In ziua de 21 iulie 2011, in Sala Sinodala din Resedinta Patriarhala, sub presedintia Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, a avut loc sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane.
In deschiderea lucrarilor, dupa oficierea slujbei de Te Deum in Catedrala Patriarhala, ierarhii au participat la slujba de pomenire a parintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, trecut la Domnul in ziua de 19 iulie 2011.
Dintre hotararile luate mentionam:
- Sfantul Sinod a aprobat canonizarea mitropolitilor Transilvaniei Andrei Saguna (cu zi de pomenire la 30 noiembrie) si Simion Stefan (cu zi de pomenire la 24 aprilie), ca urmare a propunerilor sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului si Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului.
- In legatura cu raspunsul Sinodului episcopilor Bisericii Romane Unite cu Roma (Greco-Catolica) privind reluarea dialogului dintre cele doua Biserici, Sfantul Sinod considera ca dialogul trebuie reluat fara conditii prealabile intrucat problemele invocate pot fi discutate in cadrul dialogului insusi spre a fi identificate solutii in vederea rezolvarii acestor probleme. De asemenea, dialogul trebuie extins si la alte aspecte ale unei posibile cooperari practice.
BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE
Despre Mitropolitul Simion Ștefan
Fost ieromonah în mănăstirea din Alba Iulia, Simion Ştefan a ajuns pe scaunul mitropolitan în 1643, într-un context politic şi confesional deosebit de dificil pentru Biserica Ortodoxă transilvăneană. Într-o situaţie care i-a definit pe românii ardeleni în general în Evul Mediu, cea de excludere din viaţa politică a principatului, aceştia erau persecutaţi acum şi pe motive confesionale, fiind supuşi prozelitismului calvin tot mai accentuat. Succedând mitropolitului Ilie Iorest - înlăturat şi întemniţat pentru opoziţia sa faţă de programul de calvinizare -, Simion Ştefan n-a fost cruţat nici el de presiunile prozelitiste. Chiar cu prilejul alegerii se consemnează un moment tensionat legat de jurisdicţia sa. Astfel, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei, doar 3 erau sub jurisdicţia noului mitropolit, restul de 17 fiind subordonate superintendentului calvin Geleji Katona István. Situaţia a creat nemulţumire şi proteste, aşa încât Geleji a fost nevoit să se adreseze principelui Gh. Rákóczy I, solicitându-i o formulă de compromis: autorizarea mitropolitului ortodox de a face vizite canonice şi în cele 17 protopopiate care nu-i aparţineau, însă numai în anumite condiţii: însoţit de doi supraveghetori, fără să vorbească cu nimeni în absenţa acestora şi cu datoria de a promova calvinismul. O situaţie aberantă, în care mitropolitul nu putea păstra legătura canonică şi pastorală cu clerul, neavând teoretic nici o autoritate ori eficienţă pastorală în aceste protopopiate, expuse în mod direct prozelitismului calvin.
Ca şi cum această deposedare de autoritate şi restrângere a jurisdicţiei n-ar fi fost suficiente, în decretul de recunoaştere i-au fost impuse 15 puncte calvinizante, dintre care cele mai radicale erau: predica în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură ("Sola Scriptura"); instruirea tinerilor după Catehismul calvinesc; înlocuirea Împărtăşaniei cu pâine şi vin nesfinţite; înlăturarea cultului icoanelor şi al crucii.
Se precizau apoi câteva din drepturile pe care superintendentul calvin le avea asupra Bisericii Ortodoxe transilvănene şi a mitropolitului ei: de a fi consultat în orice problemă dificilă de natură religioasă; de a-şi da avizul la numirea sau depunerea protopopilor; de a se pronunţa ca instanţă superioară - în caz de apel - asupra sentinţelor date de mitropolit şi protopopi.
Îndeplinirea tuturor acestor condiţii ar fi condus, cu certitudine, la calvinizarea totală a Bisericii Ortodoxe transilvănene. Faptul că acest lucru a fost evitat se datorează atât ataşamentului credinciosului simplu faţă de legea străbună, cât mai ales abilităţii mitropolitului în a eluda aceste clauze prejudiciabile pentru Ortodoxie.
