cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto/dez-văruita pictură murală inestimabilă de la Ribița(România)/luată de pe Google

luni, 20 octombrie 2014

Din grădina mea

Nu știu alții cum sunt dar pe mine mă salvează poezia. Ce e poezia e greu de explicat. Dar știu că se naște din trudă(,,bube, mucegaiuri și gunoi"). Poate, rămâne o (ne)exprimare a inefabilului firii sau supra-firii umane. O incandescență, o străpungere emanată dintr-o altă sferă a verbului conjugat.  Frumusețea lui a fi, sau,  a avea, distilată de un estetism raționalist ,,făcut” și nu născut de Sus. Poetii sunt, mai ales nebănuiți. Dumnezeu îi citește.
O mamă care adoptă un copil cu o istorie complicată și care rezistă la toate presiunile santajiste și vicisitudinile cotidiene de a-l  abandona, apoi, ajunsă  să stea dedicată la cei optzeci de ani ai săi  la căpătâiul de muribund canceros al acelui copil ajuns asistent la o facultate cu un viitor promitător însă curmat  de boala incurabilă, devine autorul unui poem de anonimat scris cu sânge în duh.

 Dumnezeu a făcut totul bine și frumos. La început a fost poezie. Să ne întoarcem la poezie.  Poetic cuvânt,  diamant slefuit cu o mie de fețe, sămânță răsădită în cărbunele  inimii. ,,Dintr-un bob sămânță mică,/ o pădure se ridică.”(Destin-Pan. M. Vizirescu)
Dumnezeu  a rostit un cuvânt și cuvântul a devenit Universul în care chiar locuim. Cuvintele lui Dumnezeu chiar sunt întrupate. ADEVĂR și Armonie.Nu ficțiuni, nu păreri. Nu minciună! De ce ne-ar mai fi frică, dacă locuim într-un poem?
Dumnezeu e Cuvânt  care ne salvează de noi înșine. 
Moartea poate fi/avea poezia ei. Și învierea.Sfinții sunt poeții vieților lor. Rugăciuni întrupate în grădini.
Predica unui preot dacă n-are un ritm poetic interior de ,,zbor”  e ca un mers cu trotineta prin învățăturile evanghelice. Adevărul  nu te pocnește în față isteric, fariseic și dur. El înmoaie inima ca o mireasmă rară ce te învăluie și te face să Îl dorești cu toată ființa.



ALT INCEPUT 

de Pan M. Vizirescu

Nu știam de unde s-o începem,
de unde s-o-nvățăm și să știm
Cât este  veșnicia de mare,
În care tot una venim și pierim.

O turnăm în noi ca vinu-n șiștare,
Ori poate e o simplă-ntrebare
pe care necontenit o-nghițim?

În curgerea Veșniciei fără oprire,
sau șederea ei în nemișcare
c-o liniște-adâncă de neîmpotrivire,
ar fi rămas poate în nearatare.

Iarăși nu știam de unde se-ncepe,
de unde-am putea-o cunoaște.
N-avea chip și nici rămășițe de moaște,
Vr-un mare-nvațat s-o poată pricepe.

Dar în sânul Veșniciei, arsă de secetă și pârjol,
Din cuprinderea chinuitului dor,
întru umplerea imensului gol,
s-a ivit neisprăvitul izvor:
Săptămâna-Una-deapururea Una,
Singura-Săptămâna Patimilor-
nu ale mele, ale voastre, sau tuturor,
nici ale-ntregei lumi oprite din drum,
de la facerea ei până acum,
ci Patimile Unuia, Singurul, Purul,
în Care își închinase azurul
Nevinovația, Sufletul, Nesfârșirea.
Săptămâna Patimilor s-a făcut
osia lumii, corabia oceanului viu.
Cu piroanele ce I s-au bătut,
Săptămâna Patimilor
A rupt Veșnicia în două
și i-a făcut alt început,
din nevăzut, până-n adâncul văzut.

Slatina, Marți, 2 Martie 1976-Prinos de lumină și har-

Ceasul de rugăciune al grădinii

de Pan M. Vizirescu

Bună dimineața grădină!
Am auzit din ungherele mele
Că toate-ale tale se-nchină.
Îngerii trâmbițași și zorelele
Vestesc ceasul de rugă cel mai frumos
Și-al bucuriei proaspăt miros.

Crăițele își potrivesc rochițele.
De pretutindeni toate le-aduni
La chemarea acestei minuni.
Nici o frunză-n somn să-ntârzie.
Duhul Sfânt prin tot locul adie
Și, prin ciuturi de sticlă turghează,
Numai ochiul lui priveghează.

Grei, niște lujeri cu glugă
Îngenunche și ei la rugă.
Ce să facă? se proptesc să nu cadă
În niște covragi cu aripi de spadă.
O tămâiere de slavă
Trece cu mireasmă suavă.
Niște frunze de proaspăt lăptuci,
Scriu pe răzor oștire de cruci,
Pe când vântul leagănă-n pruni
O necurmare de-nchinăciuni.

Mironosiță, fiece floare
Cădelnițează rouă spre soare
Și lasă în șoaptă sfinte mistere
C-o fi și asta tot o-nviere.

Auzi ciocârlia! mai întâi ea
Picură psalmii pe-o rămurea.
Privighetori în litanii duc svonul
Că e-n mulțumire și Domnul,
Iar brabeții fac gălăgie
S-aprindă grădina de bucurie.

Am venit și eu!... Nu vă sfiiți,
De totdeauna pașii mi-i știți!
În acest prea cucernic văzduh
Învățați-mă cum să mă-nchin
Tatălui, Fiului și Sfântului Duh
Și-mpreună să zicem, amin!

Slatina, 1959-Prinos de lumină și har-









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu