cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

icoană Corina Negreanu

icoană Corina Negreanu

..........

Paul Klee- imagine preluată de pe internet

joi, 20 ianuarie 2011

DESPRE ANTICOMUNISM, ALTFEL




O recenzie a filmului ,,Portretul luptătorului la tinerețe” în regia lui Constantin Popescu, de jurnalistul Cătălin Bogdan


La două decenii de la căderea regimului comunist, cinematografia românească nu se poate lăuda cu prea multe abordari ale precedentului răstimp istoric. Dacă filmele cu `fasciști`, legionari și naziști brutali au intrat cîndva pentru mult timp în arsenalul propagandei comuniste, realizatorii ultimilor ani n-au prea fost tentați de abordări `denunțătoare`, din varii motive.

În primul rînd, pandantul filmului de propagandă de altădată a devenit, în contextul globalizării democratice, filmul cu substrat ideologic. De obicei stîngist, acesta din urmă promovează multiculturalismul, feminismul, drepturile minorităților, liberalizarea moravurilor, folosind de obicei o schemă clasică de compromitere a ceea ce e denunțat (valori/tendințe/evenimente), stîrnind empatia spectatorului prin refuzul unor situații `inacceptabile`, degradante și respingătoare (violența domestică, epurația etnică, mutilarea ritualică a femeilor, marginalizarea homosexualilor). Perioada comunistă se pretează însă doar tangențial la o astfel de grilă, cum a fost cazul denunțării consecințelor funeste ale interdicției avortului în epoca ceausistă în filmul lui Cristian Mungiu, ,,4 luni, 3 săptămîni și 2 zile”, o temă integrabilă tendințelor actuale subsumabile ideologiei drepturilor individuale. Același Mungiu a abordat ulterior comunismul (,,Amintiri din epoca de aur”) folclorizîndu-l, mai digerabil astfel pentru spectatorul occidental ce prefera o critică de moravuri (cu ajutorul anecdoticii) uneia de principiu care ar presupune un domino de responsabilități și vinovății.

Deși încă activă în spațiul public românesc, așa-numita `denunțare a comunismului` este doar un loc comun al unei facile retorici politice, fără mari implicații morale. Pe versantul filmului, puținele încercări de acest gen au căzut ușor în caricatură, atît de atmosferă cît și de portretistica morală. ,,Portretul luptătorului la tinerețe”, regizat de Constantin Popescu, este în primul rînd inedit în acest context. Dincolo de cîteva scurte dialoguri `marginale`(structura filmului nu comportă gradații de intensitate dramatică, sugerînd mai degrabă `banalitatea` cotidiană a hăituirii), lipsește discursul ideologic. Grupul de tineri partizani este prezentat într-un context mai degrabă haiducesc. Strategia e una de tip militar: aprovizionare, evitarea ambuscadelor, mobilitate extremă, atacuri-surpriză, permanente retrageri. Scopul e tot militar: afirmarea rezistenței unei `armate` anti-comuniste. Nu au loc nici îndoctrinări politice, nici ritualuri creștine (specifice legionarismului care a generat o bună parte a rezistenței). Pentru a se detașa de o perspectivă prea politizată, regizorul optează pentru un contrapunct. Imaginile unui filmuleț capturat de securiști și vizionat spre `documentare` oferă un alt cadru decît cel al luptei: tinerii sunt destinși, glumesc, se scaldă, se strîmbă. E precum chipul unei tinereți ratate, sorbite cu picătura în condiții de `război`, dar marca de salutară vitalitate. Singura scenă de dragoste se desfășoară în cvasi-obscuritate, ca-ntr-o tainiță a sufletului.

Pentru a nu fi acuzat de parti pris, regizorul introduce elemente de contrapondere morală: un anumit sadism al uciderii, disponibilitate pentru trădare, înverșunare iresponsabilă. Dar tușele sunt în general pozitive, de la solidaritate camaraderească la grija umană față de cei din proximitate (turiști ocazionali, oameni de sprijin, rude, potențiali ciraci), de la stăpînirea bărbătească de sine la curajul libertății. De partea cealaltă, securiștii nu sunt niște simple caricaturi. De la ideologul semidoct (un Mihai Constantin ușor neconvingător prin emfaza jucată) al represiunii la sadicul torționar (un admirabil Răzvan Vasilescu), de la `banalitatea cotidiană a răului` în chip de funcționar (un Mimi Brănescu `corect` fără a fi entuziast) la brutalitatea ofițerilor de pe teren, panorama coerciției criminale a regimului e realist creionată.

În fond, marea problemă de conștiință legată de raportarea la perioada comunistă este credibilitatea reprezentării (fie și mentale) a represiunii. Constantin Popescu și-a asumat riscurile (`industria Holocaustului` a funcționat și de aceasta dată, încercînd să oprească proiectile de la Berlinala), înscriindu-se în acel curent al filmului istoric care încearcă să recupereze orice formă de eroism, cu atît mai mult cu cît pare marginal. Dacă acesta e cadrul mai general (un umanism al rezistenței morale la totalitarisme), în spațiul autohton virtutea filmului e legată de tematica controversată a memoriei colective. Regimul comunist a implicat o poziționare morală, chiar dacă plaja ambiguității a fost largă. Receptarea filmlui va fi legată în primul rînd de sensibilitatea față de drama alegerilor morale în condiții de excepție.

Strict estetic, filmul lui Constantin Popescu atrage atentia prin contrastul dintre naturalețea cadrelor (păduri, lanuri, creste) și condiția nefirească a oamenilor (fugari, hăituiți, în permanentă tensiune). Plastica e una mai degrabă luminoasă, de paradis pierdut, încă protector, dar în condiții de tragică vulnerabilitate. O asemenea perspectivă căpăta valențe metaforice, deși filmul e departe de orice estetică a simbolului.


Cătălin Bogdan



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu