cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto/icoană Corina Negreanu-Sf. Luca al vremurilor noastre

luni, 3 mai 2010

Juliana Schmemann: Călătoria mea cu părintele Alexander

O carte pe care am citit-o ieri pe nerăsuflate. O lectură plăcută, simplă, dar pilduitoare.O carte solară.
A apărut la o editură tînără orădeană, Theosis, 2010, http://www.theosis.ro. Imaginea de pe copertă e foarte sugestivă și îmi place enorm. Duminică, după Vercernie, la Biserica Studenților i se va face o prezentare(lansare) de către prietenul nostru Cătălin Bogdan. Prefața cărții este alcătuită de domnia sa.

Proximitatea cotidiană a lui Dumnezeu

Nu am greși dacă am afirma că există un `fan-club Alexander Schmemann`. Literatura teologică, în mare vogă la noi de două decenii, e un univers aparte. O librărie de gen seamănă, în fond, cu o arcă a lui Noe: zeci de specii de discurs teologic, de o varietate pentru unii firească, pentru alții îngrijorătoare, stau într-o proximitate mai degrabă babilonică decat simfonică. Dacă tematicile sunt relativ asemănătoare (deși uneori o astfel de impresie e înșelătoare), frapează deosebirile de tonalitate și abordare. Inevitabil, opțiunea cititorilor grupează opurile pe răftulețe virtuale, care de multe ori nu corespund cu cele reale din librărie. Alexander Schmemann are `raftul` lui. Liturgist novator în studiile de gen, arheolog cu viziune al doxologiei, dar mai ales filosof al tainelor Bisericii, teologul american de origine rusă (o caracterizare care spune mai mult, vom vedea, decat banalul sau reducționism) a fost mai mult decât un nume de dicționar. Dacă a reușit să facă o breșă în închistata teologie liturgică, aceasta a fost posibilă nu doar prin intuițiile unui spirit extrem de vivace și cu o salutară doză de nonconformism (mult prea rară printre teologi), ci mai ales prin autenticitatea părtașiei Duhului. Deseori ne închipuim `duhovnicia` ca pe un registru profesional, o specializare aproape tehnică. Cititorii (și mai ales iubitorii) jurnalului părintelui Schmemann descoperă însa altceva: o permanentă opțiune existențială, deseori discretă și nespectaculoasă, care instituie un univers al harului. Rădacinile teologiei sale sunt experiențe personale care îmbina reflexivitatea - acea atenție la caracterul epifanic al realității - cu zelul misionar și cu tainica pedagogie a culturii. Incursiunile de strictă meditație teologică stau alături în jurnal de note de lectură literară și de impresii de călator. Caracterul lor aluvionar, specificul de labirint (cu fir izbăvitor cu tot) al conștiinței, fragmentarul aforistic, succesiunea ușor suprarealistă a planurilor, țin parcă de un nou gen de literatură teologică, exemplificat la noi de `Jurnalul fericirii` al părintelui Nicolae Steinhardt. O prospețime și o actualitate surprinzătoare (departe de atâtea paseisme funeste), îmbinarea de fervente mărturii de intimitate spirituală (facute însa nu pe canapeaua psihanalitică, ci în cămara tainică a rugatorului) cu arta de bijutier a lucidității transfiguratoare, tovărășia empatică cu creativitatea culturii (la antipodul ghetourilor de pseudo-duhovnicie), toate concurează la restaurarea acelui duh patristic deseori invocat, dar rareori cercetat. Ceea ce sporește miza spirituală a demersului complică, în schimb, receptarea coerentă a unui parcurs biografic. Harta conștiinței este diferită de cea a unei vieți și uneori sunt greu de suprapus.

Iată că în cazul părintelui Alexander Schmemann dispunem de un complement providențial: memoriile soției sale, Juliana. Scrise la o vârsta înaintată, publicate la peste două decenii de la moartea soțului său, aceste rememorări au darul de a situa în context un parcurs spiritual atât de dens. Juliana Schmemann povestește în primul rând, portretizează deseori, din când în când mulțumește. Întreaga sa carte e scrisă în duhul acesta de bucurie mulțumitoare, euharistic am putea spune. Ceea ce e deplin consonant cu notația liturgistului despre semnificația unui termen atât de fundamental creștin cum e cel de `euharistie`, care înseamnă exact aceasta: `mulțumire`. `Mulțumirea este trairea raiului`, rezuma teologul și nimic nu transpare mai mult din memoriile soției sale decât părtășia la această experiență. O experiență, însă, dobândită treptat, ca printr-o cizelare de durată. Doua etape circumscriu acest parcurs. E mai întâi lumea emigrației ruse. Revoluția bolșevică a îngroșat considerabil diaspora rusă. Parte a acesteia au ajuns si vlăstarele aristocrației ruse scăpate din prăpadul razboiului civil și al `terorii roșii`. Atât Alexander cat si Juliana provin din familii nobiliare. Juliana are chiar rădacini până la una din cele mai luminoase figuri ale sinaxarului Bisericii Ruse,Sfânta Iuliana Lazarevskaia, ocrotitoarea familiilor. Demonizată de comuniști, idealizată de nostalgici, aristocrația rusă poate fi `judecată` și prin prisma fiilor săi. Nobili scăpătați, reduși deseori la condiții de neagră mizerie, supraviețuind într-un Occident cândva prețuit și urât în egală măsură, departe de fastul liturgic de altadată, aceste vlăstare ale unei clase apuse au dat dovadă, unii dintre ei, de o noblețe aparte. Una interiorizată, liberă de eșafodajul ierarhiei sociale, provocată de condiții nedemne. Mai vizibilă astfel decât în vechea Rusie a țarilor, unde ritualul social si ecleziastic putea masca virtuți și o evlavie uneori de paradă, noblețea epurată și spiritualizată în condițiile vitrege ale exilului emană nu atât farmecul dulceag al unui paradis social pierdut, cât mireasma unei altfel de umanități. Fără a fi circumscrisă etnic ori confesional, aceasta are totuși acel specific ortodox de iradiere a Duhului. Daca la principalii teologi ai diasporei ruse (printre ei, Alexander Schmemann) discursul despre dinamica îndumnezeitoare a Duhului Sfânt e central, în lucrări precum cea de față întâlnim acea patină specială a dinamicii sufletești care a impus lumii marea literatură rusă. Juliana Schmemann e o portretistă remarcabilă, reușind să contureze nu doar un colț de lume și de istorie, ci și `muzica unor vieți`, unele aparent ratate, altele chinuite, dar nu lipsite de bucuria dăruirii. Însuși autoportretul conturat denotă stil, nu însa în registrul minor al esteticii, ci în cel al unei disponibilități existențiale bine temperate (smerite, în sensul cel mai nobil al termenului).

Tocmai această lecție a entuziasmului întelept în raport cu contingențele, care cultivă o adaptabilitate deschisă provocărilor, e și una din moștenirile activității misionare a părintelui Alexander Schmemann. Acestui duh misionar, vedem din paginile memoriilor ei, i-a fost asociată și soția sa. Daca Parisul interbelic a fost locul înrădăcinării spirituale (jurnalul teologului revine repetat la tema acestor experiențe formatoare), America postbelică a fost șansa participării la o altfel de Ortodoxie, mai putin ritualistă și naționalistă ca cea a Rusiei țariste (persistentă, în parte, și în emigrația postrevoluționară). Cuplul Schmemann a abordat noua etapă americană cu creativitatea implicării. Nu a fost vorba de un refugiu comod, ci de un teren de misiune care, iată, prin scrierile si activitățile pastorale și academice ale părintelui Alexander, a rodit în folosul întregii Biserici. Situația diasporei ortodoxe, cu precădere în S.U.A., a ridicat probleme canonice inedite si uneori extrem de încâlcite, dar a și permis forjarea unei mentalitati pastorale care, departe de a constitui o formă de aggiornamento diluant, a deschis mai larg ușile Bisericii.În noile condiții, de secol XXI, ale migrației umane, modelul american capătă o actualitate sporită. Vechea concurență (nu arareori conflictuală) dintre principiul etnic și cel regional în organizarea eclezială nu mai poate fi privit doar cu ochii unor Biserici confundând comuniunea vie a `trupului mistic` cu realitatea formală și versatilă a națiunii, animată de duhuri dintre cele mai diverse.

