„Maria a României, Regina Artistă” este un film emoționant, despre lumea imanentă a Mariei, un copil delicat bucurându-se de puritatea peisajelor din „Grădina Angliei”, o adolescentă exuberantă vrăjită de însoritele țărmuri malteze și apoi o tânără consoartă regală pe umerii căreia s-a așezat destinul unei națiuni.

 Bate un vint de vara prin odaile mele. 

de Cezar Baltag 

Tu pleci si vii
fara se te fixezi
planta calatoare avind radacinile
in apa lui 
Heraclit
in care toate ale lumii se scufunda
si numai absenta semnifica
sau poate plecarea insasi este pentru tine 
Fiinta
mai plina decit piatra, mai statornica in nestatornicia ei
decit piramidele
tu pleci si si mie nu-mi ramine altceva
decit vintul stirnit de aripile tale
care imi inteteste apa sufletului pina la tipat
si tipatului ii dau foc
si ma ridic
din cenusa lui
ca o reversibila pasare si spun:
tot astfel e gindirea mea: ochi de pasare in intunericul
flacarilor oglinda acoperita ca sa nu se vada pe sine moartea, imi acopar fata cu palmele si ma gindesc din nou la tine si la filosoful antic si religia lui de demult care lauda golul dintre spitele rotii strinse-n butuc
si golul ulciorului mai nepretuit decit lutul care-l inconjoara
si golul care arde noaptea in gitlejul privighetorii. 
Asa sunt eu: un gol in inima timpului un ulcior pe care incepind de azi nici-un cintec de ziua nu mai poate sa-l umple

 2 noiembrie 

Încep această rugăciune a ochilor.

Nu am mâini să ating,

dar privirea-mi să nu judece pe nimeni,

căci în fiecare suflet e o pustie,

și fiecare pustie se poate preface altar 

cât zvâcnește un gând printre genele minții.

Maria Egipteanca a fost văzută de Zosima

nu cu ochii trupului,

ci cu ochii inimii care nu întreabă: „De ce ai fost așa?”

ci doar spune: „Ceea ce ești acum atâta lumină”.

Acest câmpul arat,

nu doar muncă,

 ci răbdarea unei seminței care nu se grăbește.

începutul unei tăceri care vindecă.

cruce în cimitir.

Germene.

 Ritual pentru o chemare nerost(u)ită

Timpul strânge —

ca o frunză uscată în palma de înger,

fiecare clipă, precum o ușă închisă

cu cheia uitată în alt veac.

Gândurile se îngrămădesc

ca niște păsări casante,

fiecare în altă direcție,

fiecare cu o rană deschisă 

pe aripa stângă.

Dar chemarea —

geme surd, nu bate,

doar pulsează tăcut

în adâncul unei icoane de copac

nepictate 

de mâna omenească.

Poate că nu trebuie să înțeleg,

ci doar să stau —

cu fruntea lipită de piatră,

cu mâinile goale,

cu inima candelă aprinsă

într-un lăcaș cu numele niciodată.

Și poate că sensul nu vine,

răbdarea e nașterea lui,

din mersul desculț prin întuneric,

din acceptarea că unele chemări

nu se strigă la orice încrucișare,

ci se trăiesc.

Pur și simplu.

Simplu și pur.

 2 noiembrie

„Într-o bună zi am cunoscut un om sau, mai bine spus, un Sfânt care m-a impresionat adânc, asemenea Maicii Tereza, nu printr-o teologie iscusită, nici prin statutul și rangul său mare, ci prin voioșia, prin căldura fără seamăn ce o răspândea, prin desăvârșita sa deschidere și, mai ales, prin dragostea covârșitoare ce mi-o purta, legată și de respectul față de personalitatea mea. Un astfel de om căutasem întreaga mea viață. Crezusem că oameni precum el sunt doar în filme și în cărți, nu și în realitate. (…) Numele său era Părintele Sofronie.”  (Klaus Kenneth în lucrarea sa intitulată „Două milioane de km în căutarea Adevărului”)

❓Cum te raportezi, începând cu acel moment, la cel care te-a pus pe cale? Ce faci după ce acesta ți-a descoperit Adevărul – prin firescul ființei sale, prin dragostea sa fără margini și prin deschiderea și primirea sa fără umbră de judecată? 

