cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto Corina Negreanu

duminică, 31 iulie 2011

Gînduri despre Maica Domnului





Îmi voi permite în această perioadă de post, Postul Adormirii Maicii Domnului 2011,atît cît îmi va sta în putință, să redau aici gînduri despre și îndreptate Maicii Dumnezeului nostru, Maria.
Vă doresc o perioadă binecuvîntată și plină de bucurie!
Succint despre însemnătatea acestui post și aici.




Adormirea Maicii lui Dumnezeu-mozaic Chora(Constantinopol)


,,Mormîntul și moartea nu o puteau ține pe ,,Maica Vieții”
(Condacul praznicului, Glasul 2)

Praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu(15 august) ,,este un al doilea Paște tainic, pentru că atunci Biserica sărbătorește, mai înainte de sfîrșitul veacurilor, primul rod tainic al împlinirii eshatologice. Acest lucru explică sobrietatea textului liturgic, care în Slujba Adormirii Maicii Domnului, lasă să se întrezărească o licărire a slavei inefabile a Adormirii Maicii Domnului”. Slujba este copiată după Utrenia Sîmbetei Mari prin ,,Punerea în mormînt a Mîntuitorului”. Este Pastele persoanei umane îndumnezeite: ,,Această trecere de la moarte la viață, de la timp la eternitate, de la condiția terestră la fericirea cerească o pecetluiește Maica Domnului înainte de Învierea obștească și de Judecata de Apoi, înainte de a Doua Venire, care va încheia istoria lumii.” (,,Călăuziri în lumea icoanei” autori Leonid Uspensky și Vladimir Lossky, Ed. Sophia, Buc., 2003, p.213)
Este ultimul mare praznic care încheie Anul Bisericesc.


Icoana Adormirii Maicii Domnului, Ohrid, sec.XIV


Dacă Hristos este ,,Binecuvîntatul” lui Dumnezeu, lauda în persoană, atunci Maria este Calea cu etapele ei pentru această realizare. Nici zeiță, nici femeie ieșită din comun, ea este una dintre noi, prima creatură a umanității decăzute deschizîndu-se pe deplin uimitoarelor promisiuni divine. Traversînd astfel toată taina propriei noastre eliberări, începînd cu Buna Vestire prin arhanghelul Gravriil și pînă la Adormire, ea ne inițiază pe fiecare dintre noi în experiența maternității lui Dumnezeu. Căci, noi ne naștem din Dumnezeu, într-adevăr, dar și El vrea să se nască din noi. În această reciprocitate nupțială se găsește marele secret al oricărei revelații biblice, culmea Evangheliei: oricine face voia lui Dumnezeu, îmi este mamă(Mc. 3,35).
Dar unde se face voia lui Dumnezeu în viața mea? În clipa prezentă neapărat! Aici, în acest ,,aici și acum”, în vîrful peniței mele, în contactul cu mătura sau cu cuțitul de bucătărie, în opacitatea însăși a ceea ce fac în acest moment, la întîlnirea celor două conștiințe, a mea și a lui Dumnezeu... acolo începe istoria, istoria unei nașteri, Istoria pur și simplu, Calea mea.

Shema: Asculă, Israele!

Această Cale este înainte de toate cea a Mariei. Ea este cea dintîi care realizează deplin, după atîtea secole și generații, calea de întoarcere oferită de Dumnezeu Însuși poporului său în cartea Deuteronom, renumitul ,,Shema”: Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu. Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și cu toată puterea ta (Dt. 6,4-5). Aici este totul, absolut totul pentru regăsirea fericirii pierdute la Cădere(Dt. 6,3). Deja, cel de-al treilea fiu al lui Adam și Eva, Set, va redeschide calea, născîndu-l pe Enoh, despre care Biblia spune că este primul invocator al Numelui. Omul, prin devierea sa, a pierdut ,,axa Numelui său”, adică identitatea sa și viața divină care era sursa acesteia. Ehoh invoca Numele sfînt și regăsea astfel rădăcinile pierdute ale oricărei bucurii posibile. Pe urma lui, Sem, primul fiu al lui Noe, începe linia Semițiilor, ,,purtătorii Numelui”, și anunță temeliile ,,casei lui Avraam”, cu Isaac și Iacov, apoi mamele lui Israel: Sara, Rebeca, Lia și Rahela. Ei sunt, toți, marile semănături ale unui viitor cu totul nou axat pe Numele sfînt; îmbibați de Cuvînt, ei devin o națiune mare și puternică și un motiv de fericire pentru toate națiunile pămîntului (Gn. 18, 18). Această germinare va dura însă secole prin vestiri și prefigurări multiple, pînă cînd va ajunge la împlinire în Maria.
Împlinire, căci ea, este realizarea, cu adevărat, pentru prima oară, a întoarcerii spre Dumnezeu de o manieră absolută. Este pentru prima dată cînd o ființă realizează ,,Shema” în mod desăvîrșit; toată ființa ei este ascultare, iar inima neîmpărțită. În general noi iubim mai mult sau mai puțin, mobilizăm o parte din capacitățiile noastre și nu investim puterile noastre decît ,,pe jumătate”... Dar ceea ce caracterizează ,,Shema” este cuvîntul ,,TOT”! Maria îl iubește pe Dumnezeu din TOATĂ inima ei, din TOT sufletul ei, cu TOATE puterile ei. Ea este ,,virgină” de orice altă dorință, ,,singur” Dumnezeu îi locuiește gîndirea și inima sa. Total desprinsă de ea însăși, pură relație cu Dumnezeu, ea a regăsit sursa ființei ei care o umple de o altă Prezență: virginitatea spirituală deschide întotdeauna spre maternitate, în mod inseparabil; în vidul de ea însăși pe care Maria îl oferă lui Dumnezeu, Dumnezeu vine grabnic; omul care încetează să se poarte pe sine însuși devine purtător de Dumnezeu: ,,Theofor”; sau ,,Theotokos”: maică a lui Dumnezeu. Vechiul vis al omului decăzut se realizează: ,,Ah, dacă ai sfîșia cerurile și ai coborî!(Ieș. 63,19). Pentru Maria și prin ea pentru orice om, imposibilul se întîmplă: cerul se deschide și Mesagerul ceresc anunță ,,Vestea bună”, Noutatea nemaipomenită care face să basculeze istoria și fundamentează de acum înainte orice bucurie...

Fragment din cartea ,,Bucuria: Fața lui Dumnezeu în om” de părintele Alphonse Goettmann, trad. din lb. fr. de Viorica Juncan, Editura Herald, Buc. 2010, p. 73-75.



Mozaic Chora, Constantinopol






**

,,Calea” Maicii Domnului trebuie să o urmăm noi toți cei aflați în Biserică căci prin modelul vieții ei pămîntești ,,ascunse cu Hristos în Dumnezeu”, Maria, ne învață să trăim. Este singura cale strîmtă prin care îl primim pe Hristos să se nască în noi, prin harul ce-l dobîndim prin SfinteleTaine ale Bisericii. Este strîmtă pentru că greu ne lepădăm de ego-ul nostru plin de dorințe, pasiuni și patimi care duc, în final, spre nimic, și care, ne este o puternică stavilă ce nu ne lasă să-l trăim deplin pe Hristos. Deci, golirea de noi înșine. Căci numai prin Hristos firea căzută a omului are șansa mutației de la rădăcina ei și poate fi schimbată și ,,remodelată, în întregime pentru a se naște la viață divină. Omul nu devine dumnezeu prin simplă ameliorare morală.” spune Părintele Alphonse Goettmann și tot el, pune degetul pe rană: ,,În cotidianul său, omul, chiar dacă are o religie, trăiește ca și cum Hristos n-ar exista, el are alte alegeri, axa dorinței lui este altundeva, toată viața lui spune prin cuvintele Apostolului Petru: Nu cunosc pe omul acesta!(Mt. 26,74). Nerenegîndu-se pe sine Petru îl renegă pe Hristos. Vrînd să-și salveze viața, o pierde”.(,,Bucuria: Fața lui Dumnezeu în om” Alphonse Goettmann, Ed. Herald, Buc. 2010, p 105).