Dar poate cea mai surprinzătoare fațetă a acestor memorii este chipul unei căsnicii. Cititorii jurnalului părintelui Schmemann au remarcat, printre notații, un interes constant pentru problema familiei. Cât de departe, însa, de retorica obișnuită, moralistă și culpabilizantă ori de un naiv optimism! `“Familia” transcende orice altă relație între oameni; nu este țelul, ci sursa si puterea care hranește viața`, iată un crez al teologului mai puțin comun decât ar parea la prima vedere. Luând în considerare și surprinzătorul `imn` al oamenilor cu sacoșe (de o rară prospețime simbolică), adevarați evangheliști ai bucuriei tainice a `căminului`, percepem că e vorba de altceva decât de banalul confort al securității afective ori de cultul idolatru al autarhiei de cuplu. Mărturia Julianei Schmemann confirmă părtășia la o experiență duhovnicească aparte: proximitatea personală ca încântare. `Ritualul` zilnic al conversațiilor de dimineață, prezentat ca un adevarat dejun spiritual, e poate exemplul cel mai elocvent al vitalității unei prietenii conjugale cu savori eshatologice. Mai mult decât atât, exercițiul `benchetuirii tainice` (pentru a prelua minunata sintagmă a `Imnului Acatist al Maicii Domnului`) în proximitatea persoanei iubite se împletește inefabil cu cel al unei alte proximități iubitoare, teandrice. Dincolo de orice aproximări teologice se află taina vie a comuniunii, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Cătălin Bogdan





19 comentarii:

  1. " Familia nu este telul , ci sursa si puterea care hraneste viata "...
    Sunt intru totul de acord . Aceste cuvinte ma dor . Ele vin intr-un moment in care ma simt secatuita de putere , in care privesc in urma cu tristete tanjind la familia ( in adevaratul sens al cuvantului ) pe care n-am avut-o . Dorind sa scap , sa evadez , m-am angajat , perfect constienta , intr-o casatorie care nu era bazata nici pe iubire si nici macar pe prietenie . Credeam ca , daca e mai bine decat acasa ...
    Mare greseala ! Urmarea : dezastrul .
    Acum , am un copil , care , nu are nici el o familie ( in adevaratul sens al cuvantului )...

    RăspundețiȘtergere
  2. Hristos a inviat!
    Premiu si leapsa: http://candela-aprinsa.blogspot.com/2010/05/premiu-si-leapsa.html
    O sptamana frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc de semnalare. Vine vara! Abia astept sa citesc. Sper sa gasesc si sa-mi pot permite sa cumpar cartea.

    RăspundețiȘtergere
  4. Am aflat minunate aprecierile Sântului Ioan Gură de Aur asupra căsătoriei.
    ”Când soțul și soția sunt uniți prin căsătorie, ei nu mai par ceva pământesc, ci mai degrabă chipul lui Dumnezeu Însusi”.
    ”Iubirea conjugală este ”un lucru pe care nici o posesiune nu îl poate egala, pentru că absolut nimic (în afara bunătăților cerești) nu este mai presus decât a fi iubit de o soție și a o iubi”.
    Fericiți sunt cei care au parte de acest dar, îl valorifică cu dăruire și gustă din împlinirile ei, spre mântuire.

    RăspundețiȘtergere
  5. Sunt calugari care spun ca pleiada de teologi afirmati in Franta/SUA, si se referea la rusii diasporei, este marcata de filosofia lumii in care au creat, deci muscati de sarpele nihilist al carui venin macereaza contemporaneitatea. Ca au, in consecinta, greseli, mai mult sau mai putin fine, care dau abateri de traiectorie duhovniceasca. Ce parere aveti despre asta? E o treaba serioasa, parintii argumentau.

    RăspundețiȘtergere
  6. Anonim 18:39,

    Îmi pare tare rău de amarul dumneavoastră.Nu deznădăjduiți.
    În cartea aceasta ce povestește pe scurt o viață alături de un om cu vocație, am resimțit atitudinea sănătoasă unei femei-eve-viața -în fața vieții.Mai precis respectul pentru viață ca dar dumnezeiesc.Viața.Mulțumirea pentru toate. Bucuria pentru fiecare zi daruită de Dumnezeu- indiferent de greutatea ei-iată înțelepciunea dobîndită.Și nu cred că i-a fost ușor Julianei alături de un părinte profesor mereu plecat și ocupat sau avînd casa plină de oameni, seminariști, studenți,schimbările din viața lor, e.t.c..Accentul povestirii nu cade pe aceasta. Nu cred i-au fost ușori anii de după adormirea lui, după obișnuința împreună viețuirii.Și totuși cartea se termină cu acel : ,,Doamne, bine ne este nouă aici!” Adică prin acest aici depinde acel dincolo.Mulțumind iubind și prețuind viața noastră și a semenilor ne putem desprinde frumos și ușor de ea în marea noastră trecere spre dobîndirea vieții veșnice.Ieșim din obsesia și tendința vieții ratate.Să punem început bun mulțumind pentru toate, să căutăm abil frumusețea și micile bucurii care ni le aduce ziua.