🌍Klaus Kenneth – pelerin timp de 12 ani prin cele mai importante țări ale lumii, experimentând la nivel spiritual atât budismul, hinduismul, yoga, spiritualitatea sud-americană, cât și experiențele de meditație, transă și extaz – și-a găsit liniștea în credința noastră ortodoxă, îndrumat fiind de Sfântul Sofronie Saharov de la Essex.

🗣Despre caracterul proniator al întâlnirii cu acest mare Sfânt al secolului XX, ne va vorbi chiar invitatul nostru:

🗓DUMINICĂ, 2 noiembrie 2025

🕖Ora 19:00

📍Biserica Studenților din Complexul Universitar „B.P. Hasdeu”

Preluare de pe Pagina Fb Ascor-Cluj

Hristos darul întreit

 Arhimandritul Zaharia Zaharou va susține, la Alba Iulia, o conferință duhovnicească 

Arhiepiscopia Alba Iuliei în colaborare cu ASCOR Alba Iulia, organizează marți, 11 noiembrie 2025, la ora 17:00, în incinta Casei de Cultură a Studenților din Alba Iulia, conferința duhovnicească intitulată „Hristos, darul întreit”, susținută de părintele arhimandrit Zaharia Zaharou, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, renumit teolog și duhovnic, ucenic al Cuviosului Sofronie Saharov. 

Evenimentul se desfășoară cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, și reunește instituții reprezentative ale vieții bisericești și culturale locale: Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, Seminarul Teologic Ortodox "Sfântul Simion Ștefan" din Alba Iulia, Casa de Cultură a Studenților din Alba Iulia, precum și partenerii media Radio Reîntregirea, Trinitas TV, Doxologia și Basilica.

În cadrul prelegerii, părintele Zaharia va aborda tema darului întreit al lui Hristos, subliniind modul în care harul dumnezeiesc se descoperă în viața lăuntrică a omului și în dinamica relației personale cu Dumnezeu.

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

Preluare  de pe pagina FB a Facultății de Teologie UAB

 Cuvinte esențiale 

De Ilarie Voronca

“Dacă aș voi să găsesc drumul înapoi,

Fi-vor oare cuvintele firimiturile de pâine care să mă conducă pe aleea spre inima voastră oameni?

Acum când capul înălțat zmeu în marea solitudine,

A primit ca o orgă avalanșa de mătăsuri a spațiilor libere?.

Am învățat cum genunchiul atât de fin al plantei

Se târăște pe patul nupțial al gliei la venirea nopții,

Și umbra ca un fum în amfora de tenebre,

Se pierde ca o crisalidă pe care n-o mai recunoști în fluture.

Am învățat cum lumina se-mpotmolește uneori printre arbori,

Ca un sunet care nu mai poate ieși din gâtlej,

Și am văzut cum vioara își potolește setea,

La căderea de ape năvălind între coarde.

Dincolo de pădurea bătrână a odihnei,

Se ascunde ziua ca un alfabet în abecedarul de mâine,

Și din pământul scormonit, dimineața apare albă

Ca o armă îngropată, sau ca o rădăcină de țelină.

Am văzut și zilele care se încarcă pe vapoare,

Și pornesc cu migrațiunile spre miază-zi,

Și schelele luminii rămân devastate pe maluri

Până ce păsările cu zborul îngreuiat de tenebre le cotropesc.

Am văzut viața, aceeași, închisă în animal, în plantă,

Și fiecare ființă, cu-nverșunări, cu ură păstrând forma de la-nceput,

Dar cu cheile morții s-au descuiat toate lacătele

Și fiecare s-a-ntors în înfrățirea unanimă.

Așa se deschid porțile oricărei ființe

Și dinăuntru apare același alai de flăcări,

Cum același luceafăr se liberează din cremene,

Și pasărea străbate aerul ca o sămânță.

Prin perdelele nopții obrazul stelar se-arată,

Crepuscul ca o grădină năpădită de ierburi,

Sub scoarța de copac a tăcerii e puzderia de ochi,

Și pasul călcând prin pietre învierile succesive.

De-aici dacă m-aș întoarce aș putea aduce

Burdufele pline de șipotele oglindite în verbe

Și-atâtea învățături în esențialele cuvinte

Dar știu că și în cuvintele mele veți azvârli cu pietre”

Sursa Pinterest

“Iată-mă fără margini ca lumina foarte puternică

A unei stele care smulge perdelele nopții,

Nu mai sunt ca un păianjen care se ostenește cu țesutul pânzei

Ci liber și vast mă amestec cu universul care gonește.

Fiecare om în jurul meu e asemenea planetelor

Binefăcător? Răufăcător? O lumină rotundă

Ca un soare inima ca o lună capul

Sângele care circulă în mine curge spre fața lumii.”

Schița:Corina Negreanu

De Ilarie Voronca

 

 

 

 O rană adâncă (II)

Într-adevăr, există între femei o formă de seducție verbală care nu e neapărat erotică, ci informativă, strategică, uneori chiar ,,ritualică”. Complimentul devine o cheie, o invitație, o plasă. Se deschide inima, se dezvăluie detalii, se oferă vulnerabilizare prietenească — iar apoi, în tăcere sau în cercuri paralele, se judecă, se disprețuiește, se exclude.

Această dinamică e cu atât mai dureroasă cu cât vine dinspre cele despre care se credea ca ar trebui să înțeleagă, să protejeze confidența, prietenia,  sau chiar legătura de sânge. Femeia care se lasă măgulită, empatizată, nu e  neapărat naivă, ci poate doar “flămândă” de empatie din varii motive, de validare, de apartenență. Iar femeia care măgulește nu e neapărat rea, ci poate doar învățată să supraviețuiască prin controlul informației, prin manipularea subtilă a apropierii.

Judecata care urmează e adesea mută și concomitent, grea. Se simte în priviri, în absențe, în tăceri, în ecoul privirii prietenilor comuni. Disprețul nu e verbalizat, dar e trăit. Și sufletul se închide. Se rușinează că s-a deschis. Se simte folosit, expus, murdărit. Așa se naște o formă de exil interior — când   nu mai este încredere în celelalte femei.

Poate că aici e nevoie de o nouă formă de sororitate: una care nu se bazează pe sinceritate fără intruziune meschină, de descoasere. Pe prezență fără interogatoriu. Pe admirație fără comparație. Pe arta de a ne fi unele altora?

Femeile și bârfa 

Cu o voluptate ascunsă, cu un zâmbet complice, cu o aparentă grijă — dar în esență, cu o sete de superioritate. Bârfa între femei nu e doar o formă de comunicare, ci uneori devine un ritual de excludere, o “liturghie” inversă în care se “sacrifică” imaginea celeilalte pentru a întări propria poziție.

Se începe cu o întrebare „nevinovată”: „Ai văzut ce-a postat?”, „Știi ce mi-a spus?”, „Nu vreau să judec, dar…”, ,, am auzit că…”, ,, Să vezi!…”. Și din acel „dar” se naște o întreagă construcție: se analizează, se disecă, se compară, se condamnă. Femeia despre care se vorbește devine un obiect, o poveste, o lecție. Nu mai e o soră, ci o cazieră morală. Și în timp ce se bârfește, se creează o iluzie de intimitate — dar e o intimitate toxică, bazată pe dispreț, pe invidie ascunsă, nu pe încredere.

Bârfa e viclenie în formă de conversație. E o minciună care se hrănește din adevăruri parțiale. E o trădare care se ascunde sub pretextul grijii. Și cel mai dureros e că, uneori, femeile bârfesc tocmai pe cele care le-au fost confidente, prietene, surori de suflet și trup. Se bârfește din frică, din invidie, din nevoia de a nu fi ultima, de a nu fi cea slabă, de a nu fi cea exclusă.

Dar sufletul feminin nu a fost creat pentru asta. El e chemat la compasiune, la înțelegere, la tăcere protectoare. Poate că adevărata ,,revoluție” între femei ar fi să nu mai bârfească, să nu se bucure de răul și greșelile alteia/rivalei. Să aleagă tăcerea în locul verdictului, mai ales dacă la mijloc e o vină. Să aleagă rugăciunea în locul analizei, empatia. Să aleagă să nu știe, decât să știe și să rănească. Cred ca uneori a sta departe de unele întâlniri, prietenii,  a rezista la ,,antrenarea”  curiozităților care animă inerenta bârfă, cu riscul marginalizării,  inseamna a evita proliferarea la infinit a  tarei vechii Eve, contaminarea adevărului.