Maria se duce la Templu după patruzeci de zile(perioadă simbolică întîlnită adeseori în Evanghelie) de la Naștere, după Legea lui Moise.Conform Legii, întîiul născut din familie era închinat lui Dumnezeu.Ceea ce, omenește, presupunea renunțare, copilul nemaifiind al familiei, mama nu-l poseda prin atașamentul(nu rareori) pătimaș, ci pruncul era predat și închinat lui Dumnezeu. Dacă la Buna Vestire Maria trăiește taina golirii de sine și a abandonării totale pentru cauza salvării întregii umanității căzute acceptînd dulcea povară ca să devină Maica lui Dumnezeu,
prin aducerea la Templu(Cerul) din Ierusalim a Pruncului Hristos, ea se dăruiește Tatălui, dăruindu-L pe Fiul. Brațele bătrînului Simeon primesc cu bucurie pe Cel ce S-a golit de Sine sub chipul Pruncului Sfînt. Bucuria aceasta are ceva comun cu acel semn/îndemn ,,Bucură-te!” al Arhanghelului Gravriil, mesaj adus în final pentru întreaga umanitate căzută, bucurie pe care se întemeiează iconomia mîntuirii omului. Prin Simeon este simbolizată ,,bătrîna noastră lume, obosită și împovărată de milenii de căutare și așteptare, de rugăciune și nostalgie, o omenire care bate pasul pe loc pe o cale fără ieșire...Maria este cea care are Răspunsul și de la ea îl vom primi. Lui Simeon, omul în fața decreptitudinii și a morții sale, ea îi oferă pe cel Viu. Bătrînul tremurător are în brațele sale Copilăria veșnică și inima lui izbucnește de uimire și bucurie:
,,Și acum, Doamne slobozește pe robul Tău, după cuvîntul tău în pace, că ochii mei văzură mîntuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor.”(Lc 2, 29-31)(,,Bucuria: Fața lui Dumnezeu în om” Alphonse Goettmann, Ed. Herald, Buc. 2010, p. 97)
Purtîndu-l în brațe pe Pruncul Hristos, Simion se eliberează de timp și frica morții îi dispare, ba chiar își așteaptă moartea ,,cu pace”.

Panselinos, frescă








***

Puține sunt cuvintele Maicii Domnului. Dar atîtea cîte sunt consemnate în Sfînta Evanghelie, cuprind în ele chintesența Teologiei. Trei sunt locurile în care Maica Domnului vorbește direct. Și este firesc să nu se fi împrăștiat în cuvinte, doar gîndindu-ne bunăoară la experiența oricărui isihast care, cu cît trăiește mai adînc taina divină, el se adîncește în tăcere, simte nevoia să se cufunde în ea. Cuvintele rămîn neputicioase în fața măreției Tainei.

La Buna Vestire Maica Domnului consimte:,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!”((Lc. 1, 38) ,,Fiat”-ul acesta îl explică Mitropolitul Filaret al Moscovei astfel: ,,În zilele facerii lumii, cînd Dumnezeu rostea puternicul și dătătorul de viață cuvînt ,,Să fie”, cuvîntul Făcătorului a adus în lume făpturile. Dar în acea zi unică în viața lumii, cînd dumnezeiasca Maria a rostit scurtul și supusul ei cuvînt ,,Fie”, nu îndrăznesc să spun ce s-a întîmplat atunci-cuvîntul făpturii L-a adus pe Făcătorul, aici jos în lume.”

Iată al doilea moment, la întîlnirea mai ales ,,în duh” cu Elisabeta-mama Sf. Ioan- Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, un uluitor concentrat de-o abisală teologie :

,,Și a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.”(Lc. 1, 46-55)

Ultimele cuvinte ale Mariei consemnate în Evanghelie la Nunta din Cana Galileii conțin ,,testamentul”ei de Maică pentru întreaga omenire: ,,Faceți ceea ce va va spune El!" (In. 2, 5).

Invitați la o nuntă-un prilej de bucurie și sărbătoare, Maria grăbește lucrarea Fiul lui Dumnezeu în lume. Mijlocește. Are putere de persuasiune exprimată dincolo de cuvinte, mai degrabă prin necuvinte, și..., este ascultată. Devine atît de vizibil chipul de iubire al Maicii lui Dumnezeu pentru oameni. Intervine spunînd lui Iisus ,,Nu mai au vin!”, nu atît pentru a salva onoarea în fața oaspeților nuntași și de a fi evitată o situație jenantă ci, pentru a păstra bucuria mirilor, vinul însuși fiind un simbol al bucuriei. Bucuria mirilor nu trebuia să se stingă. Bucuria începutului unei vieți noi. După explicațiile Părintelui Alphonse G. și după realitatea pe care am întîlnit-o și eu cu prilejul unui pelerinaj în Țara Sfîntă unde am fost martoră la ritualul unei nunți evreiești, masa lor tradițională este marcată de două momente simbolice de toastare, de închinare a paharului cu vin. Părintele le numește ,,ofranda celor două cupe”, prima are loc la începutul mesei cînd se frînge pîinea după care se servește vinul de ,,întîmpinare”. Cea de-a doua cupă oferită la finalul petrecerii, este ,,ofranda euharistică” sau ,,ofranda de mulțumire” cu rol de binecuvîntare a mirilor și de mulțumire. Acest vin- ofranda euharistică- lipsea la Nunta din Cana pentru care Maria intervine negreșit spunîndu-i lui Hristos ,,Nu mai au vin!”. Rugămintea ei este implicită. Este rugăciunea care îl angajează pe Hristos. ,,Și înțelegem mai bine atunci tulburarea lui Hristos, pentru că această cupă de la sfîrșitul mesei, va fi mai tîrziu cupa de la Sfînta Cină. Așadar Iisus îi răspunde Mariei: ,,Nu mi-a venit încă Ceasul! Iar de aici începe totul! (...) Prin aceasta Maria îl naște pe Iisus în misiunea lui, iar pe om la atitudinea de ucenic. Ea devine Mama celor vii, în mijlocul acestui timp mort din Cana, marea matrice mijlocitoare a unei umanități noi, dar și Soția, Rămășița lui Israel, care i se oferă lui Dumnezeu și îi permite să deschidă vremurile mesianice anunțate prin profeți, ,,Ceasul”Lui.”(,,Bucuria: Fața lui Dumnezeu în om” Alphonse Goettmann, Ed. Herald, Buc. 2010, p.100)

,,Faceți ce vă va spune El!” rămîne singura manieră a omului de a-și angaja existența pe temelia Cuvîntului- ,,sursa exclusivă” a realei schimbări pentru ca viața lui să se transforme în Viață, după ce inima golită de ego-ul robit și robitor se transfigurează aidoma conținutului vaselor de la Nunta din Cana, adică apa(platitudinea), în vinul cel bun.

Și, prin acest îndemn pilduitor, Maica Domnului, ne mai învață calea de a face euharistii în toate lucrurile și momentele din viața noastră. Aici și acum.


