Ritual pentru o chemare nerost(u)ită
Timpul se strânge —
ca o frunză uscată în palma unui sfânt.
Fiecare clipă, precum o ușă închisă
cu cheia uitată în alt veac.
Gândurile se îngrămădesc
ca niște păsări casante,
fiecare în altă direcție,
fiecare cu o rană deschisă
pe aripa stângă.
Dar chemarea —
geme surd, nu bate,
doar pulsează tăcut
în adâncul unei icoane de copac
nepictate încă
de mâna omenească.
Poate că nu trebuie să înțeleg,
ci doar să stau —
cu fruntea lipită de piatră,
cu mâinile goale,
cu inima candelă aprinsă
într-un lăcaș cu numele niciodată.
Și poate că sensul nu vine,
răbdarea e naștearea lui,
din mersul desculț prin întuneric,
din acceptarea că unele chemări
nu se strigă la orice încrucișare,
ci se trăiesc.
Pur și simplu.
Simplu și pur.