În plan cultural, vlădica Simion Ştefan s-a consacrat prin editarea a două lucrări biblice, de larg uz liturgic şi personal, dar şi de înaltă ţinută literară: Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651).
Încadrându-se în curentul umanist-renascentist de culturalizare a poporului în limba proprie, reprezentat peste Carpaţi de Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, mitropoliţii Ştefan şi Teofil ai Ungrovlahiei, iar peste hotare de Sfântul Ierarh Petru Movilă al Kievului, mitropolitul bălgrădean a înfăptuit, prin aceste apariţii editoriale, un act de propagare a culturii în societatea românească. Având un aport preţios la promovarea elementului cultural şi lingvistic românesc, Simion Ştefan a consolidat însă nu doar cultura românească, ci şi identitatea naţională a românilor transilvăneni plasaţi la periferia vieţii politice.
Indubital însă că obiectivul primar, prevalent în raport cu cel cultural şi naţional, era cel confesional, Noul Testament constituindu-se în primul rând ca act de apologie şi consolidare a Ortodoxiei.
Iată, aşadar, o altă dimensiune a activităţii mitropolitului bălgrădean, aceea de apărător al credinţei în faţa prozelitismului calvin. Dacă antecesorul său, Ilie Iorest, a pătimit ca martir, Simion Ştefan a înţeles să lupte pentru Ortodoxie într-o manieră diferită, în formula de apologie ca promovare culturală, prin convertirea contextului dificil de la jumătatea secolului al XVII-lea în avantaj cultural-spiritual pentru Biserica transilvăneană. Era un procedeu cu impact şi consecinţe nu atât de imediate şi vizibile ca ale opoziţiei radicale - finalizată în acest secol în martirii (cazul Sfinţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici), însă poate tot atât de eficiente pe termen lung. Considerăm că tocmai acest merit, al păstrării intacte a Ortodoxiei prin cultură şi tact pastoral, nu a fost suficient accentuat în istoriografie.
Noul Testament de la Bălgrad
Prevalenţa acestei ediţii în cultura românească este notorie, de aceea punctăm doar câteva aspecte.
Sub raport literar-lingvistic, lucrarea prezintă un interes deosebit întâi pentru ideea unităţii etnice a poporului român şi a necesităţii creării unei limbi literare unitare, idee enunţată în cea de-a doua prefaţă. Adresându-se tuturor românilor, autorul anonim al acestei predoslovii - probabil Simion Ştefan - insista pentru crearea unei limbi literare unitare, care să fie accesibilă românilor din toate provinciile.
În ceea ce priveşte limba folosită, deşi foarte apropiată de cea a poporului, ea impresionează prin frumuseţea literară. Conştienţi de originea ei latină, traducătorii s-au orientat spre aceasta, preluând o serie de fonetisme şi forme necunoscute până atunci, ceea ce a însemnat îmbogăţirea fondului lexical al limbii române. De aceea, alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie fundamentul pe care s-a edificat, în secolele următoare, limba română literară! Această funcţie culturală, de răspândire şi uniformizare a limbii româneşti, a fost asigurată de uzul larg al ediţiei şi în spaţiul extracarpatic, ceea ce a contribuit nu doar la edificarea spirituală a credincioşilor, ci şi la promovarea limbii române unitare.
Tot la capitolul lingvistic, se remarcă notele marginale pentru explicarea unor neologisme sau regionalisme, care pot fi considerate un început de dicţionar explicativ în limba română.
A păstrat nealterată identitatea confesională a românilor
Într-o epocă dramatică pentru Ortodoxia transilvăneană, în care erau atentate înseşi esenţa şi existenţa sa, într-o situaţie aberantă din punct de vedere pastoral, în care mitropolitul era deposedat de prerogative, de autoritate, prin restrângerea jurisdicţiei, prin imixtiunea autorităţilor calvine, prin impunerea celor 15 condiţii - a căror aplicare ar fi însemnat calvinizarea Bisericii transilvănene, vlădica Simion Ştefan a reuşit să păstreze nealterată identitatea confesională a românilor transilvăneni. Totodată, prin formula aparte de apologie ca promovare culturală, a oferit acestora nu doar repere de credinţă, ci şi instrumente de consolidare a identităţii naţionale şi culturale. Or, acest lucru se petrecea tocmai într-o epocă în care emanciparea politică şi socială a românilor din spaţiul intracarpatic se dovedea imposibilă.
Cât priveşte, punctual, evenimentul editorial de la jumătatea secolului al XVII-lea - Noul Testament de la Bălgrad -, fără a fi disociat de contextul general al Reformei, dar nici generat sau întreţinut exclusiv de acesta, ci în consonanţă cu impulsul intern, propriu Ortodoxiei transilvănene, opera se revendică a fi una românească şi ortodoxă. Departe de a fi tributar programului reformator, mitropolitul Simion Ştefan s-a dovedit, în acelaşi timp, umanist şi ortodox convins. Umanist, ca exponent al puterii de selecţie pe care cultura românească a secolului al XVII-lea a avut-o în acest proces de asimilare a valorilor europene, aşa încât din multitudinea invitaţiilor reformatoare să fie aleasă doar cea a introducerii limbii naţionale în Biserică.
sursa Ziarul Lumina
Despre Mitropolitul Andrei Șaguna al Ardealului
În anul 2008 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea celui care va deveni peste ani arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului. Încă din acel an am propus în cadrul Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului ca mitropolitul Andrei Şaguna să fie trecut în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire fie pe 28 iunie, ziua trecerii sale la Domnul, după stilul nou, fie în ziua de 30 iunie, când Biserica noastră, mai ales cea din Ardeal, îl cinsteşte pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.
Andrei Şaguna s-a născut într-o familie de aromâni credincioşi în oraşul Mişcolţ, la 20 decembrie 1808. Ambii bunici s-au numărat printre ctitorii Bisericii "greco-valahe" din Mişcolţ. În copilărie, din cauza greutăţilor de ordin financiar, tatăl său, Naum, a fost silit să treacă la catolicism. Potrivit legilor în vigoare de atunci, toţi copiii minori treceau la confesiunea tatălui; aşa a ajuns copilul Anastasie împreună cu un frate şi o soră să fie socotiţi romano-catolici. La împlinirea vârstei de 18 ani, deci la majorat, în pofida tuturor presiunilor şi promisiunilor, toţi cei trei copii au revenit la credinţa ortodoxă.
În 1829, după ce terminase cu rezultate excepţionale studiile de filosofie şi drept la Universitatea din Pesta, tânărul Atanasie Şaguna se înscrie la Seminarul teologic ortodox româno-sârb din Vârşeţ, unde a studiat timp de trei ani.
La vârsta de 24 de ani, intră ca "novice" în Mănăstirea ortodoxă sârbă Hopovo, unde a fost tuns la monahism sub numele Andrei, la 12 octombrie 1834, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 25 de ani.
A slujit Biserica Ortodoxă Sârbă, iar din 1846, cea română - timp de 40 de ani, până la moartea sa (16/28 iunie 1873), ca monah (1833), ierodiacon (februarie 1834), ieromonah (21 iunie 1837), protosinghel (1838), arhimandrit (1842), ca egumen al unor mănăstiri sârbeşti, ca "asesor" (consilier) la Mitropolia din Carloviţ şi ca profesor la seminarul teologic de acolo, ca vicar general al Episcopiei Transilvaniei, (august 1846), ca episcop al Transilvaniei (hirotonit la 18/30 aprilie 1848), apoi ca mitropolit (12/24 decembrie 1864), deci în Biserica românească a slujit 27 de ani, dintre care 25 ca arhiereu.
Organizarea Bisericii Ortodoxe a Transilvaniei
A organizat Biserica Ortodoxă a Transilvaniei, încât, în urma eforturilor sale, a fost reînfiinţată vechea Mitropolie a Transilvaniei (desfiinţată de autorităţile habsburgice în 1701). Tot el a dat acestei mitropolii cea mai democratică şi mai corespunzătoare legislaţie prin Statutul organic din 1868, ale cărui principii vor sta la baza altor legiuiri în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, chiar şi după realizarea unităţii statale din 1918.
A reorganizat, pe baza unor principii moderne, învăţământul teologic din Ardeal, iar după 1918, şi în alte zone ale ţării.