Nunta din Cana -frescă, Mănăstirea Terapont, 1502





****


,,Și i-a binecuvîntat Simeon și a zis către Maria, mama Lui: Iată Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel
și ca un semn care va stărni împotriviri.
Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gîndurile din multe inimi.”
(Lc 2, 34-35)



,,Sub cruce, Maria ,,aderă”,ea nu mai face decît aceasta: aderă activ; nu există nici o fibră a ființei ei care să nu fie ,,da”. Ea rămîne ,,aproape” de cruce în sensul în care să fie cea mai mică distanță între cei doi, dar ea este în interior, în El, în inima cuptorului. Maria vrea să fie țintuită pe suferința lui Iisus: o dor mîinile Lui străpunse, tot corpul Lui zdrobit și sufletul Lui sfîșiat de urîțenia oamenilor. Este noaptea cea mai întunecoasă din viața ei. Noaptea Nunții Mielului, ei sunt așa cum Tatăl și cu mine una suntem(In.17,21) Nu cunoaștem cu adevărat decît ceea ce avem în sînge. Maria nu înțelege absolut nimic omenește dar înțelege totul prin experiența credinței care o străpunge acum. Aici se operează dintr-o dată saltul. Veritabilă ruptură interioară, este trecerea de pe un plan diferit de sentiment și de înțelegere. Este o ,,profundă” mutație în sensul cel mai biblic al termenului. Dacă Dumnezeu pare să fie absent aici, o face pentru a permite omului să meargă pînă la capătul sinelui și să se nască posibilitatea lui cea mai înaltă”.(Alphonse Goettmann)

Sub cruce ,,calea” Mariei devine ,,salt”și alături de Iisus, amîndoi împlinesc pînă la capăt prin asumare totul. Noua Evă și Noul Adam.


marți, 26 iulie 2011

duminică, 24 iulie 2011

Pentru plaga sufletească a lumii

Aforisme și muzică( vol. Tabula Rasa) de Arvo Part




Tabula Rasa e ca un șir de copaci, foarte departe, la orizont. Nu sunt pe aceeași linie dar, din locul în care suntem, nu putem să știm care sunt cei mai apropiați sau cei mai îndepărtați. Nu vreau să spun mai multe. Toată lumea știe ce înseamnă tabula rasa-la aceasta se poate cugeta îndeajuns. Cred, pur și simplu, că mai întîi trebuie să ascultăm piesa în întregul ei. Vom vedea atunci că este o deosebire între semnificația care se ivește și cea pe care o sugera titlul.



Cum să umpli tăcerea care va veni cu sunetele vrednice de tăcerea care premerge?
Trebuie ca inima să fie curățită ca să se poată naște cîntarea smerită.



Învață-ți sufletul să cînte. Fiecare stare sufletească are cînturile ei. Fie ca în tot ce faci cîntul să te însoțească.



Trebuie să-ți curățești sufletul pînă va cînta.



Timpul și atemporalul sunt legate. Clipa și veșnicia se luptă cu noi. De aici izvorăsc toate contradicțiile noastre, încăpățînarea, îngustimea minții noastre, credința și osteneala noastră.



Rămîi, cufundă-te în clipă, ține-o cu hotărîre și trăiește în ea ca în veșnicie.



Adevărul a fost rostit de multă vreme. Doar că ochii și urechile noastre nesimțitoare și îngreuiate au nevoie de o explozie.


Fără frica de Dumnezeu, nu există muzică-nici activitate creatoare adevărată. Nevoia de a găsi ceva nou. Căutarea noului trecînd prin neființă. Fă-te un ,,nimic” înainte de toate. Căci dincolo de neant, ceva este. Se cuvine să creem legătura cu acest ceva. Dar mai întîi trebuie să ne curățim.



Trebuie să mă redescopăr fără încetare. E o căutare a ceea ce poate să mă hrănească, uneori istovitoare, căci calea e strîmtă. Cu adevărat, trebuie să ne limităm mereu, să tăiem multe uscături, atît înăuntru, cît și în afară de sine. Și aceasta se oglindește și în muzică. Cînd nu știu nimic despre un lucru, trebuie să tac. Cînd, în schimb, am înțeles ceva, chiar foarte puțin, pot să vorbesc, dar foarte scurt, în chipul cel mai direct și mai concentrat cu putință, cel mai potrivit cu această concentrare în care sunt. În acest sens, notele mele seamănă poate cu niște cuvinte cheie.



Adevărul constă în a merge pînă la rădăcina lucrurilor. E ca și căutarea unei mine-cercul devine tot mai strîmt.Dar trebuie să umblăm cu prudență și cu inteligență.


A compune este pentru mine ca și cum inspiri și expiri. Este viața mea. Ce face un copil cînd se joacă singur? Cîntă. De ce cîntă? Se bucură de ceva frumos. Se entuziasmează. E firesc. La adulți, această stare e mai complicată pentru că această armonie dintîi s-a distrus și s-a pierdut. Gîndurile mele, sufletul meu-pot să fiu fără să compun? Muzica e limbajul meu, poate să fie taina mea, ba chiar spovedania mea. Ea se adresează unor instanțe mai înalte. Nevoia de a compune cuprinde mai multe niveluri, ce sunt ca niște punți ridicate unele deasupra celorlalte. Și nu știi niciodată pe care dintre ele te găsești. Unele sunt primejdioase și cazi. Esențialul e, pentru mine, să știu că pot exprima mai mult cu cîteva note decît cu mii de fraze.

Mă simt adesea nesigur pe mine. Sunt în căutarea a ceva stabil. Muzica mea este în această căutare, pe această cale. Cel ce-mi ascultă muzica mă urmează. Merge cu mine pe această cale nesigură. Poate va simți și el ceea ce simt eu.


Muzica se naște întotdeauna după ce am tăcut multă vreme, în sensul literal ar cuvîntului.
Tăcerea ar trebui să pătrundă urechile noastre și să dea mărturie că jertfa a fost de bună voie și că a fost săvîrșită pentru mîntuirea noastră.


Tăcerea nu ne e dată degeaba, ci ca să ne hrănim cu ea. Această hrană ne e la fel de scumpă ca aerul. Pauză, pauză sfîntă.

,,Îndrăgostiții trăiesc cu aer”, spune un proverb popular. Mi-ar place să transform această zicere în felul următor: ,,Muzica se poate naște dacă te apropii de tăcere cu dragoste”. Compozitorul trebuie adesea să aștepte vreme îndelungată această muzică. Această așteptare trezvitoare este tocmai pauza pe care o îndrăgesc atîta.

Cine își poate permite azi să scrie simplu? Pentru aceasta e nevoie de o mare libertate a duhului. Multora le e rușine de simplitate. Li se pare o lipsă. O ocolesc. O îndepărtează. Cu prețul adevărului...

Despre Arvo Part pe acest blog găsiți și aici.