Mănăstirea Lupșa

“Doamne al munților și al liniștii,

Tu, care ai sădit biserica aceasta ca pe un pom al veșniciei”

 

 Viclenia feminină și golirea sufletului în țesătura lumii (I)

    Există o tăcere grea care se așterne peste sufletul femeii atunci când, în căutarea comuniunii, descoperă că apropierea de ceilalți nu aduce lumină, ci o umbră subtilă, o contaminare lentă a conștiinței. Într-o lume în care chiar și cei ce se numesc creștini par să joace roluri, să poarte măști, să țeasă intrigi cu zâmbetul pe buze, femeia simte că trebuie să mintă, să se prefacă, să se adapteze unei coregrafii sociale care o înstrăinează de sine. 

Viclenia feminină nu este doar o trăsătură morală, ci o strategie de supraviețuire într-un spațiu în care vulnerabilitatea este pedepsită, iar sinceritatea devine o monedă rară. Ea se naște din frică, din nevoia de a fi acceptată, din presiunea de a fi plăcută, admirată, integrată. În cercurile femeilor, unde ar trebui să domnească sororitatea, se strecoară adesea comparația, gelozia, invidia, ura acoperită de ,,dragoste”, subtila manipulare. Complimentele devin arme, tăcerile devin verdict, iar adevărul se dizolvă în convenții.

Cu cât stai mai mult printre oameni, cu atât simți cum sufletul se goleşte. Nu pentru că ceilalți ar fi răi în mod intenționat, ci pentru că sistemul relațional e construit pe aparență, pe frică de respingere, pe nevoia de control. Intrăm în țesătura intrigilor fără să vrem, fără să știm, ca niște fire trase de o mână invizibilă. Și când ne trezim, conștiința e pătată, murdară, obosită. Ne întrebăm unde am pierdut sinceritatea, unde am uitat să fim curate, simple, adevărate.

Rar găsești onestitate între femei. Nu pentru că ele nu ar fi capabile de ea, ci pentru că au fost învățate să se protejeze prin viclenie. Sinceritatea cere curaj, cere renunțarea la imagine, la control, la putere. Dar în lumea noastră, femeia e adesea învățată să fie frumoasă/virtuoasă, nu adevărată; să fie admirată, nu înțeleasă; să fie dorită, nu ascultată/acceptată.

        Și totuși, există o cale. O cale a purificării, a retragerii, a regăsirii. O cale în care femeia se întoarce la sine, la grădina interioară, la rugăciune, la tăcere. Acolo, în spațiul genuin al singurătății alese, aparențele se dizolvă, iar sufletul se încarcă din nou. Acolo, sinceritatea nu mai e o armă, ci o lumină. Acolo, femeia nu mai joacă roluri, ci poate deveni iconică.

Hiatusul dintre mască și icoană

    Între mască și icoană se întinde un spațiu fragil, aproape invizibil, dar plin de tensiune. Este locul unde femeia se oprește, ezită, se întreabă cine este cu adevărat. Masca o protejează, o face acceptabilă, o învelește în convenție. Icoana o cheamă, o dezvăluie, o arde cu lumină. Dar între cele două nu există o punte ușoară. Există un hiatus — o ruptură, o  mare durere.

       În acest spațiu, femeia simte că nu mai aparține nici lumii, nici cerului. Nu mai poate juca rolul, dar nici nu e încă transfigurată. E în proces, în travaliu, în neputința rugăciunii/firii curate. E în acel moment în care conștiința se trezește și vede cât de mult s-a murdărit, cât de mult a mințit fără să vrea, cât de mult s-a prefăcut din nevoia de a fi iubită. Și totuși, nu poate încă renunța la toate măștile. Ele sunt lipite de piele, de trecut, de frică.

        Icoana nu cere perfecțiune, ci transparență, lipsă de viclenie,  cere onestitate cu sine. Nu cere să fii desăvârșită, ci să fii sinceră. Dar sinceritatea doare rău. Ea dezvăluie rănile, rușinea, trădările, vicleniile. Ea cere să te vezi așa cum ești, fără aură. Și tocmai aici e riscul: să rămâi blocată între cele două stări, să nu mai poți juca, dar nici să nu poți “străluci” fără sclipici. Să devii o femeie suspendată, o ființă în criză, o inimă în exil.

       Iată cum este clamată viclenia în rugăciunile psalmice:

Psalmul 139:1-3„Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean și de omul nedrept mă izbăvește,

Care gândeau nedreptate în inimă, toată ziua îmi duceau război.

Ascuțit-au limba lor ca a șarpelui; venin de aspidă sub buzele lor.” 

• Psalmul 36:9„Cei ce viclenesc, de tot vor pieri.” 