A organizat şi alte instituţii culturale româneşti care, de asemenea, îşi continuă activitatea - în forme adecvate timpului până astăzi: Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, Şcoala Pedagogică "Andrei Şaguna" din Sibiu, Liceul "Avram Iancu" din Brad, o şcoală "reală - comercială" din Braşov şi aproximativ 800 de şcoli primare îndrumate de Biserică în toată Arhiepiscopia Sibiului. Prin aceste şcoli s-a menţinut credinţa ortodoxă, dar şi neamul nostru din Ardeal şi Banat.
A înfiinţat şi alte instituţii de cultură care continuă să activeze până astăzi: tipografia eparhială (care a tipărit aproximativ 200 de titluri de lucrări: cărţi de slujbă, manuale şcolare, ziarul "Telegraful Român", care apare neîntrerupt din 1853, Calendarul (Îndrumătorul bisericesc) din 1852, cărţi cu profil teologic, istoric şi literar, pastorale etc. A avut un rol decisiv la înfiinţarea Astrei (Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român din Transilvania), fiind primul ei preşedinte.
A sprijinit cu burse numeroşi tineri, fie pentru studii teologice, fie cu alt profil, din care s-a format elita culturală a Ardealului de până în 1918. Mulţi dintre ei au avut un rol important în realizarea unirii din 1918.
Colecte pentru păstoriţi şi pentru biserici
Sub raport social, a sprijinit în permanenţă pe păstoriţii săi, prin colecte organizate în parohii pe seama celor aflaţi în suferinţe după incendii sau inundaţii, prin îndrumarea copiilor de ţărani la meserii, prin ajutorarea văduvelor, a orfanilor, după înăbuşirea Revoluţiei din 1848.
S-a implicat şi în problemele naţional-politice ale românilor transilvăneni, fiind preşedinte al Adunării Naţionale a Românilor de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj 3/15 mai 1848), delegat al acestei adunări la Curtea imperială din Viena pentru a prezenta doleanţele naţiunii române. Mai târziu, a fost ales membru în Dieta Ungariei, în Dieta Transilvaniei şi în Senatul imperial din Viena.
În pofida conjuncturii politice de atunci, a contribuit la menţinerea legăturilor spirituale cu românii din Ţara Românească şi Moldova, mai ales prin legăturile sale directe cu ierarhi şi călugări de acolo: mitropolitul Nifon, episcopul Calinic cel Sfânt de la Râmnic, fraţii arhierei Neofit şi Filaret Scriban, stareţul Neonil de la Mănăstirea Neamţ şi alţii.
A acordat ajutoare în bani pentru refacerea bisericilor distruse de revoluţionarii maghiari în 1848, a stăruit pentru construirea de biserici noi, clădiri şcolare şi case parohiale în cât mai multe parohii. El însuşi este ctitorul bisericii din Guşteriţa, azi, cartier al Sibiului.
Un bun păstor de suflete
Sub raport bisericesc, a tipărit absolut toate cărţile de slujbă, unele în mai multe ediţii, precum şi "Biblia" de la Sibiu, în 1856, cărţi de predici, manuale pentru învăţământul teologic, cărţi de rugăciuni şi de îndrumare duhovnicească (între care "Mărturisirea ortodoxă" a Sfântului mitropolit Petru al Kievului).
A publicat manuale pentru studenţii teologi şi preoţi şi care vor fi folosite mult timp în Ardeal: "Elementele Dreptului canonic", "Enhiridion de canoane", "Compendiul de Drept canonic", "Istoria bisericească universală", "Manual de studiu pastoral" etc. Prin toate acestea a adus o contribuţie însemnată la progresul teologiei româneşti.
A fost un bun păstor de suflete, păstrând legături permanente cu clerul şi credincioşii săi, cărora le trimitea în fiecare an pastorale la Paşti şi la Crăciun – deci peste 50 -, dar şi în alte împrejurări.
Era un desăvârşit predicator, lucru dovedit de numeroasele predici pe care le-a tipărit spre a veni în ajutorul preoţilor-parohi. Se ştie că slujea mereu în duminici şi sărbători, fie în bisericile sibiene ("Buna vestire", "din groapă", "Schimbarea la Faţă", din "cetate", care i-a devenit "catedrală" după 1860), fie în alte localităţi (Răşinari, Sălişte, Sf. Nicolae din Braşov – Şchei etc.).