Aforisme traduse din germană şi engleză de Maxime Egger

Spicuiri din Cahiers Saint-Silouane L’Athonite, nr. 1 traducere din fr. De Laura Măcean

Mai multe informaţii despre compozitor la www.arvopart.info








,,Mă cufund în adîncurile oceanului de chipuri, în nădejdea că voi afla Perla desăvîrșită și mai presus de chip.
Nu mai vîslesc din port în port, în barca asta bătută de furtuni. Departe sunt zilele cînd îmi plăcea să fiu clătinată de valuri.
Acum tînjesc să mor în Cel fără de moarte.
În sala de primire, lîngă abisul de unde se înalță o muzică fără note, voi lua harfa vieții mele.
Te voi struni după ritmul Celui Veșnic, harfă! Și, cînd va fi tremurat supremul tău suspin, te voi depune liniștită la picioarele Celui Tăcut.”(Rabindranath Tagore)

vineri, 22 iulie 2011

Două canonizări care îmbogățesc norul de martori, mărturisitori și martiri ai Ardealului


Canonizarea mitropoliților Transilvaniei Andrei Șaguna și Simion Ștefan

In ziua de 21 iulie 2011, in Sala Sinodala din Resedinta Patriarhala, sub presedintia Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, a avut loc sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane.

In deschiderea lucrarilor, dupa oficierea slujbei de Te Deum in Catedrala Patriarhala, ierarhii au participat la slujba de pomenire a parintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, trecut la Domnul in ziua de 19 iulie 2011.

Dintre hotararile luate mentionam:
- Sfantul Sinod a aprobat canonizarea mitropolitilor Transilvaniei Andrei Saguna (cu zi de pomenire la 30 noiembrie) si Simion Stefan (cu zi de pomenire la 24 aprilie), ca urmare a propunerilor sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului si Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului.

- In legatura cu raspunsul Sinodului episcopilor Bisericii Romane Unite cu Roma (Greco-Catolica) privind reluarea dialogului dintre cele doua Biserici, Sfantul Sinod considera ca dialogul trebuie reluat fara conditii prealabile intrucat problemele invocate pot fi discutate in cadrul dialogului insusi spre a fi identificate solutii in vederea rezolvarii acestor probleme. De asemenea, dialogul trebuie extins si la alte aspecte ale unei posibile cooperari practice.

BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE

Despre Mitropolitul Simion Ștefan

Între mitropoliţii care au păstorit la Alba Iulia în secolul al XVII-lea se remarcă doi martiri ai Ortodoxiei: Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, dar şi doi cărturari: Simion Ştefan (1643-1656) şi Varlaam (1685-1692). Numele lui Simion Ştefan s-a consacrat definitiv în istoria culturii româneşti prin memorabilul act editorial de la 1648, care a marcat apariţia Noului Testament pentru prima oară în româneşte.

Fost ieromonah în mănăstirea din Alba Iulia, Simion Ştefan a ajuns pe scaunul mitropolitan în 1643, într-un context politic şi confesional deosebit de dificil pentru Biserica Ortodoxă transilvăneană. Într-o situaţie care i-a definit pe românii ardeleni în general în Evul Mediu, cea de excludere din viaţa politică a principatului, aceştia erau persecutaţi acum şi pe motive confesionale, fiind supuşi prozelitismului calvin tot mai accentuat. Succedând mitropolitului Ilie Iorest - înlăturat şi întemniţat pentru opoziţia sa faţă de programul de calvinizare -, Simion Ştefan n-a fost cruţat nici el de presiunile prozelitiste. Chiar cu prilejul alegerii se consemnează un moment tensionat legat de jurisdicţia sa. Astfel, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei, doar 3 erau sub jurisdicţia noului mitropolit, restul de 17 fiind subordonate superintendentului calvin Geleji Katona István. Situaţia a creat nemulţumire şi proteste, aşa încât Geleji a fost nevoit să se adreseze principelui Gh. Rákóczy I, solicitându-i o formulă de compromis: autorizarea mitropolitului ortodox de a face vizite canonice şi în cele 17 protopopiate care nu-i aparţineau, însă numai în anumite condiţii: însoţit de doi supraveghetori, fără să vorbească cu nimeni în absenţa acestora şi cu datoria de a promova calvinismul. O situaţie aberantă, în care mitropolitul nu putea păstra legătura canonică şi pastorală cu clerul, neavând teoretic nici o autoritate ori eficienţă pastorală în aceste protopopiate, expuse în mod direct prozelitismului calvin.

Ca şi cum această deposedare de autoritate şi restrângere a jurisdicţiei n-ar fi fost suficiente, în decretul de recunoaştere i-au fost impuse 15 puncte calvinizante, dintre care cele mai radicale erau: predica în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură ("Sola Scriptura"); instruirea tinerilor după Catehismul calvinesc; înlocuirea Împărtăşaniei cu pâine şi vin nesfinţite; înlăturarea cultului icoanelor şi al crucii.

Se precizau apoi câteva din drepturile pe care superintendentul calvin le avea asupra Bisericii Ortodoxe transilvănene şi a mitropolitului ei: de a fi consultat în orice problemă dificilă de natură religioasă; de a-şi da avizul la numirea sau depunerea protopopilor; de a se pronunţa ca instanţă superioară - în caz de apel - asupra sentinţelor date de mitropolit şi protopopi.

Îndeplinirea tuturor acestor condiţii ar fi condus, cu certitudine, la calvinizarea totală a Bisericii Ortodoxe transilvănene. Faptul că acest lucru a fost evitat se datorează atât ataşamentului credinciosului simplu faţă de legea străbună, cât mai ales abilităţii mitropolitului în a eluda aceste clauze prejudiciabile pentru Ortodoxie.

În plan cultural, vlădica Simion Ştefan s-a consacrat prin editarea a două lucrări biblice, de larg uz liturgic şi personal, dar şi de înaltă ţinută literară: Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651).

Încadrându-se în curentul umanist-renascentist de culturalizare a poporului în limba proprie, reprezentat peste Carpaţi de Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, mitropoliţii Ştefan şi Teofil ai Ungrovlahiei, iar peste hotare de Sfântul Ierarh Petru Movilă al Kievului, mitropolitul bălgrădean a înfăptuit, prin aceste apariţii editoriale, un act de propagare a culturii în societatea românească. Având un aport preţios la promovarea elementului cultural şi lingvistic românesc, Simion Ştefan a consolidat însă nu doar cultura românească, ci şi identitatea naţională a românilor transilvăneni plasaţi la periferia vieţii politice.

Indubital însă că obiectivul primar, prevalent în raport cu cel cultural şi naţional, era cel confesional, Noul Testament constituindu-se în primul rând ca act de apologie şi consolidare a Ortodoxiei.

Iată, aşadar, o altă dimensiune a activităţii mitropolitului bălgrădean, aceea de apărător al credinţei în faţa prozelitismului calvin. Dacă antecesorul său, Ilie Iorest, a pătimit ca martir, Simion Ştefan a înţeles să lupte pentru Ortodoxie într-o manieră diferită, în formula de apologie ca promovare culturală, prin convertirea contextului dificil de la jumătatea secolului al XVII-lea în avantaj cultural-spiritual pentru Biserica transilvăneană. Era un procedeu cu impact şi consecinţe nu atât de imediate şi vizibile ca ale opoziţiei radicale - finalizată în acest secol în martirii (cazul Sfinţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici), însă poate tot atât de eficiente pe termen lung. Considerăm că tocmai acest merit, al păstrării intacte a Ortodoxiei prin cultură şi tact pastoral, nu a fost suficient accentuat în istoriografie.

Noul Testament de la Bălgrad

Prevalenţa acestei ediţii în cultura românească este notorie, de aceea punctăm doar câteva aspecte.

Sub raport literar-lingvistic, lucrarea prezintă un interes deosebit întâi pentru ideea unităţii etnice a poporului român şi a necesităţii creării unei limbi literare unitare, idee enunţată în cea de-a doua prefaţă. Adresându-se tuturor românilor, autorul anonim al acestei predoslovii - probabil Simion Ştefan - insista pentru crearea unei limbi literare unitare, care să fie accesibilă românilor din toate provinciile.

În ceea ce priveşte limba folosită, deşi foarte apropiată de cea a poporului, ea impresionează prin frumuseţea literară. Conştienţi de originea ei latină, traducătorii s-au orientat spre aceasta, preluând o serie de fonetisme şi forme necunoscute până atunci, ceea ce a însemnat îmbogăţirea fondului lexical al limbii române. De aceea, alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie fundamentul pe care s-a edificat, în secolele următoare, limba română literară! Această funcţie culturală, de răspândire şi uniformizare a limbii româneşti, a fost asigurată de uzul larg al ediţiei şi în spaţiul extracarpatic, ceea ce a contribuit nu doar la edificarea spirituală a credincioşilor, ci şi la promovarea limbii române unitare.

Tot la capitolul lingvistic, se remarcă notele marginale pentru explicarea unor neologisme sau regionalisme, care pot fi considerate un început de dicţionar explicativ în limba română.

A păstrat nealterată identitatea confesională a românilor

Într-o epocă dramatică pentru Ortodoxia transilvăneană, în care erau atentate înseşi esenţa şi existenţa sa, într-o situaţie aberantă din punct de vedere pastoral, în care mitropolitul era deposedat de prerogative, de autoritate, prin restrângerea jurisdicţiei, prin imixtiunea autorităţilor calvine, prin impunerea celor 15 condiţii - a căror aplicare ar fi însemnat calvinizarea Bisericii transilvănene, vlădica Simion Ştefan a reuşit să păstreze nealterată identitatea confesională a românilor transilvăneni. Totodată, prin formula aparte de apologie ca promovare culturală, a oferit acestora nu doar repere de credinţă, ci şi instrumente de consolidare a identităţii naţionale şi culturale. Or, acest lucru se petrecea tocmai într-o epocă în care emanciparea politică şi socială a românilor din spaţiul intracarpatic se dovedea imposibilă.

Cât priveşte, punctual, evenimentul editorial de la jumătatea secolului al XVII-lea - Noul Testament de la Bălgrad -, fără a fi disociat de contextul general al Reformei, dar nici generat sau întreţinut exclusiv de acesta, ci în consonanţă cu impulsul intern, propriu Ortodoxiei transilvănene, opera se revendică a fi una românească şi ortodoxă. Departe de a fi tributar programului reformator, mitropolitul Simion Ştefan s-a dovedit, în acelaşi timp, umanist şi ortodox convins. Umanist, ca exponent al puterii de selecţie pe care cultura românească a secolului al XVII-lea a avut-o în acest proces de asimilare a valorilor europene, aşa încât din multitudinea invitaţiilor reformatoare să fie aleasă doar cea a introducerii limbii naţionale în Biserică.

sursa Ziarul Lumina

Despre Mitropolitul Andrei Șaguna al Ardealului

În anul 2008 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea celui care va deveni peste ani arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului. Încă din acel an am propus în cadrul Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului ca mitropolitul Andrei Şaguna să fie trecut în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire fie pe 28 iunie, ziua trecerii sale la Domnul, după stilul nou, fie în ziua de 30 iunie, când Biserica noastră, mai ales cea din Ardeal, îl cinsteşte pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.

Andrei Şaguna s-a născut într-o familie de aromâni credincioşi în oraşul Mişcolţ, la 20 decembrie 1808. Ambii bunici s-au numărat printre ctitorii Bisericii "greco-valahe" din Mişcolţ. În copilărie, din cauza greutăţilor de ordin financiar, tatăl său, Naum, a fost silit să treacă la catolicism. Potrivit legilor în vigoare de atunci, toţi copiii minori treceau la confesiunea tatălui; aşa a ajuns copilul Anastasie împreună cu un frate şi o soră să fie socotiţi romano-catolici. La împlinirea vârstei de 18 ani, deci la majorat, în pofida tuturor presiunilor şi promisiunilor, toţi cei trei copii au revenit la credinţa ortodoxă.

În 1829, după ce terminase cu rezultate excepţionale studiile de filosofie şi drept la Universitatea din Pesta, tânărul Atanasie Şaguna se înscrie la Seminarul teologic ortodox româno-sârb din Vârşeţ, unde a studiat timp de trei ani.

La vârsta de 24 de ani, intră ca "novice" în Mănăstirea ortodoxă sârbă Hopovo, unde a fost tuns la monahism sub numele Andrei, la 12 octombrie 1834, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 25 de ani.

A slujit Biserica Ortodoxă Sârbă, iar din 1846, cea română - timp de 40 de ani, până la moartea sa (16/28 iunie 1873), ca monah (1833), ierodiacon (februarie 1834), ieromonah (21 iunie 1837), protosinghel (1838), arhimandrit (1842), ca egumen al unor mănăstiri sârbeşti, ca "asesor" (consilier) la Mitropolia din Carloviţ şi ca profesor la seminarul teologic de acolo, ca vicar general al Episcopiei Transilvaniei, (august 1846), ca episcop al Transilvaniei (hirotonit la 18/30 aprilie 1848), apoi ca mitropolit (12/24 decembrie 1864), deci în Biserica românească a slujit 27 de ani, dintre care 25 ca arhiereu.

Organizarea Bisericii Ortodoxe a Transilvaniei

A organizat Biserica Ortodoxă a Transilvaniei, încât, în urma eforturilor sale, a fost reînfiinţată vechea Mitropolie a Transilvaniei (desfiinţată de autorităţile habsburgice în 1701). Tot el a dat acestei mitropolii cea mai democratică şi mai corespunzătoare legislaţie prin Statutul organic din 1868, ale cărui principii vor sta la baza altor legiuiri în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, chiar şi după realizarea unităţii statale din 1918.

A reorganizat, pe baza unor principii moderne, învăţământul teologic din Ardeal, iar după 1918, şi în alte zone ale ţării.

A organizat şi alte instituţii culturale româneşti care, de asemenea, îşi continuă activitatea - în forme adecvate timpului până astăzi: Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, Şcoala Pedagogică "Andrei Şaguna" din Sibiu, Liceul "Avram Iancu" din Brad, o şcoală "reală - comercială" din Braşov şi aproximativ 800 de şcoli primare îndrumate de Biserică în toată Arhiepiscopia Sibiului. Prin aceste şcoli s-a menţinut credinţa ortodoxă, dar şi neamul nostru din Ardeal şi Banat.

A înfiinţat şi alte instituţii de cultură care continuă să activeze până astăzi: tipografia eparhială (care a tipărit aproximativ 200 de titluri de lucrări: cărţi de slujbă, manuale şcolare, ziarul "Telegraful Român", care apare neîntrerupt din 1853, Calendarul (Îndrumătorul bisericesc) din 1852, cărţi cu profil teologic, istoric şi literar, pastorale etc. A avut un rol decisiv la înfiinţarea Astrei (Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român din Transilvania), fiind primul ei preşedinte.

A sprijinit cu burse numeroşi tineri, fie pentru studii teologice, fie cu alt profil, din care s-a format elita culturală a Ardealului de până în 1918. Mulţi dintre ei au avut un rol important în realizarea unirii din 1918.

Colecte pentru păstoriţi şi pentru biserici

Sub raport social, a sprijinit în permanenţă pe păstoriţii săi, prin colecte organizate în parohii pe seama celor aflaţi în suferinţe după incendii sau inundaţii, prin îndrumarea copiilor de ţărani la meserii, prin ajutorarea văduvelor, a orfanilor, după înăbuşirea Revoluţiei din 1848.

S-a implicat şi în problemele naţional-politice ale românilor transilvăneni, fiind preşedinte al Adunării Naţionale a Românilor de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj 3/15 mai 1848), delegat al acestei adunări la Curtea imperială din Viena pentru a prezenta doleanţele naţiunii române. Mai târziu, a fost ales membru în Dieta Ungariei, în Dieta Transilvaniei şi în Senatul imperial din Viena.

În pofida conjuncturii politice de atunci, a contribuit la menţinerea legăturilor spirituale cu românii din Ţara Românească şi Moldova, mai ales prin legăturile sale directe cu ierarhi şi călugări de acolo: mitropolitul Nifon, episcopul Calinic cel Sfânt de la Râmnic, fraţii arhierei Neofit şi Filaret Scriban, stareţul Neonil de la Mănăstirea Neamţ şi alţii.

A acordat ajutoare în bani pentru refacerea bisericilor distruse de revoluţionarii maghiari în 1848, a stăruit pentru construirea de biserici noi, clădiri şcolare şi case parohiale în cât mai multe parohii. El însuşi este ctitorul bisericii din Guşteriţa, azi, cartier al Sibiului.

Un bun păstor de suflete

Sub raport bisericesc, a tipărit absolut toate cărţile de slujbă, unele în mai multe ediţii, precum şi "Biblia" de la Sibiu, în 1856, cărţi de predici, manuale pentru învăţământul teologic, cărţi de rugăciuni şi de îndrumare duhovnicească (între care "Mărturisirea ortodoxă" a Sfântului mitropolit Petru al Kievului).

A publicat manuale pentru studenţii teologi şi preoţi şi care vor fi folosite mult timp în Ardeal: "Elementele Dreptului canonic", "Enhiridion de canoane", "Compendiul de Drept canonic", "Istoria bisericească universală", "Manual de studiu pastoral" etc. Prin toate acestea a adus o contribuţie însemnată la progresul teologiei româneşti.

A fost un bun păstor de suflete, păstrând legături permanente cu clerul şi credincioşii săi, cărora le trimitea în fiecare an pastorale la Paşti şi la Crăciun – deci peste 50 -, dar şi în alte împrejurări.

Era un desăvârşit predicator, lucru dovedit de numeroasele predici pe care le-a tipărit spre a veni în ajutorul preoţilor-parohi. Se ştie că slujea mereu în duminici şi sărbători, fie în bisericile sibiene ("Buna vestire", "din groapă", "Schimbarea la Faţă", din "cetate", care i-a devenit "catedrală" după 1860), fie în alte localităţi (Răşinari, Sălişte, Sf. Nicolae din Braşov – Şchei etc.).

În zilele în care nu slujea era prezent la vecerniile şi slujbele din Postul Paştilor care se săvârşeau în Biserica "Schimbarea la Faţă". Contemporanii săi spun că era un bun cunoscător al tipicului, încât de multe ori dădea îndrumări tipiconale studenţilor teologi care cântau la strană. Dimitrie Cunţan, pe care l-a sprijinit în acţiunea de introducere a cântărilor bisericeşti specifice Ardealului în toate parohiile, scrie că în ultimele luni de viaţă, când nu mai putea participa la slujbe, chema pe duhovnicul său, ieromonahul Gherman, să facă liturghier în "capela" sa din reşedinţă.

Avea un program riguros de rugăciune, în fiecare dimineaţă între orele 5:00 şi 7:00, lucru confirmat chiar de un teolog evanghelic luteran, care s-a ocupat recent de cercetarea personalităţii sale.

Smerenie de monah

A refuzat demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care i-au oferit-o unii, după cum a refuzat şi demnitatea de mitropolit al tuturor românilor ardeleni dacă va trece la unirea cu Biserica Romei, cum îi propunea Alexandru Sterca Şuluţiu, viitor mitropolit la Blaj; acest lucru îl mărturiseşte Şaguna însuşi în memoriile sale. Este o mărturie clară asupra ataşamentului său faţă de Ortodoxie.

Tot în timpul vieţii a dat dovadă de o smerenie cu adevărat călugărească. Acest lucru rezultă din faptul că în 1871 a refuzat să participe la serbările organizate cu prilejul aniversării a 25 de ani de la venirea în Ardeal, declarând că va petrece acea zi în rugăciune, "cu post şi rugăciune, ca astfel să mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine ce le-au revărsat peste Biserica şi naţiunea noastră românească în decurgerea a 25 de ani". Iar prin testament a dispus să i se facă o înmormântare simplă, "fără pompă, fără muzică şi fără predică", prohodit doar de ieromonahul Gherman, duhovnicul său.

S-a bucurat de o cinstire deosebită nu numai din partea contemporanilor, dar mai ales a urmaşilor, lucru dovedit de numeroase studii care s-au scris despre el, atât de români, cât şi de străini: Nicolae Popea, Ilarion Puşcariu, Ioan Lupaş, Gheorghe Tulbure. O lucrare recent publicată de Biblioteca Astra din Sibiu menţionează peste 1.750 de titluri de cărţi, studii şi articole scrise despre Andrei Şaguna. Despre nici un alt ierarh român nu s-a scris atât de mult.

Personalitatea sa a fost pusă în lumină chiar de oameni de cultură şi teologi străini, începând cu episcopul evanghelic luteran Georg Daniel Deutsch, profesorul Alois Sentz din Sibiu, care i-a tradus două manuale în limba germană (unul tradus apoi în ruseşte); în zilele noastre a scris mai multe studii despre el istoricul american Keith Hitchins, profesor la Universitatea statului Illinois (cele mai multe traduse în româneşte), precum şi pastorul evanghelic luteran Johann Schneider, originar din Mediaş.

A fost cinstit de peste 135 de ani încoace mai ales de credincioşii din Sibiu, dar şi din Răşinari, unde şi-a ales singur locul de veşnică odihnă. De la trecerea sa la Domnul se fac mereu pelerinaje la mormântul său, cu slujbe de pomenire şi cuvântări omagiale. Încă din 1880, scriitorul Ioan Slavici a scris o mică lucrare despre Şaguna, în care scrie: "Astăzi, chiar creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi".

Din toate acestea, se desprind Ortodoxia credinţei sale, slujirea lui neîncetată la altar, propovăduirea Cuvântului Evangheliei prin predici şi prin cărţi tipărite; îndrumarea clerului şi credincioşilor săi prin pastorale, slujirea întregului neam românesc prin şcoli şi alte instituţii de cultură.