• Psalmul 91:11„Pe cei vicleni ce se ridică asupra mea, îi va auzi urechea mea.” 

• Psalmul 5:9„Că nu este în gura lor adevăr; inima lor este deșertăciune; mormânt deschis este gâtlejul lor, cu limbile lor viclenesc.”

• Psalmul 52:2-4„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu. Stricat-au oamenii, urâți s-au făcut întru fărădelegi; nu este cel ce face bine.

Dumnezeu din cer a privit spre fiii oamenilor, să vadă de este cineva priceput sau cel ce caută pe Dumnezeu.

Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul.”

       Dar poate că acest hiatus nu e un eșec, ci o dumirire pe cale. Poate că tocmai în acest spațiu intermediar se naște adevărata metanoia. Poate că aici, în golul dintre aparență și revelație, femeia începe să se roage cu lacrimi, să tacă cu sens, să iubească fără strategie meschină. Poate că aici, în acest spațiu de criză, se aprinde lumina icoanei — nu ca o imagine ideală, ci ca o prezență vie, smerită, iubitoare.  Dar știu că această perspectivă poate părea grăbită, poate chiar falsă, dacă e trăită închipuit.

       Severitatea înțeleaptă față de sine și cu sine, și cu ceilalți, nu e  întotdeauna o condamnare, ci o formă de iubire exigentă. O iubire care nu te lasă să te complaci, care te cheamă mereu mai adânc, mai curat, mai adevărat. Și poate că în această duritate se ascunde o rugăciune: „Doamne, nu mă lăsa să mă mint. Chiar dacă doare, arată-mi cine sunt cu adevărat.”

 Vălul și Taina

 despre acoperirea capului în/la rugăciune

În Biserică, femeia nu intră doar cu trupul,

ci cu taina ei întreagă —

cu memoria Maicii, cu tăcerea sfinților,

cu pașii care nu strivesc lumina.

Ea își acoperă capul nu din rușine,

ci din cinstire.

Nu pentru că e mai puțin,

ci pentru că poartă în sine mai mult:

misterul vieții, al nașterii, al înțelegerii care nu țipă…

Vălul nu este zid, ci fereastră.

Prin el, femeia se retrage din privirea lumii

ca să fie văzută de Dumnezeu.

Este un gest de smerenie,

dar și de noblețe tăcută —

căci fiicele cerului nu se împodobesc cu strigăt,

ci cu discreție.

Acoperământul capului este o rugăciune în sine:

o rugăciune a trupului,

o liturghie a feminității care nu se expune,

ci se consacră.

Este semn pentru îngeri,

care râvnesc  nu moda, ci inima.

Este semn pentru Maica,

care zâmbește când o fiică îi urmează chipul.

Este semn pentru lume,

că există o frumusețe care nu se vinde,

o demnitate care nu se negociază,

o libertate care se exprimă prin alegere,

nu prin revoltă.

Femeia acoperită în Biserică

nu este ascunsă,

ci revelată.

Ea nu fuge de lumină,

ci o păstrează în vasul tăcerii.

Și când se roagă,

vălul ei devine norul prezenței,

ca în Sinai,

ca în cortul mărturiei,

ca în inima care știe că Dumnezeu vine

acolo unde omul se retrage.

Sursa:Pinterest

Sursa:Pinterest

 

Sfântă Parascheva, floare de taină

Sfântă Parascheva, floare de taină,

Cu trupul în odihnă, dar inima plină,

Tu porți în veșmântul tău fir de lumină,

Și lacrima lumii o schimbi în hodină.

Ai lăsat lumea, cu tot ce-i mărunt,

Pentru cerul smerit, pentru pâinea din gând,

Pentru rugă ce arde și nu se sfârșește,

Pentru sufletul care tăcut se jertfește.

Tu nu ai strigat, dar ai fost auzită,

În genunchi ai zidit o cetate sfințită,

Pe obrazul tău curge o rouă de har,

Și din tăcerea ta se naște altar.

Cei ce vin cu dureri, cu poveri și cu teamă,

Îți ating racla sfântă și pleacă cu mamă,

Cu răspunsuri în suflet, cu pace în piept,

Cu o cruce mai dreaptă, cu un drum mai înțelept.

Sfântă Parascheva, mult folositoare,

Tu ești rugă aprinsă în nopți fără soare,

Tu ești mângâierea ce nu se rostește,

Tu ești cel floarea ce slujește și nu știe de ea cât de frumoasă este.