În zilele în care nu slujea era prezent la vecerniile şi slujbele din Postul Paştilor care se săvârşeau în Biserica "Schimbarea la Faţă". Contemporanii săi spun că era un bun cunoscător al tipicului, încât de multe ori dădea îndrumări tipiconale studenţilor teologi care cântau la strană. Dimitrie Cunţan, pe care l-a sprijinit în acţiunea de introducere a cântărilor bisericeşti specifice Ardealului în toate parohiile, scrie că în ultimele luni de viaţă, când nu mai putea participa la slujbe, chema pe duhovnicul său, ieromonahul Gherman, să facă liturghier în "capela" sa din reşedinţă.
Avea un program riguros de rugăciune, în fiecare dimineaţă între orele 5:00 şi 7:00, lucru confirmat chiar de un teolog evanghelic luteran, care s-a ocupat recent de cercetarea personalităţii sale.
Smerenie de monah
A refuzat demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care i-au oferit-o unii, după cum a refuzat şi demnitatea de mitropolit al tuturor românilor ardeleni dacă va trece la unirea cu Biserica Romei, cum îi propunea Alexandru Sterca Şuluţiu, viitor mitropolit la Blaj; acest lucru îl mărturiseşte Şaguna însuşi în memoriile sale. Este o mărturie clară asupra ataşamentului său faţă de Ortodoxie.
Tot în timpul vieţii a dat dovadă de o smerenie cu adevărat călugărească. Acest lucru rezultă din faptul că în 1871 a refuzat să participe la serbările organizate cu prilejul aniversării a 25 de ani de la venirea în Ardeal, declarând că va petrece acea zi în rugăciune, "cu post şi rugăciune, ca astfel să mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine ce le-au revărsat peste Biserica şi naţiunea noastră românească în decurgerea a 25 de ani". Iar prin testament a dispus să i se facă o înmormântare simplă, "fără pompă, fără muzică şi fără predică", prohodit doar de ieromonahul Gherman, duhovnicul său.
S-a bucurat de o cinstire deosebită nu numai din partea contemporanilor, dar mai ales a urmaşilor, lucru dovedit de numeroase studii care s-au scris despre el, atât de români, cât şi de străini: Nicolae Popea, Ilarion Puşcariu, Ioan Lupaş, Gheorghe Tulbure. O lucrare recent publicată de Biblioteca Astra din Sibiu menţionează peste 1.750 de titluri de cărţi, studii şi articole scrise despre Andrei Şaguna. Despre nici un alt ierarh român nu s-a scris atât de mult.
Personalitatea sa a fost pusă în lumină chiar de oameni de cultură şi teologi străini, începând cu episcopul evanghelic luteran Georg Daniel Deutsch, profesorul Alois Sentz din Sibiu, care i-a tradus două manuale în limba germană (unul tradus apoi în ruseşte); în zilele noastre a scris mai multe studii despre el istoricul american Keith Hitchins, profesor la Universitatea statului Illinois (cele mai multe traduse în româneşte), precum şi pastorul evanghelic luteran Johann Schneider, originar din Mediaş.
A fost cinstit de peste 135 de ani încoace mai ales de credincioşii din Sibiu, dar şi din Răşinari, unde şi-a ales singur locul de veşnică odihnă. De la trecerea sa la Domnul se fac mereu pelerinaje la mormântul său, cu slujbe de pomenire şi cuvântări omagiale. Încă din 1880, scriitorul Ioan Slavici a scris o mică lucrare despre Şaguna, în care scrie: "Astăzi, chiar creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi".
Din toate acestea, se desprind Ortodoxia credinţei sale, slujirea lui neîncetată la altar, propovăduirea Cuvântului Evangheliei prin predici şi prin cărţi tipărite; îndrumarea clerului şi credincioşilor săi prin pastorale, slujirea întregului neam românesc prin şcoli şi alte instituţii de cultură.