    RăspundețiȘtergere
  7. Andreea Tatiana:
    Mulțumesc. Voi răspunde acestei lepși, sper în curînd.

    RăspundețiȘtergere
  8. Iuliana,
    Da, vine vara! Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere
  9. Anonim de la 20:09,

    Eu cred că cel mai important lucru care ni s-a dat nouă pe lumea aceasta e prietenia. Evanghelia ne arată că Hristos vrea să ne smulgă din condiția de slugi și să ne facă prietenii Săi.O spune la Ioan atît de frumos: ,,Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc.De acum nu vă mai zic slugi fiindcă sluga nu știe ce face stăpînul său. ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate cîte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.”(In 15,14-15).
    Auziți, vrea Hristos să ne facă prietenii Săi!
    Orice legătură omenească vrednică de Împărăție cum este aceasta de soț și soție,are la bază prietenia. Cred că, căsătoria sfîntă începe cu o prietenie adevărată și se încheie cu o prietenie mai adevărată.Restul pălește ca importanță în fața prieteniei, mereu încercate de-a lungul vieții.Asemeni unui vin nou mult mai bun decît cel vechi.
    Dar azi filosofia casătoriei/cuplului(stiti care...) a alta și drept dovadă atîtea eșecuri.

    RăspundețiȘtergere
  10. Prenav:

    Nu vreți să vorbim pe baza argumentelor concrete? Argumente.Nu mă risc dîndu-mi cu părerea în fața unei asemenea generalizări fără scrupule.
    Cîți serpi or fi stînd ascunși în suflet? Mușcătura sarpelui nihilist e mizilic.

    Diaspora rusă a reușit să redea lumii o sinteză a gîndirii ortodoxe așa cum de la Sfîntul Ioan Damaschin nu s-a mai întîmplat în istoria Ortodoxiei.

    RăspundețiȘtergere
  11. Dna Corina, vreti sa spuneti ca la momentul casatoriei dvs, mai bine zis in momentul in care v-ati dat acordul sa va casatoriti, deja aveati constituita o relatie de prietenie pe care acum o dezvoltati intr-o mai mare prietenie?! Nu contest ca in viata de familie convietuirea in Hristos poate evolua intr-o prietenie (e cazul fericit),altfel in alt context decat cadrul casatoriei, prietenia intre un barbat si o femeie este imposibila.Fara a subestima virtutea feminina totusi intemeierea unei relatii barbat -femeie nu isi are germenele in aceasta (desi poate constitui o completare fericita).
    Nu se pune in discutie un prieten al familiei, dar altfel...

    RăspundețiȘtergere
  12. Anonim 17:12,
    Îți respect opinia însă nu o împărtășesc, în speță prejudecata(vai, de multe ori ,,creștină”!...) cum că ,,prietenia intre un barbat si o femeie este imposibila”. Sunt obosită de ea.

    RăspundețiȘtergere
  13. Legat de întrebare, da, au fost 4 ani de prietenie întru Hristos (fără să ne punem problema căsătoriei) cu soțul meu, care da, mi-a fost bun prieten.Dar nu e momentul unui asemenea istoric personal.Și nu e o rețetă universal valabilă.

    RăspundețiȘtergere
  14. Nu e vorba de prejudecata.
    Prietenia in cadrul casatoriei are acoperis comun! Se hraneste din manifestarea si intarirea unirii la nivel duhovnicesc si trupesc, sub binecuvantarea si harul Bisericii. Motivatia,obiectivele,angajamentul, responsabilitatea, cadrul, profunzimea, s.a.m.d. sunt cu totul si cu totul aparte.Iar daca si afirmati posibilitatea prieteniei intre barbat si femeie in afara casatoriei, este total diferita calitativ de cea din casatorie incat nici nu i se acorda sanse prea mari de supravietuire, implinire, sau longevitate . Pentru cei necasatoriti daca nu este o relatie premergatoare, initiatoare casatoriei prezinta un surrogat relational efemer ce nu se poate compara cu prietenia din cadrul casatoriei. Si daca ar fi fost agreate astfel de relatii, nu s-ar mai fi starnit furtunile geloziei care sa le conteste rationamentul, legalitatea si utilitatea si sa le spulbere.
    Ii fericesc pe cei care in cadrul casatoriei lor au aflat in sotul sau sotia lor un bun, iubitor si fidel prieten.