Pentru toate acestea, considerăm că Andrei Şaguna poate fi trecut în rândul sfinţilor. El nu este cu nimic mai prejos decât marii ierarhi cărturari canonizaţi de Sfântul Sinod în ultimii ani: Iachint de Vicina, Varlaam şi Dosoftei, Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul sau Sfântul Calinic al Râmnicului. A apărat dreapta credinţă în faţa acţiunilor prozelitiste ale Bisericii unite, aşa cum au făcut şi înaintaşii săi în scaunul de mitropolit al Ardealului, Ilie Iorest şi Sava Brancovici în faţa prozelitismului calvin maghiar. (Pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu)

"Biserica nu inventează sfinţi, ci doar îi recunoaşte"

Demersurile pentru canonizarea mitropolitului Andrei Şaguna al Transilvaniei au început în anul 2008, iar din comisia de teologi fac parte pr. prof. acad. Mircea Păcurariu, arhid. prof. Ioan I. Ică jr şi conf. Paul Brusanowski. Iniţiativa a fost anunţată cu prilejul manifestărilor dedicate împlinirii a 200 de ani de la naştere şi 135 de ani de la trecerea la Domnul a marelui ierarh. Demersul de canonizare iniţiat de teologii sibieni se va afla, în acest an, în atenţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Credinţa ortodoxă şi organizarea bisericii au renăscut sub păstorirea lui Andrei Şaguna, care a reînfiinţat, în 1864, Mitropolia Transilvaniei, după ce aceasta a fost desfiinţată în 1701. Ierarhul a pus un mare accent pe îndrumarea spirituală a românilor din Transilvania, înfiinţând sute de şcoli confesionale. A înfiinţat numeroase instituţii de cultură sau sociale, printre care "Asociaţiunea Transilvană pentru Cultura Poporului Român" (ASTRA). La tipografia Arhiepiscopiei din Sibiu a publicat cărţi şi manuale, precum şi "Telegraful Român", ziarul cu apariţie neîntreruptă până astăzi. Biserica ortodoxă din Transilvania s-a reorganizat după principiile statutului organic al mitropolitului Andrei Şaguna, care prevedea autonomia bisericească faţă de stat şi sinodalitatea prin care se instituia conlucrarea mirenilor şi a clericilor.

În cuvântarea intitulată "Mitropolitul Andrei Şaguna - o viaţă de sfinţenie în slujirea românilor ardeleni", rostită de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, la a 103-a Adunarea Generală a Asociaţiunii Astra din 15 noiembrie 2008, dedicată comemorării marelui mitropolit al Ardealului, sunt amintite faptele de excepţie ale acestuia, care "în conştiinţa românilor de pretutindeni - fiindcă el n-a fost şi nu este doar al Mitropoliei Sibiului şi al ardelenilor, ci al întregului neam românesc - au fost recunoscute şi elogiate încă din timpul vieţii sale".

Viaţa mitropolitului Andrei Şaguna, bogată în activitatea socială, politică şi culturală, nu poate fi "decât rodul vieţii sale spirituale profunde, reflexul iubirii de Dumnezeu şi de semeni", a spus IPS Laurenţiu. Alături de religiozitatea profundă şi viaţa duhovnicească a mitropolitului se remarcă şi activismul său misionar-bisericesc, acţiunile sale concrete salvând Biserica.

Mitropolitul Andrei Şaguna este "un model de abnegaţie şi uitare de sine, de sacrificiu şi devotament faţă de Biserică şi binele comun al neamului şi umanităţii, Şaguna, monahul şi arhiereul, a salvat şi apărat Ortodoxia transilvană, nu polemic, ci constructiv. A fost sufletul reconstrucţiei unei biserici, în acelaşi timp, tradiţionale şi moderne, apostolul şi îngerul învierii unui neam şi al unei biserici", se mai arată în cuvântarea rostită de IPS Laurenţiu cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la naştere şi 135 de ani de la trecerea la Domnul.

Demersul de canonizare este necesar pentru că, "aşa cum istoria nu creează personalităţi, ci doar le consemnează, nici Biserica nu inventează sfinţi, ci doar îi recunoaşte", a mai menţionat IPS Laurenţiu. (Oana Rusu)

sursa: ziarul Lumina

joi, 21 iulie 2011

Din poșta electronică


Furtuna din Cluj
de Sfîntul Ilie





Mai multe poze aici







A trecut mustrarea, iar noi am rămas cu amărăciunea şi gustul înfrigurat al necazului. Gustul rece al bobului de gheaţă îmi stăruie şi acum pe limbă. Noi am greşit, am păcătuit, iar Dumnezeu în marea Lui milă nu ne-a lovit pe noi, ci a nimicit verdeaţa, dar îmi vine să zic mai bine m-ar fi lovit pe mine căci eu am greşit.
Am revenit căci am întrerupt scrierea mesajului din pricina a doi nori mari, unul de la nord, cel care a fost pe aici şi se întorcea înapoi şi altul de la sud s-au întâlnit aici aproape şi fulgerele joase loveau pământul. N-am putut să apăr grădina. Şi de aş fi întins palmele nu aş fi putut face nimic. Un nor mediteraneean venit de la sud şi încins bine de jos de căldura arzătoare a pământului, s-a ridicat aşa de sus, că s-a încărcat de piatră. S-a întins la început paşnic şi m-am bucurat. Se lăsa tot mai greu către nord şi vântul de la vest împingea rece. Dar cum a trecut timpul, vântul s-a înteţit, suflând în rafale scurte şi dese şi puternice. Eram sub mijlocul norului. Deodată, în suflul vântului, care se întorsese de la sud, a intrat piatră, la început puţină, apoi deasă şi mare. Am scos mâna pe geam şi am prins una ca strugurii cei mari. Am mâncat-o. Avea gustul sec de fulgere şi o răceală neîndurătoare. Am închis atunci fereastra şi auzeam cum pietrele loveau în pereţi. Grindină am mai văzut eu, dar niciodată nu am ai auzit-o prin pereţi. Vântul o bătea cu putere şi o izbea. Apoi s-a sucit spre răsărit, lovind cu aceeaşi putere. A trecut. S-a arătat scurt soarele şi parcă de milă s-a ascuns. Am ieşit şi eu afară, mai bine nu ieşeam. Arată ca şi cum cineva ar fi călcat în picioare, de la vârfurile pomilor, până la cele ce stau pe pământ. Călcat în picioare! Miroase a verdeaţă fărâmată, miroase ca după coasă. şi erau aşa de mari şi de frumoase toate, să te tot minunezi şi să mulţumeşti! Acum, amestecate cu pământ, frunze şi tulpini şi fructe. Sunt aşa de trist! N-am mai văzut aşa ceva niciodată. Când auzi sau citeşti asemenea lucruri de urgie, ţi poate mai uşor să le treci, dar cînd le trăieşti, sunt mai grele ca oricând. Nu ştiu acum ce să vă mai spun, am să vă scriu curând!

Radu

Din poșta electronică

Ajutor urgent pentru mămica Gabriela și pentru frumoasa ei familie



Cazul de mai jos a fost adus in atentia noastra de una din membrele forumului. Fiind vorba de o nevoie imediata ne-am gandit sa-l difuzam tuturor surorilor de pe Pilde 31, cu speranta ca veti putea ajuta, macar cu un gand bun si o rugaciune. Doamne ajuta!

”Gabriela este prietena noastra. Ea are 29 de ani si trei baieti. Luca si Matei sunt gemenii, bruneti,neastamparati ca mai toti baietii de 5 ani. Ioan, cel mai mic este blond si are o inclinatie speciala pentru masinutele rosii.
Cand o intrebi cum ii cheama Gabriela iti raspunde: ‘din cei patru apostoli lipseste Marcu’. Si rade.
Sotul Gabrielei, Cosmin Neamtu, a terminat Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti.
Anul acesta voiau sa plece la mare. La sfarsitul lunii iulie. De asta iarna pe Gabriela o durea un picior si cum durerea devenise sacaitoare s-a hotarat sa mearga la doctor.
La sectia Ortopedie- Traumatologie a Spitalului Militar din Bucuresti Gabrielei i s-a facut o punctie- biopsie la nivelul soldului care devenise atat de dureros incat nu mai putea dormi. De altfel, cu greu fura 2-3 ore de somn pe noapte.
Rezultatul anatomopatologic: osteosarcom condroblastic. Respectiv cancer al osului.
Pentru a se putea trata REPEDE SI EFICIENT Gabriela trebuie sa ajunga in strainatate. Va fi necesar sa i se amputeze soldul apoi sa i se reconstruiasca. Inainte de operatie va urma tratament citostatic. In Romania nu exista o banca de masa osoasa, absolut necesara pentru reconstructia soldului. Suma necesara este de aproximativ 30.000 euro, pe care daca am fi avut-o azi ar fi fost bine sa fie deja operata.
Va rugam sa o ajutati pe Gabriela sa ii vada mari pe cei trei copii ai ei! Pomeniti-o in rugaciunile voastre, iar pe cei care puteti, va rugam sa faceti o cat de mica donatie in conturile afisate.
Neamtu Gabriela
1) cont in eur RO98RNCB0092077148820002 deschis la BCR sucursala UNIVERSITATE
2) cont in ron RO28RNCB0092077148820001 deschis la BCR sucursala UNIVERSITATE
Daca 2600 de oameni ar da cate 50 Ron suma ar fi acoperita... daca ar da cate 10 ron 13000 de oameni... calcule ale unor oameni care isi iubesc prietena si care spera...
Bineinteles ca de un mare ajutor puteti fi daca veti difuza acest mail la cat mai multe persoane, in speranta ca suma necesara se va strange cat mai repede. Orice suma contezeaza, oricat de mica! oricat... ajutati-ne! Si ajutati-ne repede! Suntem contra cronometru...

Cu multumiri
Dr. Lavinia-Olivia NIŢOIU
Medic rezident Medicina de Familie,
Medic specialist Medicina de Laborator

Dr. Nicoleta ENACHE
Medic specialist Medicina de Familie

marți, 19 iulie 2011

,,Chei de sunet vor descuia viața/frumusețea va fi o universală explozie a liniștii” (D. Turcea)

























Astăzi străbăteam împreună cu părintele meu Cheile Turzii. Hotărîsem să evadăm.
Pe pămînt...
Cărăruia șerpuitoare printre stînci verticale, drumul din ce în ce mai îngust și anevoios ne cerea aplicată o dexteritate a mersului(pierdută...) și o atenție sporită.Pe măsură ce înaintam pas cu pas, începeau să ni se dezvăluie frumuseți tot mai încîntătoare.Începusem să vorbim despre ascetism și rostul omului pe pămînt. Despre desfătare duhovnicească. Despre om, despre viață....Muntele în sine poartă parcă ceva monahal în el. Spre deosebire de mare, îți descoperă în trepte o altă față a Creației grăitoare de Dumnezeu.
Am conchis amîndoi, după discuții, că rostul omului pe pămînt, fie al bărbatului sau al femeii, este același, de a-l cunoaște pe Dumnezeu cît mai profund cu putință, ca omul să-și descopere libertatea nemărginită a spiritului în Dumnezeu. Restul ...rămîn doar forme sau formule de mîntuire alese în mod deliberat, important este ca aceste forme să nu distragă omul de ,,pe Cale”... O zi cu limpezimi de gînd.
Un potop de mesaje(grație tehnologiei moderne) aveau să ne transmită că Părintele Arsenie Papacioc a trecut Dincolo.
Evada.... la loc larg unde nu este durere nici suspin. Am tăcut. Cerul era luminos, natura solemnă. O zi de vară splendidă.
Părintele Arsenie trecea la Cer.
Împreună și lacrimă și liniște, ca pentru un sfînt. Senin înalt. Pace. Și totuși, durerea unei mari pierderi. Alt stîlp al Bisericii.
În urmă cu vreo 16 ani, în studenție, l-am cunoscut.În acea primăvară am comis o ,,nebunie”. Singură, mi-am luat bilet de tren spre mare. Evadam. Pentru prima oară în căutarea sinelui pierdut. Am ajuns la Mănăstire la Techirghiol. Încă din poarta mănăstirii o mulțime imensă de norod aștepta să intre la ,,Părintele”. Era Postul Mare. Nu. Logic și practic nu erau șanse să ajung la părintele Arsenie despre care auzisem eu atîtea. Fără să fiu deznădăjduită, mulțumiță că sunt în curte atît de aproape, m-am așezat pe o bancă și priveam. Socoteam că mi-e de ajuns. Obosită de călătorie și de întrebările atîtor curioși ce face o fată singură coborîtă din inima Ardealului acolo, printr-o minune amețitoare, mă trezesc în fața strînsurii de oameni și intru. Cineva deosebit m-a vîrît în fața mulțimii, de fapt toți mă suspectau că am ceva greu pe suflet că am pornit așa, de una singură ca să ajung acolo. Probabil li s-a făcut milă de mine?...Nu știu nici acum cum a fost, cum s-a întîmplat.Dar, s-a întîmplat tocmai lucrul de la care îmi luasem gîndul. Încă din anticamera chiliei am avut un șoc. Îmi imaginam, după Patericul proaspăt citit și rigurozitatea Iconografiei Bizantine, că viața monahilor adevărați este una austeră. Iar acolo, în acea chilie, vedeam o aglomerație de toate cele stricăcioase ale lumii. Părintele primea tot sufletul omenesc într-o încăpere cu mobilier ieftin, înghesuit, frigider cu abțibilde, televizor, carpetă cu Păstorul cu mielușel, icoane renascentiste și kitsch-uri multe, obiecte peste obiecte, cărți, flori de plastic etc. Pesemne că erau daruri aduse Părintelui iar Părintele, le primea căci știa cum trebuie să le primească. Privea la gestul din spatele lor. Un decor sufocant, antitetic, care nu avea de a face cu norul alb al bărbii, ochii largi și curați care m-au cercetat fără să mă simt ,,clasată”(dimpotrivă, în fața lui tot sufletul uman devenea recalibrat), cu statuta lui de ,,rob aristocrat” sau de ,,fast smerit” cum ar spune domnul Costion Nicolescu. Părintele citind stupefacția din ochii mei, a reacționat cu dragoste, cu ,,smerită smerenie”. N-a fost timp prea mult de întrebările unei tinere, afară așteptau atîția alții. Atent și atît de intim părintește cum nu m-am simțit niciodată cu proprii mei părinți, s-a rugat pentru mine și m-a binecuvîntat. Binecuvîntarea lui nu era joacă, avea bătaie lungă pentru întreaga viață. Am plecat de acolo ușoară ca aerul de primăvară cu miros de flori de cireș și narcise. Mi-a devenit drag Techirghiolul. De atunci am mai trecut de vreo trei ori. Părintele era fie bolnav, fie se odihnea. Mi-era de ajuns să las un pomelnic și să mă așez pe băncuța din fața chiliei lui preț de cîteva minute. Mă mulțumeam cu proximitatea lui ascunsă după zid. Nu era cazul să îl obosesc. În duh percepeam aceeași intimitate părintească care îi învăluia pe toți, așa cum în ziua adormirii sale, îndrăznesc să cred că au resimțit-o toți cei care l-au cunoscut sau peste care și-a așezat patrafirul, rugîndu-se pentru ei cu flacăra inimii lui.

Un doliu alb s-a abătut din nou.
Un apostol al smereniei și iubirii de-o integritate a credinței cum rar a fost dată pe pămînt românesc am pierdut, azi. Dar cred că osteneala, crucea, pacea adormirii sale rămîn atît de prețioase pentru noi toți.
Am lăsat în urmă Cheile Turzii străbătute de pașii noștri în timp ce un mare părinte român străbătea Cheile Împărăției.
Mila și harul lui Dumnezeu...


Dumnezeu să-l odihnească! Veșnică fie pomenirea lui!


foto: Cheile Turzii, Corina Negreanu