Pentru toate acestea, considerăm că Andrei Şaguna poate fi trecut în rândul sfinţilor. El nu este cu nimic mai prejos decât marii ierarhi cărturari canonizaţi de Sfântul Sinod în ultimii ani: Iachint de Vicina, Varlaam şi Dosoftei, Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul sau Sfântul Calinic al Râmnicului. A apărat dreapta credinţă în faţa acţiunilor prozelitiste ale Bisericii unite, aşa cum au făcut şi înaintaşii săi în scaunul de mitropolit al Ardealului, Ilie Iorest şi Sava Brancovici în faţa prozelitismului calvin maghiar. (Pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu)
"Biserica nu inventează sfinţi, ci doar îi recunoaşte"
Demersurile pentru canonizarea mitropolitului Andrei Şaguna al Transilvaniei au început în anul 2008, iar din comisia de teologi fac parte pr. prof. acad. Mircea Păcurariu, arhid. prof. Ioan I. Ică jr şi conf. Paul Brusanowski. Iniţiativa a fost anunţată cu prilejul manifestărilor dedicate împlinirii a 200 de ani de la naştere şi 135 de ani de la trecerea la Domnul a marelui ierarh. Demersul de canonizare iniţiat de teologii sibieni se va afla, în acest an, în atenţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Credinţa ortodoxă şi organizarea bisericii au renăscut sub păstorirea lui Andrei Şaguna, care a reînfiinţat, în 1864, Mitropolia Transilvaniei, după ce aceasta a fost desfiinţată în 1701. Ierarhul a pus un mare accent pe îndrumarea spirituală a românilor din Transilvania, înfiinţând sute de şcoli confesionale. A înfiinţat numeroase instituţii de cultură sau sociale, printre care "Asociaţiunea Transilvană pentru Cultura Poporului Român" (ASTRA). La tipografia Arhiepiscopiei din Sibiu a publicat cărţi şi manuale, precum şi "Telegraful Român", ziarul cu apariţie neîntreruptă până astăzi. Biserica ortodoxă din Transilvania s-a reorganizat după principiile statutului organic al mitropolitului Andrei Şaguna, care prevedea autonomia bisericească faţă de stat şi sinodalitatea prin care se instituia conlucrarea mirenilor şi a clericilor.
În cuvântarea intitulată "Mitropolitul Andrei Şaguna - o viaţă de sfinţenie în slujirea românilor ardeleni", rostită de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, la a 103-a Adunarea Generală a Asociaţiunii Astra din 15 noiembrie 2008, dedicată comemorării marelui mitropolit al Ardealului, sunt amintite faptele de excepţie ale acestuia, care "în conştiinţa românilor de pretutindeni - fiindcă el n-a fost şi nu este doar al Mitropoliei Sibiului şi al ardelenilor, ci al întregului neam românesc - au fost recunoscute şi elogiate încă din timpul vieţii sale".
Viaţa mitropolitului Andrei Şaguna, bogată în activitatea socială, politică şi culturală, nu poate fi "decât rodul vieţii sale spirituale profunde, reflexul iubirii de Dumnezeu şi de semeni", a spus IPS Laurenţiu. Alături de religiozitatea profundă şi viaţa duhovnicească a mitropolitului se remarcă şi activismul său misionar-bisericesc, acţiunile sale concrete salvând Biserica.
Mitropolitul Andrei Şaguna este "un model de abnegaţie şi uitare de sine, de sacrificiu şi devotament faţă de Biserică şi binele comun al neamului şi umanităţii, Şaguna, monahul şi arhiereul, a salvat şi apărat Ortodoxia transilvană, nu polemic, ci constructiv. A fost sufletul reconstrucţiei unei biserici, în acelaşi timp, tradiţionale şi moderne, apostolul şi îngerul învierii unui neam şi al unei biserici", se mai arată în cuvântarea rostită de IPS Laurenţiu cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la naştere şi 135 de ani de la trecerea la Domnul.
Demersul de canonizare este necesar pentru că, "aşa cum istoria nu creează personalităţi, ci doar le consemnează, nici Biserica nu inventează sfinţi, ci doar îi recunoaşte", a mai menţionat IPS Laurenţiu. (Oana Rusu)
sursa: ziarul Lumina
mă bucur pentru mitr. Andrei Şaguna. Despre mitropolitul Simion nu ştiu nimic, dar mitr. Andrei personal, eu cred din toata inima că el este sfînt. Şi dacă a răbdat până acum pentru a fi canonizat, e doar pentru smerenia sa. Domnul să ne învrednicească alături de el a păşi în Împărăţia Sa neînserată!
RăspundețiȘtergere