    RăspundețiȘtergere
  15. Vă că aveți o apetență pentru acest subiect și deduc din ce și cum scrieți că sunteți bărbat.Eu sunt de acord cu dumneavoastră în mare parte numai că accentul cade altfel.
    Cînd am vorbit despre filonul prieteniei ca cea mai frumoasă legătură care străbate viața a doi soți uniți întru Hristos prin Taină, legătură transfigurată într-o pregustare a comuniunii a ceea ce va fi dincolo de moartea noastră fizică, m-am gîndit la aceea constantă netrecătoare ce rămîne ca un fir nevăzut între doi oameni.Căci, să fim serioși, dacă nu pregustăm Împărăția de aici, nu vom avea parte de ea nici după moarte.Slavă Domnului că pe lumea cealaltă nu va mai fi această problemă de gen/sex.
    După ce foarte tînără cumnata mea a murit într-un accident, mi-am schimbat modul de a gîndi. Ce e mai important în viața noastră? Ce ne leagă mai mult unii de alții și ce rămîne cu noi din ceilalți dincolo de moarte?
    Evident, calitativ prietenia cu alți oameni bărbați-femei în afara căsătoriei e alta. Aceasta parcă se reglează, atît cît trebuie, de la sine dacă calitatea curată, sinceră și adevărată a legăturii dintre soți este împlinită.Și dacă nu ar fi, tot din respect, ar trebui să se întîmple o păzire, căci de ispite nu scăpăm niciodată.
    Îi mulțumesc lui Dumnezeu că înainte de căsătorie am avut oameni-prieteni din Ascor sau pictori iconari de ex. cu, care îmi face plăcere să mă întălnesc și azi, și chiar dacă viața fiecăruia s-a schimbat, mai mult sau mai puțin, anii au trecut și ei, eu tot priteni îi consider.E adevărat, e o prietenie fraternă.Prieteni îmi sunt sora, mama,tatăl meu.Bunicii care i-am avut.
    Ortodoxia în sine este o religie a fraternității.
    Prietenia lui Hristos cu Marta și Maria, surorile lui Lazăr, sau a femeilor mironosițe cu apostolii,sau dintre sfinți femei-bărbați, nu putem spune depre aceste prietenii:,, E, a fost atunci, odată, pe vremea lui Hristos!Hai în comunitățile creștine primare!Primele două veacuri! Acum e altceva, nu se mai poate!” E blasfemiator să crezi(și nu e idealism) ca și creștin că cele scrise în Evanghelie nu mai sunt valabile ca împlinire,acum și aici, pentru vremurile de astăzi.Ba chiar avem datoria cu grijă să le împlinim. Aceasta este o prejudecată din slăbiciunea firii căzute care duce la mari dezastre precum este aceea că Hristos a avut legaturi trupești cu Maria Magdalena etc...
    Și psihanaliza s-a jucat mult pe variațiunile acestei teme, sfidînd în fond prietenia.Și e t E drept e floare rară, tot mai rară.
    Mila lui Dumnezeu peste noi!
    Să aveți parte de bune și adevărate prietenii, mai detașate de problema de gen/sex.

    RăspundețiȘtergere
  16. Întrebarea cu şarpele nihilismului era doar o întrebare, nu o provocare. Îi iubiţi pe teologii diasporei ruseşti? Eu am vrut să le învăţ şi limba!
    Recunosc meritele lor în teologia ortodoxă a secolului 20, dar există argumente pentru ce spuneam. Vă dau unul, de care m-am lovit şi eu (dacă aş fi reţinut exact punctele părinţilor amintiţi - două - vi le-aş fi semnalat pe acelea): părintele Al. Schmemann deplângea starea actuală a cultului ortodox şi nu era vorba de practici punctuale nepotrivite, ci de lucruri acceptate în Biserică. Ori, prin această atitudine ignora o evoluţie care a avut loc sub oblăduirea Duhului Sfânt, Care conduce Biserica. Replica i-a dat-o tot un preot rus de pe pământ american, pr. Mihail Pomazansky (articolul a fost publicat, la un moment dat, pe "Război întru Cuvânt", nu ştiu dacă mai poate fi găsit).
    Întoarcerea aceasta ex-abrupto la izvoare, în dispreţul sau doar cu ignorarea evoluţiei istorice organice, este caracteristică Iluminismului de factură protestantă, nu Bisericii Ortodoxe. Iar Iluminismul are ascuns în sine şarpele nihilist despre care vorbeam şi care dă astăzi mediul de cultură pe care cresc şerpii sufletelor noastre.
    A, sigur, faptul că există mediul acesta de cultură nu justifică pactul vinovat cu şerpii personali, dar să îl numeşti mizilic... Volumul "Nihilismul" de pr. Seraphim Rose este, cred, lămuritor, nu insist.
    Fără să atac meritele teologiei diasporei ruseşti şi fără să resping în bloc opera ei, sunt pentru receptarea lucidă a acestei opere.

