat nimic. Doar termopanul avariat. Aşa s-a hotărît mutarea noastră mai grabnică, vorba vine. De ce? Pentru că poliţia nu a făcut nimic. Nici măcar un proces verbal. Am văzut pe propria piele cît de protejat de lege e omul de rînd în România, decît, chiar numai de Dumnezeu. Retrăisem cu poliţia o istorioară personală cînd în urmă cu ceva ani, împreună cu un grup de studenţi plecam să escaladăm masivul Fagăraş iar mie mi s-au furat toate actele şi banii într-un contex greu de înţeles şi acum. Am străbătut cu piciorul masivul celor mai frumoşi munţi din ţară fără nici o identitate. Grozavă experienţă. Ca să-mi refac actele atunci cînd m-am reîntors la normalitate, poliţia îmi sugera să dau declaraţie că mi-am pierdut poşeta într-un autobuz aglomerat în drum spre piaţă. Altfel nu se putea, ca şi cum reieşea că eram de felul meu o idioată ameţită. Dar poţi să te opui ca să îţi recîştigi identitatea condiţionată în felul acesta ? Aşa şi acum, noi eram cei care aproape că lăsasem uşa deschisă şi doar doar ne invitasem hoţii să vină. Nimeni nu avea nici o răspundere, nici firma, la înţelegere cu poliţia. Noi eram idioţii. Aşa ne sugerau, ei, poliţiştii profesionişti.

O, dar n-a fost tot… Odată mutaţi, a urmat şantajul obţinerii mijloacelor de civilizaţie, într-o lume civilizată. Civilizaţia, ca să beneficiezi de ea, te costă enorm, se lasă greu dobîndită. Apă, canal, gaz, electricitate…aceste monopoluri în contextul românesc nu pot fi atinse decît prin cunoştinţe bine plasate, de care trebuie să faci uz, altfel astepţi umil şi umilit mult şi bine…Iar firma ca intermediar speculativ ce putea face pentru a mai obţine bani de pe pielea noastră? Să ne şantajeze cu tăierea apei sau gazului dacă nu plătim nişte suplimente de cîteva zeci de mii de lei . Asta numai pentru că încă este proprietarul utilităţilor comune.

Şi uite aşa povestea mea....

Nu mai spun de vecini: alt capitol, de data aceasta al individualismului(noi ne facem treaba noastră, cum putem, ne descurcăm....restul nu ne interesează), al des întîlnitului ,,contra” chiar dacă, din păcate, depindem de lucruri comune. Asta doar aşa, ca să nu fie bine pentru nimeni şi să moară toate caprele...pe principiul foarte ,,creştin" : nu plătim nimic, să plătească fraierii şi ne folosim cu toţii de drum.Chiar dacă altfel, ne rupem maşinile cu toţii. Etc, etc...

Este povestea întîmplării din care nu mai îmi revin şi din care nu mai pot să ies fără să fiu mutilată sufleteşte, cu toate reţetele duhovniceşti ce le am la îndemînă. În acest timp, cu o asemenea viaţă, n-am mai avut ,,faţă” pentru oameni. Din mîhnire mi s-au blocat toate dispoziţiile de comunicare şi ştiu că am supărat pe mulţi. O mare mîhnire aşezată ca o pîclă pe suflet m-a făcut să mă izolez şi să nu mai savurez bucuria prezenţei prietenilor şi a celor dragi. A oamenilor în general. Tocmai din motivul de a–i proteja de lamentările si ratările mele. O oboseală a sufletului datorată meschinăriei şi minciunii unor oameni lipsiţi de calitatea de a fi cu adevărat oameni. Nici bucuria picturii nu am mai avut-o.

Floreştiul

Mi-am pierdut vremea, oare? Nu am fost suficient de înţeleaptă? Încă nu am răspuns.

Pentru că nici aici nu simt că e acel, acasă….

Dar ce puteam face între cele două tentaţii condiţionale între care sufletul unei biete femei ajunse mamă se zbate, prima -a vizuinii, a cuibului în care să ai unde să-ţi pleci capul, să te reverşi cu dragoste şi să te bucuri cu cei dragi, şi a doua, aceea că omul nu are casă aici, pe pămînt, în această Vale a Plîngerii?

Să-ţi păstrezi calitatea de om într-o lume tot mai lipsită de omenie…iată o provocare creştină ...

Actuală.

Cer scuze celor care mi-au scris prin poşta electronică şi nu am avut putere să le răspund, prietenilor pe care i-am neglijat, tuturor celor care mă cunosc şi i-am suparat.Tuturor vă cer iertare.

Credinţa şi patologiile ei

Biserica Arbore, foto: Cătălin Bogdan

Credinţa este un dar, iată un loc comun. Un dar pe care Dumnezeu îl face tuturor oamenilor, fără excepţie, fără predestinare. Unii îl acceptă, schimbându-şi viaţa, alţii îl refuză, fiecare după cum alege, într-o deplină libertate. Cei care-l refuză o fac fie cu obstinaţie şi fanatism (vezi fanatismul ateilor), fie cu nepăsare, prin reaua folosire a libertăţii lor, declarându-se pur şi simplu neinteresaţi de subiect. (Aceştia din urmă pot să nu ştie cu claritate când li s-a oferit şi când au refuzat darul credinţei. În orizontul preocupărilor zilnice, nu au timp de complicaţii suplimentare, cu atât mai mult cu cât istoria răstignirii şi învierii Fiului lui Dumnezeu le pare ruptă dintr-o carte de mituri. În plus, cei care o povestesc se dovedesc de multe ori sub nivelul la care ar trebui să se afle.) Pentru toţi aceştia, credinţei i se opune necredinţa sau ateismul.

Avem, în al doilea rând, îndoiala, apanaj (şi metodă!) a celor sceptici. Cel care se îndoieşte crede pe jumătate sau pe sfert, vorbeşte cu Dumnezeu fără să creadă în El (vezi cazul lui Cioran), când nu crede, nu crede că nu crede, iar când crede, nu crede că crede (ca, de pildă, Stavroghin, personajul din Demonii lui Dostoievski). Se îndoieşte, cu alte cuvinte, şi de credinţa, şi de necredinţa lui. Sfâşiat între cele două, scepticul nu încetează să penduleze între extreme, neputându-se lăsa convins nici de argumentele uneia, nici ale celeilalte. Atitudinea lui e profund teoretică, fiindcă nu se gândeşte nicio clipă să o pună în practică. Voluptatea nehotărârii îşi ajunge sieşi, de aceea orice faptă sau gest care ar izvorî din vreo decizie pro sau contra credinţei sunt înlăturate din principiu. Scepticul e mai mult necredincios decât credincios, chiar dacă lui îi place uneori să se considere altminteri.

Urmează patologiile celor ce cred, ale celor cu sufletul plin de certitudinile propriei lor credinţe. Cum însă credinţa nu e credinţă dacă nu vizează mântuirea, să o privim din această perspectivă, pentru a putea merge mai departe. Sunt unii care consideră că simpla credinţă mântuieşte. Ei sunt aleşi şi predestinaţi, dispensându-se cu uşurinţă uneori de lucrarea harului, alteori de lucrarea faptelor bune. Simpla decizie pentru, seamănă cu semnarea unui contract (viziunea este într-adevăr profund contractualistă): odată semnătura pusă, fuziunea dintre cele două „companii” – divină şi umană – s-a produs, locul în rai fiind asigurat. Nevoia de certitudine a mântuirii înlocuieşte aici certitudinea credinţei (care se dovedeşte, pentru aceştia, insuficientă), faptul demonstrând o fisură în credinţa însăşi. Postularea în absolut a ideii că sunt deja mântuiţi îi face pe aceştia să pară nu doar naivi, ci şi incapabili de a-L lăsa pe Dreptul Judecător să decidă cine va intra cu adevărat în Împărăţia Cerurilor şi cine nu. Jocul orgoliului este aici deplin.

Nu trebuie uitaţi căldiceii. Credinţa lor pare a fi în regulă, dar faptele credinţei lipsesc cu desăvârşire, deşi la un sondaj de opinie aceştia n-ar ezita nici în ruptul capului să nu se numere printre cei care cred. Deşi nu se consideră asiguraţi cu un loc în Împărăţia lui Dumnezeu, căldiceii nici prea multă credinţă nu dovedesc, orientarea şi gesturile lor arătând că, în fapt, credinţa pe care o declară, uneori nu fără aplomb, e mult prea firavă pentru a fi lucrătoare.

Dacă acestea ar fi, într-o trecere rapidă, principalele patologii ale credinţei, cum arată credinţa însăşi? Desigur, aşa cum am spus, ea este o certitudine, dar o certitudine care nu se propagă automat către împărăţia lui Dumnezeu şi nu concluzionează grăbit că mântuirea e deja câştigată. Certitudinea faptului de a crede ţine de ontologie, fiindcă ea tinde să schimbe pe om în fiinţa lui. O schimbare ce nu se produce dintr-o dată, ci cunoaşte ani de îndelungată nevoinţă. Mântuirea este răsplata lucrării poruncilor lui Hristos, căci ele sunt cele ce-l schimbă pe om, iar nu simpla decizie contractualistă. Dar cine ar putea susţine că este lucrător fără greşeală al poruncilor Evangheliei? Bolnav fiind, avva Sisoe se ruga să mai fie lăsat puţin, ca să se pocăiască (cf. Sisoe, 49). Certitudinea credinţei lui, care-l adusese în pustie, nu implica şi certitudinea mântuirii. Dar nici nu excludea nădejdea că, în cele din urmă, Dumnezeu, ar putea să i-o dăruiască.

Text publicat în Renașterea, nr. 3, 2008, p. 6

material preluat de pe blogul lui Nicolae Turcan