    RăspundețiȘtergere
  17. Totuși părintele Al.Schmemann este cel mai mare liturghist al ultimelor veacuri creștine, iar părintele Serafim este un ieromonah autodidact în privința Liturgicii.
    Dacă mergem cu ușurință după raționamentul dumneavoastră lucid(se vede aici că vorbiți clar din perpectiva părintelui Serafim Rose) putem să socotim lucrările Duhului Sfînt și toate neotradițiile fără temei în Tradiția vie a Bisericii și chiar și aggiornamentele aduse tot mai des în Biserica Ortodoxă actuală. Părintele Schmemann este dintre cei care au cunoscut foarte bine evoluția Liturgicii și a putut face distincția între adăugirile omenești contextuale, de inspirație veche păgînă și adevărata lucrare a Duhului Sfînt în cultul ortodox.
    Pot fi mici deviații, chiar greșeli la acești părinți sau autori ai diasporei, dar dacă vreți să mergem cu raționamentul acesta ,,lucid” pînă la capăt și să judecăm după literă care ucide și nu după Duh care dă viață, atunci doar știți că și părintelui Serafim i-au găsit alții noduri în papură(vezi Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, sau episcopul Lazăr Puhalo, etc.) În literă,nu rămîn autentic ortodocsi nici marii sfinți învățători ai Bisericii Ortodoxe: ex. de la Sf. Grigorie de Nyssa pînă la Sf. Fotie. Dar în Duh vor fi întotdeauna. Și Sf. Ioan Gură-de Aur a fost acuzat de un alt sfînt, Epifanie al Salaminei(cel mai mare cunoscător și luptător din sec IV-V împotriva ereziilor) de erezie și a fost condamnat de sinoade așa-zis ortodoxe. La rîndul său Sf. Ioan Gură de Aur l-a acuzat pe Sf. Epifanie de necanonicitate și trădare.
    Sau, Sf. Chiril al Alexandriei cinstitorul Maicii lui Dumnezeu la Sinodul III din Efes, l-a socotit eretic pe Sf. Ioan Gură de Aur(care îl necinstea cu vorbe de ocară) și invers. După moartea Sf. Ioan Gură de Aur, i-a împăcat însăși Maica Domnului, arătîndu-i pe amîndoi în postura de stîlpi ai Adevărului în Biserica lui Hristos. Aceste lucruri se judecă întotdeauna în duh și nu în literă așa cum excepțional a reușit N. Steinhardt, chiar Părintele D. Stăniloae care, au reușit să descopere să extragă binele, scoțînd astfel în evidență esența comună a învățăturii creștin-ortodoxe de la toți acești autori. Aceasta este măsura maturității duhovnicești, cea a bărbatului desăvîrșit în Hristos.
    Teamă mi-e ca ,,luciditatea” aceasta, ,,infailibilitatea” judecății ortodoxe de care mă acuzați că nu aș avea-o, ne pune în postura fratelui rămas acasă iar protestanților și catolicilor le va reveni rolul fratelui pierdut care se va reîntoarce.
    Iar cînd vorbeam de serpi, nu mă refeream la patimile personale ci la naționalismul extremist, la formalism, la tipicăria excesivă, habotnicismul, etc...mitropoliților și episcopilor ruși ce au ars operele diasporei ruse în piața publică.
    P.S.:
    Sub comunism a trebuit să învăț limba diasporei.
    Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere
  18. A nu se înțelege greșit : nu Sf. Ioan Gură de Aur îl desconsidera prin ocară pe Sf. Chiril al Alexandriei ci invers, pînă cînd acestuia i s-a arătat-vedenia în Sf. Altar a Maicii Domnului împreună cu Sf. Ioan Hrisostom.
    Iertare, graba.Am foarte mult de lucru, deci, nu vă supărați dacă nu vă mai pot răspunde.

    RăspundețiȘtergere
  19. Hai, bine, relaxaţi-vă. Continuu să vă urmăresc blogul cu interes. Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere